Top Banner
Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Capitolul 2. 2.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte bănci” sau “bancă a băncilor”. Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă instanţă pentru acestea, refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară (centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de bancher şi casier al statului. Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi administrative autonome de specialitate, fiind independentă faţă de executiv şi desfăşurându-şi activitatea sub supravegherea Parlamentului României. Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art. 2, ca fiind asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară,
502

banca nationala romana

Jan 26, 2016

Download

Documents

moro

referat
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Page 1: banca nationala romana

Capitolul 5.BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEICapitolul 6.

6.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României

Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte bănci” sau “bancă a băncilor”.

Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă instanţă pentru acestea, refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară (centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de bancher şi casier al statului.

Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi administrative autonome de specialitate, fiind independentă faţă de executiv şi desfăşurându-şi activitatea sub supravegherea Parlamentului României.

Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art. 2, ca fiind asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.

Principiile raporturilor interne şi internaţionale ale BNR sunt stabilite, conform legii, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. Pe plan intern BNR colaborează cu autorităţile publice centrale şi locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În temeiul Legii 101/1998, art. 3 alin. 2, BNR i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităţilor publice, care privesc direct politica şi activitatea monetară, regimul valutar şi datoria publică. BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumuturilor sectorului public (referitor la elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale) şi elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar şi operaţiunile sistemului bancar şi de plăţi.

Pe plan extern, BNR este împuternicită de către Parlament în ceea ce priveşte:- participarea la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar

sau de plăţi;- participarea la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare,

valutare, de credit şi de plăţi şi în domeniul autorizării şi supravegherii bancare, în numele statului;

- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care revin României în calitate de membru al FMI, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen

Page 2: banca nationala romana

mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale ţării;

- negocierea şi încheierea acordurilor, convenţiilor sau altor înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar bancare cu instituţii financiare internaţionale, societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de un an;

- încheierea, în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din dispoziţia acestuia, de acorduri şi contracte de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate.

6.2. Politica monetară şi valutară a B.N.R.

BNR utilizează, conform Legii nr. 101/1998 art. 5, proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară, de creditare a băncilor şi de control al lichidităţii prin rezerve minime obligatorii.

Operaţiunile BNR pe piaţa monetară sunt: scontarea; dobândirea; luarea în gaj; vânzarea de creanţe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice; atragerea de depozite de la bănci, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare. Acestea se efectuează, potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile de creditare şi depozit acordate de acestea băncilor, pe baza următoarelor tipuri de tranzacţii:

a) cumpărări-vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare.

Cumpărările reversibile (repo) sunt tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit în momentul tranzacţionării.

Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit.

b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, tranzacţii reversibile în scopul injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;

c) vânzări-cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare cu scopul absorbţiei sau al creşterilor de lichiditate, conform cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, care implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător prin mecanismul livrare contra plată;

d) emitere de certificate de depozit, în scopul absorbţiei de lichiditate;e) swap valutar (două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin

care BNR cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul creşterii lichidităţilor, şi vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei; respectiv vinde la vedere valută convertibilă contra lei – pentru absorbţia de lichiditate – şi cumpără la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

f) atragere de depozite – pentru creşterea lichidităţilor - de la băncile participanţi eligibili, cu scadenţă prestabilită.

Criterii de eligibilitate (conform art. 2 din Regulamentul nr. 1/2000):- în cazul băncilor, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime

obligatorii şi încadrarea în prevederile reglementărilor BNR privind indicatorii de solvabilitate;

Page 3: banca nationala romana

- în cazul sucursalelor băncilor din România, persoane juridice străine, constituirea de rezerve minime obligatorii şi certificarea de către autoritatea de supraveghere bancară din ţara de origine a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă.

Operaţiunile de creditare ale BNR – conform Legii nr. 101/1998 – se realizează prin acordarea de credite în condiţii de rambursare, garantare şi dobândă, stabilite prin reglementări proprii. Legea interzice creditarea de către BNR a societăţilor bancare sub forma autorizării descoperirii de cont.

Politica valutară a BNR. Potrivit art. 9 L. 101/1998, BNR are calitatea de agent al statului în ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor legale vizând controlul valutar la persoanele juridice cărora le-a acordat autorizaţie şi de la care este în drept să solicite toate informaţiile şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, fiind împuternicită a lua măsuri pentru impunerea respectării reglementărilor sale.

În administrarea regimului valutar, BNR răspunde de:a. emiterea reglementărilor referitoare la operaţiunile cu active externe şi aur,

pentru protejarea monedei naţionale;b. elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia investiţională

internaţională a ţării;c. stabilirea cursurilor de schimb, calcularea şi publicarea cursurilor medii pentru

evidenţa statistică;d. autorizarea şi retragerea autorizaţiei, supravegherea persoanelor juridice care au

obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;e. stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi

operaţiuni cu aur şi active externe pentru persoane juridice şi fizice;f. stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi

fizice care intră sub incidenţa regimului valutar;g. păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.h. elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare

pe teritoriul ţării; emite autorizaţii pentru transferuri în străinătate.

6.3. Emisiunea monetară

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din L. 101/1998, BNR este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, fiind singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor metalice.

BNR elaborează programul de emisiune astfel încât să se asigure necesarul de numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti, iar suma totală a bancnotelor şi monedelor aflate în circulaţie – exclusiv rezerva de numerar – se evidenţiază ca pasiv în contabilitatea BNR.

Emiterea monedei se face pe baza a trei tipuri de creanţe: titluri publice; valute şi devize; anumite tipuri de titluri private. Legea prevede că tranşa de numerar în circulaţie, emisă de BNR peste nivelul rezervelor internaţionale stabilite şi menţinute conform prevederilor L. 101/1998, trebuie acoperită integral de următoarele active:

a. titluri de stat în portofoliul de investiţii;b. active rezultate din credite acordate băncilor şi altor persoane juridice;c. cecuri, cambii şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.Legea nr. 101/1998 instituie în sarcina BNR obligaţia de a retrage din circulaţie şi

a distruge bancnotele şi monedele metalice uzate sau necorespunzătoare sau de a le înlocui cu altele noi, fără taxe şi comisioane.

Page 4: banca nationala romana

De asemeni, BNR poate hotărî – schimbarea însemnelor monetare - anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice şi punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. Potrivit art. 19 din L. 101/1998, la expirarea perioadei de preschimbare, însemnele monetare retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata obligaţiilor publice sau private.

Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie, dar nepreschimbate la momentul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulaţie, înregistrat în evidenţele contabile şi se înregistrează ca venit al BNR.

6.4. Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR

cu băncile. Supravegherea bancară.

Printre operaţiunile bancare enumerate de art.8 din Legea nr. 58 / 1998 se găsesc emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată (instrumente care, indiferent de suportul şi procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri; plăţile şi decontările; transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unu materializat într-un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terţ; dacă transferul de fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau cel al debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar).

Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său. Operaţiunile numite „de casierie” constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi distribuirea acestora, la cerere, clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.

Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de depunere (vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în care se face depunerea şi titularul acesteia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi monede depuse.

În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală, respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de cont, urmând ca operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în cadrul circuitului intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu un cont bancar la banca beneficiarului.

Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare deschise la banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra propriului cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.

Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al plătitorului şi creditarea contului beneficiarului plăţii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin intermediul reţelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă operaţie scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată, fie prin remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.

Operaţiunile de încasări şi plăţi se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului curent. Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de cont curent şi de disponibilităţi.

În cazul în care băncile au nevoie de lichidităţi, BNR le asigură refinanţarea prin intermediul a trei categorii de operaţiuni: rescontul; operaţiunile pe piaţa monetară; creditele în cont.

Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare a băncilor şi constă în vânzarea, la iniţiativa băncii, a unor titluri de creanţă pe termen scurt sau mediu, către banca centrală, în schimbul unei sume de bani reprezentând valoarea nominală a creanţei, diminuată cu o taxă de rescont stabilită anticipat.

Page 5: banca nationala romana

Creditele în cont pot fi acordate băncilor astfel: sub forma liniilor de credit (limita maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al contului curent al băncii comerciale); sub forma avansurilor în cont (prin creditarea de către banca centrală a contului băncii respective cu o anumită sumă).

De lege lata, banca centrală nu poate credita băncile sub forma autorizării descoperirii de cont. BNR poate acorda, potrivit legii, două tipuri de credite de refinanţare: creditul special (acordat în mod excepţional şi garantat cu titluri acceptate de banca centrală, condiţionat de prezentarea unui program de redresare financiară) şi creditul lombard (overdraft) – pentru asigurarea efectelor plăţilor exigibile ale unei bănci aflate în criză de lichidităţi, prin acordarea unui credit egal cu soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei de contul curent al băncii respective, deschis la BNR.

BNR nu poate acorda băncilor credite pe termene ce depăşesc 90 de zile, conform art. 20 din L. 101/1998. Astfel, pentru a obţine credite pe termen foarte scurt, băncile pot apela la creditul lombard (acordat overnight şi cu o dobândă având, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar), cu condiţia de a avea calitatea de participanţi eligibili, conform Regulamentului nr. 1/2000. Aceste credite vor fi garantate cu active eligibile constând în: titluri de stat: cambii şi bilete la ordin, warante sau recipise de depozit, depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de aceasta.

În vederea realizării acestor operaţiuni de creditare a băncilor, BNR stabileşte şi face publice condiţiile de creditare, nivelul maxim al ratei dobânzii şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a solicita aceste tipuri de credite.

BNR are obligaţia de a deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului, pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci, persoană juridică străină, autorizată să funcţioneze în România. Per a contrario, băncile persoane juridice străine şi casele de compensaţii interbancare nerezidente nu pot avea conturi curente la banca centrală a statului român.

Atribuţiile BNR privind sistemele de plăţi sunt: emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional şi stabileşte măsurile generale pentru prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.

Banca centrală poate asigura servicii de compensare, depozitare şi plată prin intermediul conturilor deschise în evidenţele sale.

Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi de credit, BNR prestează servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul bancar, operaţiuni gestionate de Centrala Riscurilor Bancare.

Legea nr. 101/1998, art. 26, acordă BNR competenţa exclusivă de autorizare a funcţionării băncilor şi răspunderea pentru supravegherea prudenţială a băncilor pe care le-a autorizat să funcţioneze în România.

BNR este împuternicită:- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi

să aplice sancţiunile legale;- să controleze, să verifice prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile şi

orice alte documente ale băncilor autorizate.

6.5. Operaţiunile BNR pe contul statului

BNR ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor şi pe seama serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanţelor, conform L. 101/1998 art. 28, raportat la art. 3 din O.G. nr. 66/1994.

Page 6: banca nationala romana

BNR nu percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei statului, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.

De asemeni, disponibilităţile în valută care privesc fondurile publice ce se gestionează de Ministerul Finanţelor se păstrează în conturi distincte la BNR.

BNR poate acţiona ca agent pe contul statului, conform art. 30 din L. 101/1998, în baza convenţiilor încheiate cu Ministerul de Finanţe, în ceea ce priveşte:

1. plasarea emisiunilor de titluri de stat;2. exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor

de stat;3. plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;4. executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;5. alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale ale

BNR;6. efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele

sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.

6.6. Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe

BNR stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau selectiv, potrivit art. 31 din L. 101/1998, din următoarele elemente:

a) aur deţinut în tezaur în ţară dau depozitat în străinătate;b) active externe, sub formă de bancnote, monede metalice, disponibil în conturi

la bănci sau alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în aceste monede;c) orice alte active de rezervă necunoscute pe plan internaţional;d) cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile

sau nu;e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de

guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu.Prin dispoziţiile art. 32 din L. 101/1998, BNR este autorizată să efectueze

următoarele operaţiuni:a. să tranzacţioneze lingouri şi monede din aur sau alte metale preţioase, valute cu

bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare interguvernametale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale sau alte instituţii;

b. să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi la alte instituţii financiare internaţionale;

c. să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi financiare şi bancare etc.

6.7. Situaţiile financiare ale BNR

Capitalul BNR este de 100 mld lei şi aparţine în întregime statului, majorarea acestuia va fi efectuată prin utilizarea parţială a profitului net anual, până la un nivel de 5% din pasivele monetare agregate din bilanţul de la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar anual. Fondul de rezervă a BNR este 20% din profitul brut, până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după care cota se reduce la 10%, iar când ajunge să fie egal cu dublul capitalului propriu – la 5%.

Planul de conturi, bugetul de venituri şi cheltuieli, contul de profit şi pierderi ale BNR.

Page 7: banca nationala romana

BNR are obligaţia de a menţine conturi şi evidenţe, de a întocmi rapoarte anuale care să reflecte operaţiunile şi rezultatele financiare, contabilizate potrivit planului propriu de conturi, avizat de Ministerul Finanţelor, pe exerciţii financiare anuale (1 ianuarie – 31 decembrie).

În cazul când în bilanţul BNR valoarea activelor scade sub suma angajamentelor,

fondului de rezervă şi a capitalului propriu, Ministerul Finanţelor va transfera BNR, la

cerere, titluri de stat negociabile la preţul pieţei. În termen de 5 ani titlurile vor fi

răscumpărate prin utilizarea profiturilor nete realizate de BNR sau vor fi renegociate.

6.8. Conducerea şi administrarea BNR

BNR este condusă de un consiliu de administraţie (a cărui activitate este reglementată de prevederile L. 101/1998 şi de regulamentele BNR); conducerea executivă este exercitată de către guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite în regulamentul intern.

Consiliul de administraţie a băncii hotărăşte în principal:a. politicile în domeniul monetar, valutar, de credit şi de plăţi şi îndeplinirea

acestora;b. măsurile în domeniul autorizării şi supravegherii prudenţiale a băncilor pe care

le-a autorizat;c. organizarea internă, răspunderile personalului;d. delegarea personală a competenţelor sale către conducerea executivă – când

situaţiile speciale impun această soluţie.Consiliul este alcătuit din 9 membri, numiţi de Parlament pe o perioadă de 6 ani,

şi cuprinde: un preşedinte – guvernator al BNR, un vicepreşedinte – prim-viceguvernator, şapte membri, dintre care doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi cinci nu sunt salariaţi ai BNR. De semeni, revocarea din funcţie a oricărui membru se face de către Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului.

Membri Consiliului de administraţie al BNR nu pot fi parlamentari sau membri ai unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia publică. De semeni, fără aprobarea expresă a Consiliului de administraţie, pe timpul mandatului lor, guvernatorul sau viceguvernatorii nu pot ocupa o altă funcţie, remunerată sau onorifică, în societăţi comerciale financiare, bancare sau nebancare, cu excepţia activităţii didactice; nici un salariat al BNR nu va putea deţine concomitent o altă funcţie, remunerată sau onorifică, la o altă societate comercială sau la alt agent economic care urmăreşte obţinerea de profit.

Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale a hotărârilor Consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări privind banca centrală, putând fi, în cazul absenţei sau imposibilităţii de a acţiona, de prim-viceguvernator.

Guvernatorul numeşte în funcţie personalul din aparatul central al BNR şi pe directorii sucursalelor şi ai agenţiilor, reprezintă banca centrală în relaţiile cu terţii, prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care cuprinde principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare, politica monetară în anul precedent etc.

Comisia de cenzori a BNR este formată din 5 membri, cu un preşedinte, numit de Parlament, conform procedurii de numire a Consiliului de administraţie. Aceasta verifică

Page 8: banca nationala romana

respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului BNR, a întocmirii bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli ş.a.

Anual, Comisia de cenzori întocmeşte un raport asupra bilanţului contabil, contului de profit şi pierderi şi asupra execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli.

Page 9: banca nationala romana

Capitolul 7. SOCIETĂŢILE BANCARE

7.1. Societăţile bancare – societăţi comerciale cu statut special

Rolul şi poziţia economică a băncilor. Băncile reprezintă principalii intermediari financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie şi coordonează procesul economisire-investire, în scopul creşterii volumului total de resurse alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulaţie creanţe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată şi, implicit, al masei monetare. În derularea procesului de intermediere financiară, încrederea este un element esenţial. Băncile oferă deponenţilor garanţia că îşi pot retrage fondurile oricând şi le plasează spre fructificare pe cele de care aceştia au nevoie imediată.

Banca îndeplineşte două funcţii fundamentale: Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale clienţilor şi

plasarea acestora spre fructificare, în principal prin acordarea de credite;

Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor între titularii de cont.

În exercitarea acestor funcţii, băncile efectuează o serie de operaţiuni specifice (activităţi bancare): Atragerea disponibilităţilor monetare prin operativitate şi condiţii de depozitare

avantajoasă din punct de vedere al remunerării, lichidităţii, disponibilităţii şi siguranţei;

Acordarea de credite;

Asigurarea gestiunii mijloacelor şi instrumentelor de plată;

Păstrarea în siguranţă a valorilor;

Asigurarea de servicii financiare pentru clienţi.

Statutul special al societăţilor bancare. Generalităţi. Potrivit art. 1 din Legea bancară nr. 58 / 1998, în România activitatea bancară se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin bănci (bănci – persoane juridice române, constituite ca societăţi comerciale şi sucursale din România ale băncilor, persoane juridice străine).

Condiţii pentru dobândirea statutului de bancă, referitoare la:

-Statutul juridic;

-Forma juridică;

-Obiectul de activitate;

-Denumire;

-Capital social;

-Structura acţionariatului, conducătorii, administratorii, cenzorii, auditorul independent.

Page 10: banca nationala romana

Băncile se constituie şi funcţionează după reguli specifice, cu autorizarea şi sub supravegherea Băncii Naţionale a României. Aceste reguli privesc, în esenţă, constituirea băncii (autorizarea prealabilă de constituire din partea Băncii Naţionale a României; autorizarea funcţionării băncii, respectarea unor cerinţe de capital, a unor cerinţe prudenţiale şi a unor interdicţii privind anumite categorii de tranzacţii, secretul profesional bancar, supravegherea prudenţială a băncilor de către Banca Naţională a României, procedurile de prevenire a falimentului şi de faliment.

7.2. Constituirea societăţilor bancare

7.2.1. Consideraţii generale.

Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele:1. Banca centrală a statului român, Banca Naţională a României, cu atribuţii privind politica

monetară, valutară de credit şi de plăţi, precum şi în materia autorizării şi supravegherii

prudenţiale bancare;

2. Băncile (persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de

depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu).

Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot desfăşura activităţi bancare: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziţia din legea bancară română este concordantă cu normele în materie din legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu şi persoanele fizice. Acestea din urmă sunt excluse, de plano, de la exercitarea operaţiunilor bancare.

O a doua limitare este instituită de art. 9 din Legea bancară nr. 58 / 1998, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă: în primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a organizaţiilor cooperatiste, a asociaţiilor şi fundaţiilor etc.; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma societăţii comerciale pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Restrângerea libertăţii comerciantului de a alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a activităţii bancare, activitate economică de interes public, şi pe faptul că principalul instrument al acestei activităţi este capitalul.

Pentru a funcţiona ca bancă nu este suficientă înfiinţarea unei societăţi comerciale pe acţiuni care să aibă ca obiect de activitate operaţiunile bancare. Doctrina juridică franceză împarte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească societăţile bancare pentru a putea fi constituite şi a funcţiona în: condiţii de procedură (autorizarea constituirii şi a funcţionării băncii de către o autoritate administrativă autonomă de specialitate) şi condiţii de fond, care privesc societatea însăşi (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiţii privind conducătorii, administratorii şi acţionarii, etc.).

Această clasificare este pertinentă şi în materia reglementării româneşti a societăţilor bancare. Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed constituirii propriu-zise a societăţii comerciale bancare, în temeiul Legii societăţilor comerciale şi, totodată, impune anumite condiţii de fond, pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.

Page 11: banca nationala romana

Astfel, din punct de vedere procedural, potrivit art. 9 din Legea nr. 58 / 1998, băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine, pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Mai mult decât atât, ele se constituie în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale în vigoare aplicabile societăţilor comerciale (Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale).

Procedura de constituire a societăţilor bancare este una sui generis, datorită statutului special al acestor societăţi comerciale, care au potrivit art. 4 – 7 din Legea bancară, un monopol legal asupra activităţilor bancare. Acest monopol justifică instituirea unui control public al accesului la profesiunea bancară, sub forma unei proceduri de autorizare de către banca centrală, procedură concretizată într-un agrement de natură administrativă al înfiinţării şi funcţionării băncii. Este vorba de o exigenţă administrativă excepţională pentru o activitate comercială, care este instituită tocmai datorită specificităţii profesiunii bancare.

Deşi excepţională, această cerinţă nu este singulară: societăţile de valori mobiliare şi societăţile de asigurări sunt supuse, şi ele, unei proceduri de autorizare. Potrivit legii nr. 52 / 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, societăţile de intermediere de valori mobiliare, societăţile de consultanţă de plasament de valori mobiliare şi societăţile de compensare şi depozitare colectivă de valori mobiliare, trebuie să obţină autorizaţia, respectiv avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, conform art. 12 – 13 din Legea nr. 32 / 2000 privind societăţile de asigurări şi supravegherea asigurărilor, constituirea şi funcţionarea societăţilor de asigurări sunt supuse autorizării Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate.

Autorizarea constituirii băncii de către Banca Naţională a României şi autorizarea funcţionării băncii de către banca centrală sunt reglementate de Legea bancară nr. 58 / 1998, în capitolul 3 (Autorizarea băncilor) şi de Normele nr. 2 / 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Naţională a României în aplicarea Legii bancare.

Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către Banca Naţională a României cuprinde două etape:

Aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31 /

1990 privind societăţile comerciale şi ale Legii nr. 58 / 1998;

Autorizarea funcţionării băncii.

Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de

fondatorii băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu

emiterea de către Banca Naţională a României, în calitate de autoritate

administrativă autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de

constituire şi autorizaţia de funcţionare.

În privinţa condiţiilor de fond, Legea bancară reglementează, prin norme cu caracter special faţă de cele cuprinse în Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi în Legea nr. 26 / 1990 privind registul comerţului, forma juridică, obiectul de activitate, denumirea, capitalul social, structura acţionariatului, conducătorii, administratorii, cenzorii, auditorul independent, etc..

7.2.2. Aprobarea constituirii societăţilor comerciale.

Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi

Page 12: banca nationala romana

moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a sistemului bancar însuşi. Verificarea are, deci, ca obiect, posibilitatea îndeplinirii de către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de Legea nr. 58 / 1998.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 58 / 1998, forma cererii de autorizare, documentaţia care trebuie să însoţească cererea, termenele şi procedura de autorizare vor fi stabilite prin reglementările Băncii Naţionale a României. Condiţiile în care autorizaţia poate fi acordată vor fi reglementate de Banca Naţională a României şi se vor referi, fără a fi limitative, la:

Calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;

Nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în formă bănească, în

totalitate, la momentul constituirii;

Studiul de fezabilitate a băncii;

Acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;

Structura acţionariatului;

Sediul băncii;

Auditorul independent.

În aplicarea acestor dispoziţii, normele nr. 2 / 1999 dezvoltă şi

concretizează condiţiile care trebuie respectate de către societatea bancară care

urmează să fie înfiinţată.

Astfel, băncile, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni, fie prin subscripţie integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv, fie prin subscripţie publică.

Capitalul social al băncii trebuie să fie subscris cel puţin la nivelul capitalului minim stabilit de Banca Naţională a României (în prezent 250 miliarde lei, potrivit Normelor Băncii Naţionale a României nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor străine) şi fiecare acţionar va vărsa integral şi în formă bănească valoarea acţiunilor subscrise până la momentul constituirii. Se stabilesc, astfel, două importante derogări de la regimul general al societăţilor pe acţiuni: în primul rând, aporturile la capitalul social al unei bănci nu pot fi decât aporturi în numerar, cu excluderea aporturilor în creanţe şi a celor în natură; în al doilea rând, valoarea acţiunilor subscrise trebuie vărsată integral până la momentul constituirii societăţii; spre deosebire de societăţile ordinare pe acţiuni, la care valoarea vărsămintelor la momentul înfiinţării trebuie să fie de 30 % din capitalul subscris în cazul constituirii simultane, respectiv 50 % în cazul constituirii continuate.

Denumirea băncii trebuie astfel stabilită, încât să nu fie de natură să producă confuzie cu denumirea altor bănci autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Denumirea băncii trebuie să fie în limba română, cu excepţia cazului în care banca este o filială a unei persoane juridice străine.

Spaţiul destinat să constituie sediul social al unei bănci nu poate fi amplasat la subsolurile clădirilor sau la etajele ansamblurilor de locuinţe şi trebuie să corespundă, ca suprafaţă, condiţiilor de securitate şi dotării activităţilor propuse.

Obiectul de activitate al băncii va fi stabilit cu respectarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 58 / 1998, care prevede exhaustiv activităţile permise băncilor:

Acceptarea de depozite;

Contractarea de credite;

Operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;

Page 13: banca nationala romana

Emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;

Plăţi şi decontări;

Leasing financiar;

Transferuri de fonduri;

Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

Tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile

(cecuri, cambii, certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale

preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare;

Intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de

acesta;

Administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;

Custodia şi administrarea de valori mobiliare;

Depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

Închirierea de casete de siguranţă;

Consultanţă financiar-bancară;

Operaţiuni de mandat.

Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine două precizări, care nuanţează

valoarea juridică a enumerării: pe de o parte, băncile pot desfăşura activităţile prevăzute

de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, care vor

funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,

cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de

către bănci; pe de altă parte, operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către

bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop. Pe cale de consecinţă, potrivit

Normelor nr. 2 / 1999, în obiectul de activitate nu vor fi incluse activităţile pe care,

potrivit acestor dispoziţii, băncile nu le pot efectua în mod direct şi nici activităţile care

nu sunt definitorii pentru scopul în care o bancă se constituie şi funcţionează.

Analiza condiţiilor privind acţionarii semnificativi, fondatorii şi structura acţionariatului necesită câteva precizări prealabile, de ordin terminologic. Astfel, potrivit art. 3 lit. i din Legea nr. 58 / 1998, prin persoană se înţelege persoana fizică, juridică şi orice grup de persoane care acţionează împreună, indiferent dacă constituie sau o persoană juridică. Prin sintagma grup de persoane care acţionează împreună trebuie înţeles, conform Legii bancare, un grup format din două sau mai multe persoane care au încheiat un acord, în vederea

Page 14: banca nationala romana

obţinerii sau exercitării dreptului de vot, pentru a înfăptui o politică comună faţă de bancă. Se consideră că există acord:

a) Între soţi, rude şi afini până la gradul al doilea inclusiv, precum şi între

aceştia şi societăţile aflate sub controlul efectiv al acestora;

b) Între o societate, preşedintele consiliului de administraţie şi

administratorii acesteia;

c) Între o societate şi societăţile asupra cărora ea deţine, direct sau indirect,

puterea efectivă de control;

d) Între societăţile aflate sub control efectiv al aceleiaşi sau al aceloraşi

persoane.

Această definiţie legală a grupului de persoane care acţionează împreună necesită unele precizări. Potrivit art. 127 din Legea nr. 31 / 1990, dreptul de vot în adunarea generală a acţionarilor nu poate fi cedat, iar orice convenţie privind exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă. Cum printr-o definiţie legală a unei sintagme nu se poate institui o derogare de la o dispoziţie legală imperativă, norma amintită este a priori lovită de ineficacitate.

Conform art. 3 lit. l din Legea nr. 58 / 1998, sensul sintagmei societate aflată sub control efectiv este de societate în care o persoană fizică sau juridică:

Deţine cel puţin 50 % din drepturile de vot;

Are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor

consiliului de administraţie;

Poate decide asupra gestiunii şi politicii financiar-bancare în baza unui

acord încheiat cu alţi acţionari sau asociaţi.

Persoanele juridice care au calitatea de fondator sau de acţionar semnificativ trebuie să fie

în funcţiune de cel puţin 3 ani. În cazul constituirii băncii pe calea subscripţiei publice,

fondatorii au obligaţia de a participa la capitalul social al băncii, per total, cu cel puţin 30

%. Fondurile deschise de investiţii şi fondurile cu capital de risc sau orice alte organisme

de plasament colectiv în valori mobiliare, fără personalitate juridică, constituite ca

societate civilă, nu pot participa ca fondator sau acţionar semnificativ al unei bănci.

Conducătorii băncii trebuie să aibă onorabilitatea adecvată funcţiei pentru care au fost propuşi şi să îndeplinească condiţiile de pregătire şi experienţă profesională prevăzută la art. 25 din Legea nr. 58 / 1998; să fie rezidenţi în România; să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi; cel puţin unul dintre aceştia să fie cetăţean român; să fie licenţiat; să fi lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi comerciale.

Pentru îndeplinirea condiţiilor de experienţă profesională, o persoană trebuie să satisfacă cel puţin una dintre următoarele cerinţe:

Page 15: banca nationala romana

Să fi ocupat un post de conducere într-o bancă, în Banca Naţională a României,

Ministerul Finanţelor, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau în instituţii

echivalente din străinătate, într-unul dintre domeniile specifice activităţii acestora;

Să fi condus o societate care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa de capital, o societate

de leasing financiar sau o societate de asigurare-reasigurare;

Să fi lucrat într-o instituţie financiar-bancară internaţională cel puţin la nivel de

consilier (expert) într-un domeniu specific activităţii instituţiei în cauză.

Nu vor putea fi numite conducători ai unei bănci persoanele care sunt supuse vreunei

interdicţii de a conduce o instituţie financiar-bancară sau care se află într-una din situaţiile

prevăzute la art. 27 alin. 2 lit. b şi c. De asemenea, vor fi avute în vedere, fără a fi

limitative, următoarele situaţii: exercitarea, fără aprobarea Băncii Naţionale a României, a

atribuţiilor de conducător al unei bănci; ocuparea unor funcţii de conducere într-o bancă

ce a înregistrat sau înregistrează un nivel de solvabilitate sub nivelul minim stabilit prin

reglementările băncii centrale sau asupra căreia s-a instituit o măsură de supraveghere

specială ori de administrare specială de către Banca Naţională a României.

Persoanele numite în calitatea de administrator trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 27 din Legea nr. 58 / 1998. Astfel, prin derogare de la dispoziţiile Legii societăţilor comerciale, administratorii băncii pot fi numai persoane fizice, în număr de cel mult 11, care nu se află în vreo situaţie de incompatibilitate prevăzută de legislaţia în vigoare. Termenul mandatului lor nu poate fi mai mare de 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. În afara condiţiilor comune referitoare la administratori, o persoană nu poate fi aleasă în consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său, dacă:

Page 16: banca nationala romana

a) Este salariat al băncii în cauză, cu excepţia conducătorilor acesteia;

b) este salariat, administrator sau cenzor la o altă bancă (cu excepţia salariaţilor şi

administratorilor unei bănci, în cazul în care sunt aleşi administratori la o filială a

băncii);

c) în ultimii 5 ani s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, cu titlu de

sancţiune, potrivit art. 69 din Legea nr. 58 / 1998, sau a fost înlocuită, potrivit art. 70

din Legea nr. 58 / 1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luată de bancă.

Persoanele desemnate în calitate de cenzor trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art.28 din Legea nr. 58 / 1998. Astfel, pot fi cenzori ai unei bănci numai persoanele fizice care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, în condiţiile Legii, şi au experienţă de cel puţin 5 ani în domeniul financiar-bancar, precum şi societăţile de expertiză contabilă autorizate să desfăşoare această activitate pe teritoriul României. Nu pot fi cenzori ai unei bănci persoanele care, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, au fost în ultimii 5 ani înlocuite ca urmare a unei măsuri de remediere luate de o bancă, şi nici persoanele care se află în vreo situaţie de incompatibilitate prevăzută de legislaţia în vigoare.

Aşa după cum am arătat, verificarea îndeplinirii condiţiilor legale analizate anterior se efectuează de către Banca Naţională a României, în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare. Potrivit art. 20 din Normele nr. 2 / 1999, în vederea obţinerii aprobării de constituire, solicitanţii trebuie să prezinte Băncii Naţionale a României următoarea documentaţie:

a) Cererea de autorizare;

b) Procura autentică prin care membrii fondatori desemnează una sau mai multe

persoane pentru a- reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României;

c) Proiectul actului constitutiv;

d) Repartiţia acţiunilor şi a drepturilor de vot pentru fondatori;

e) Un chestionar completat de fondatori, cuprinzând denumirea băncii, identitatea

participanţilor la capitalul social şi informaţii despre aceştia, sumele şi procentele

participaţiei la capitalul social al băncii, sursele acestora, obiectivele urmărite prin

obţinerea participaţiei la capitalul social al băncii;

f) Studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:

tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi oferite de

către bancă; clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;

studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare activitatea;

natura resurselor financiare utilizate; proiectul structurii organizatorice a băncii şi

atribuţiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi a repartiţiei personalului

pe funcţii; estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii 3

ani; estimarea costurilor de constituire;

Page 17: banca nationala romana

g) Comunicări privind identitatea conducătorilor băncii, a membrilor consiliului de

administraţie şi a cenzorilor, însoţite de o documentaţie din care să rezulte

onorabilitatea, calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia

pentru care au fost desemnaţi;

h) În cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de

supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;

i) Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe

teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social, cont

care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;

j) Orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină viabilitatea

proiectului prezentat.

În cazul constituirii băncii prin subscripţia publică, documentaţia privind administratorii

şi cenzorii nu va prezentată în această etapă întrucât numirea acestora, potrivit art. 27 din

Legea nr. 31 / 1990, este atribuţia adunării constitutive.

Banca Naţională a României poate cere solicitantului să prezinte orice informaţie, precum şi documente suplimentare, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.

Conform art. 34 din Normele nr. 2 / 1999, persoanele care intenţionează să solicite sau care au solicitat aprobarea constituirii băncii au obligaţia de a păstra confidenţialitatea proiectului atâta timp cât Banca Naţională a României nu s-a pronunţat asupra acestuia, sub sancţiunea respingerii cererii, în temeiul art. 14 lit. h din Legea nr. 58 / 1998.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 58 / 1998, în termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii, Banca Naţională a României va aproba constituirea băncii sau va respinge cererea şi va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii.

Criteriile de apreciere sunt, aşa după cum rezultă din enumerarea analizată anterior, de două categorii: criterii obiective (care privesc condiţiile speciale privind forma juridică, capitalul social minim, conducătorii, administratorii, cenzorii, etc.) şi criterii subiective (cuprinse, în principal, în studiul de fezabilitate şi în chestionarul completat de fondatori cu informaţii despre participanţii la capitalul social al băncii). Limitarea şi chiar eliminarea criteriilor subiective este de dorit, de lege ferenda, astfel încât să permită un control jurisdicţional efectiv al hotărârii Băncii Naţionale a României.

Decizia Băncii Naţionale a României poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de administraţie poate fi atacată, în temeiul art. 83 din Legea nr. 58 / 1998, la Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.

Page 18: banca nationala romana

7.2.3. Constituirea societăţii comerciale bancare. Reglementare.

După obţinerea aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României,

fondatorii băncii vor putea iniţia procedura de înfiinţare a societăţii comerciale bancare,

acest drept fiind principalul efect al aprobării.

Constituirea propriu-zisă a societăţii bancare este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II (Constituirea societăţilor comerciale) al Legii nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi de regulile speciale prevăzute de Legea bancară. Astfel, societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în actul constitutiv.

7.2.4. Actele constitutive ale societăţii bancare.

Conform art. 5 din Legea nr. 31 / 1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de

societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui

înscris unic, denumit act constitutiv. Actele constitutive ale societăţii vor fi semnate de

toţi acţionarii (în cazul constituirii simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii

prin subscripţie publică).

Contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică. El va cuprinde elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31 / 1990 şi de normele speciale din legislaţia bancară: clauze de identificare a acţionarilor; clauze privind identificarea societăţii (denumirea, forma juridică de societate pe acţiuni, sediul, emblema societăţii); clauze privind caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; durata societăţii, care poate fi limitată de un termen sau nelimitată; capitalul social, cu precizarea capitalului social subscris, care trebuie vărsat integral şi în formă bănească, la momentul subscrierii); clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii (conducătorii, administratorii, cenzorii societăţii, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii); clauze privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor, clauze privind sediile secundare ale societăţii; clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Statutul societăţii pe acţiuni va fi încheiat în formă autentică şi va cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, dezvoltând clauzele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii.

7.2.5. Modalităţi de constituire a societăţii bancare în funcţie de

modul de formare a capitalului social

Societatea comercială bancară poate fi constituită (conform regulilor pe care le urmează societăţile de capital) fie simultan (când acţionarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii), fie prin subscripţie publică (în cazul în care acţionarii care iniţiază înfiinţarea băncii nu dispun de resursele financiare necesare pentru a subscrie şi a vărsa întregul capital social; în această ipoteză, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare, necesară

Page 19: banca nationala romana

formării capitalului social pe calea subscripţiei publice, dar şi în acest caz fondatorii trebuie să deţină o participaţie de cel puţin 30 % din capitalul social al băncii).

Indiferent de procedura de constituire, însă, formarea capitalului social al societăţilor bancare şi participaţiile la acesta trebuie să respecte normele speciale prevăzute de Legea nr. 58 / 1998.

Astfel, potrivit art. 40 din Legea nr. 58 / 1998 şi art. 2 din Normele nr. 9 / 2000, capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul subscrierii. La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobânda la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului.

De asemenea, orice persoană care intenţionează să achiziţioneze (inclusiv prin subscrierea acţiunilor) o participaţie de cel puţin 5 % din capitalul social al băncii este obligată, potrivit art. 51 din Legea nr. 58 / 1998, să obţină aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României.

7.2.6. Formalităţile necesare constituirii societăţii bancare

Întocmirea actelor constitutive, constând în redactarea şi autentificarea acestora, precum

şi înmatricularea societăţii bancare în registrul comerţului urmează regulile de drept

comun din Legea nr. 31 / 1990, fiind aceleaşi atât în cazul constituirii simultane, cât şi în

cazul constituirii prin subscripţie publică. Formalităţile sunt îndeplinite de către acţionari,

când constituirea este simultană, respectiv de persoanele desemnate de adunarea

constitutivă, când constituirea este continuată. În ambele cazuri, potrivit art. 40 din Legea

nr. 31 / 1990, societatea bancară devine persoană juridică din ziua înmatriculării în

registrul comerţului.

Astfel, după redactarea înscrisurilor constitutive şi autentificarea lor de către un notar public, fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori un împuternicit al acestora va solicita înmatricularea societăţii bancare la oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea, în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Potrivit art. 35 alin. 2 din Legea nr. 31 / 1990, cererea de înmatriculare, care cuprinde, în esenţă, elementele actului constitutiv, este însoţită de următoarele documente:a) Actul sau actele constitutive, în formă autentică;

b) Dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite în actul

constitutiv;

c) Actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii

şi aprobate de acţionari;

Page 20: banca nationala romana

d) Declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor

şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 31 / 1990.

Întrucât toate avizele sau actele de autorizare eliberate de autorităţile publice, în funcţie de

obiectul de activitate al societăţii, trebuie solicitate de către oficiul registrului comerţului, în

termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare a societăţii bancare oficiul va

solicita Băncii Naţionale a României aprobarea de constituire a societăţii respective. Banca

centrală este obligată să comunice actul de autorizare în termen de 15 zile.

Controlul legalităţii înmatriculării societăţii se exercită de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului. Obiectul controlului îl reprezintă respectarea normelor imperative prevăzute în Legea nr. 31 / 1990 şi în Legea nr. 58 / 1998.

7.2.6.1.1. 7.2.7. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a

societăţii bancare

În această materie, Legea nr. 31 / 1990 urmăreşte să realizeze un echilibru între protecţia

intereselor terţilor şi imperativul respectării dispoziţiilor legale privind constituirea

societăţilor comerciale. Soluţia principală adoptată de lege este regularizarea societăţii şi,

doar în mod excepţional, nulitatea acesteia.

Singura prevedere legală care ar putea recunoaşte o aplicaţiune specială în cazul societăţilor bancare este art. 56 lit. e şi g din Legea nr. 31 / 1990, care prevede, printre neregularităţile sancţionate cu nulitatea societăţii, cazul lipsei autorizării legale administrative de constituire a societăţii (în cazul societăţilor bancare – aprobarea de constituire emisă de Banca Naţională a României), şi cel al încălcării dispoziţiilor legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat.

7.2.8. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii bancare

Activitatea societăţii bancare poate presupune necesitatea înfiinţării unor sucursale şi filiale, care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială bancară ca şi societatea iniţială, concomitent cu constituirea acesteia.

Legea bancară cuprinde o definiţie legală specială a sucursalei unei societăţi bancare: unitate operaţională fără personalitate juridică a unei bănci şi care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activităţile băncii, în limita mandatului dat de aceasta. Conform art. 46 din Legea nr. 58 / 1998, băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine, pot deschide pe teritoriul României sucursale şi alte sedii secundare (agenţii şi altele asemenea) în condiţiile prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României, cu obligaţia notificării acesteia în termen de 5 zile de la data înmatriculării în registrul

Page 21: banca nationala romana

comerţului. Se instituie astfel, în mod expres, posibilitatea sucursalei în România a unei bănci străine de a deschide, la rândul ei, sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României.

Filiala este definită de art. 3 lit. c din Legea bancară ca fiind persoana juridică în care o altă persoană sau un grup de persoane care acţionează împreună, deţin 50 % sau mai mult din acţiunile cu drept de vot sau o participaţie semnificativă, care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei. Întrucât reprezintă societăţi comerciale de sine stătătoare, filialele băncilor vor fi înfiinţate conform procedurii ordinare de constituire a unei societăţi comerciale (şi, eventual, potrivit Legii speciale în materia respectivă – valori mobiliare, asigurări, leasing), fără să fie necesară existenţa unei menţiuni în acest sens în actul constitutiv al societăţii al cărei filială este.

7.2.9. Autorizarea funcţionării societăţilor bancare

Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire emisă de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru ca banca să aibă dreptul de a efectua operaţiuni bancare. În scopul de a utiliza denumirea de bancă şi de a desfăşura activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcţionare din partea Băncii Naţionale a României, care apreciază aptitudinea societăţii de realizare a obiectivelor economico-financiare propuse şi compatibilitatea acestora cu funcţionarea sistemului bancar.

În termen de 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire (respectiv în termen de 8 luni în cazul băncilor care se constituie pe calea subscripţiei publice), în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare vor fi prezentate băncii centrale documentele care atestă constituirea legală a băncii. Nerespectarea acestor termene au drept consecinţă, potrivit art. 31 din Normele nr. 2 / 1999, revocarea aprobării constituirii băncii. Vor fi prezentate următoarele documente:

a) Actul constitutiv;

b) Scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie cont special

deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculări

băncii;

c) Dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social;

d) Informare cu privire la repartiţia capitalului social;

e) Identitatea auditorului independent, însoţită de o documentaţie care să dovedească

îndeplinirea condiţiilor legale;

f) Copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul registrului

comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;

g) Comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la desfăşurarea

activităţii.

În cazul în care banca s-a constituit pe calea subscripţiei publice, se vor transmite şi

documentele privind acţionarii semnificativi, precum şi cele care privesc identitatea

administratorilor şi a cenzorilor societăţii.

Page 22: banca nationala romana

Banca Naţională a României decide cu privire la autorizarea funcţionării băncii în termen de 4 luni de la data primirii documentelor menţionate. Opţiunile băncii centrale sunt: autorizarea funcţionării băncii; respingerea cererii de autorizare a funcţionării; autorizarea parţială a funcţionării băncii (doar pentru anumite categorii de activităţi bancare), echivalând cu un refuz parţial de autorizare.

Cererea de autorizare poate fi respinsă de Banca Naţională a României în orice etapă a procesului de autorizare, potrivit art. 14 din Legea nr. 58 / 1998, dacă:

a) Documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu

dispoziţiile legale în vigoare;

b) Documentaţia prezentată este insuficientă pentru a determina dacă: banca va

desfăşura o activitate în conformitate cu prezenta lege; onorabilitatea, pregătirea

şi experienţa profesională a conducătorilor băncii şi calitatea acţionarilor

semnificativi sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectivelor prevăzute în

studiul de fezabilitate şi a activităţilor financiar-bancare propuse a fi desfăşurate;

c) Capitalul social este mai mic decât nivelul minim stabilit de banca centrală;

d) Forma juridică este alta decât cea de societate comercială pe acţiuni;

e) Din evaluarea studiului de fezabilitate şi / sau din rapoartele anuale ale băncii

străine, după caz, rezultă că banca nu poate asigura realizarea obiectivelor

propuse în condiţii compatibile cu buna funcţionare a sistemului bancar şi cu

regulile unei practici bancare prudente, care să asigure clientelei o siguranţă

satisfăcătoare, sau acestea nu corespund condiţiilor existente în cadrul

segmentului de piaţă care urmează a fi acoperit de serviciile oferite de bancă;

f) Conducătorii unităţii, administratorii sau cenzorii acesteia nu au onorabilitatea

necesară, calificarea şi experienţa profesională adecvate funcţiei lor, potrivit art.

25 din Legea nr. 58 / 1998, sau cu privire la care a fost luată una din măsurile

prevăzute de Legea nr. 58 / 1998 la art. 69 (sancţiuni aplicate de Banca Naţională

a României) sau la art. 70 (măsurile de remediere luate de Banca Naţională a

României);

g) Calitatea fondatorilor sau a acţionarilor semnificativi nu corespunde nevoii

garantării unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii, pentru cauze cum ar fi:

puterea financiară a acestora nu este suficientă pentru a evita dependenţa de

dividendele distribuite sau de alte avantaje pe care le-ar putea obţine de la bancă,

în vederea satisfacerii obligaţiilor lor financiare în primii 3 ani de activitate a

băncii; sursa fondurilor utilizare pentru obţinerea participaţiei este un credit

intern; condamnări penale; persoanele juridice care au calitatea de fondator sau de

acţionar semnificativ sunt în funcţiune de mai puţin de 3 ani;

Page 23: banca nationala romana

h) Înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări

publice asupra înfiinţării sau funcţionării băncii;

i) Nu sunt respectate prevederile Legea nr. 58 / 1998 sau reglementările date în

aplicarea acesteia.

Hotărârea de respingerea a acordării autorizaţiei de funcţionare a băncii va fi comunicată

părţilor interesate, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia. Decizia Băncii

Naţională a României poate fi contestată, în temeiul art. 63 alin. 1 din Legea nr. 58 /

1998, în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii

Naţionale a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data

sesizării. Hotărârea Consiliului de administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de

Justiţie – secţia de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.

La fel ca în cazul aprobării de constituire, şi la acordarea autorizaţiei de funcţionare

Banca Naţională a României trebuie să verifice atât îndeplinirea unor criterii obiective

(capitalul social, forma juridică, etc.), cât şi a unor criterii de ordin subiectiv (evaluarea

studiului de fezabilitate, a calităţii fondatorilor şi a acţionarilor semnificativi).

Potrivit art. 31 alin. 1 din Normele nr. 2 / 1999, neacordarea autorizaţiei de funcţionare

atrage în mod automat revocarea aprobării constituirii. O nouă cerere de autorizare poate

fi adresată Băncii Naţionale a României numai după trecerea unui termen de 6 luni de la

comunicarea respingerii cererii de autorizare şi numai dacă au fost remediate deficienţele

care au constituit motivele de respingere a proiectului.

În ipoteza autorizării funcţionării societăţii bancare, banca nou-constituită va putea utiliza

denumirea de bancă şi, totodată, va putea desfăşura activităţi bancare începând cu data

eliberării autorizaţiei de funcţionare de către Banca Naţională a României, această

autorizaţie constituind condiţia de acces la profesiunea bancară.

Page 24: banca nationala romana

În termen de 5 zile de la data efectuării primei operaţiuni bancare, banca va notifica acest

lucru Băncii Naţionale a României. Notificarea va cuprinde menţionarea operaţiunilor cu

care banca şi-a început activitatea şi va fi însoţită, potrivit art. 7 din Normel nr. 2 / 1999,

de reglementările interne privind desfăşurarea respectivelor operaţiuni.

Pe măsura extinderii activităţii cu efectuarea altor operaţiuni bancare, în limita obiectului

de activitate autorizat, banca va transmite Băncii Naţionale a României reglementările

interne corespunzătoare.

Page 25: banca nationala romana

7.2.10. Precizări în legătură cu societăţile bancare cu statut

special

Alături de societăţile bancare ordinare, în sistemul bancar românesc există o serie de

bănci cu statut special, întemeiat, de regulă, pe natura activităţilor bancare principale pe

care le efectuează. Aceste bănci au fost înfiinţate şi funcţionează în temeiul unor legi

speciale, care se completează cu Legea generală în materie.

Astfel, C.E.C. este persoană juridică de drept privat, fiind reorganizată în societate

bancară pe acţiuni, în temeiul Legii nr. 66 / 1999 privind reorganizarea Casei de

Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, cu acţionar unic statul român.

De asemenea, Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA a fost constituită în

temeiul Hotărârii Guvernului nr. 189 / 1991 privind aprobarea înfiinţării Băncii de

Export-Import a României – societate de acţiuni – (Romanian Eximbank), statutul ei

juridic actual fiind reglementat de Legea nr. 96 / 2000 privind organizarea şi funcţionarea

Băncii de Export-Import a României EXIMBANK SA şi instrumentele specifice de

susţinere a comerţului exterior, care a abrogat expres actul normativ în temeiul căruia a

fost înfiinţată.

În fine, o altă categorie de bănci o reprezintă societăţile bancare înfiinţate, în temeiul

exclusiv al Legii, înainte de 1989, respectiv în temeiul unor hotărâri ale Guvernului

României, după 1990, şi care au fost reorganizate în societăţi comerciale pe acţiuni după

adoptarea Legii nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi a Legii nr. 33 / 1991

privind activitatea bancară. Aceste societăţi bancare, însă, nu au un statut special, ci au

fost constituite sub imperiul altor reglementări decât cele astăzi în vigoare, în prezent

fiind guvernate exclusiv de Legea bancară nr. 58 / 1998.

Page 26: banca nationala romana

7.2.11. Constituirea sucursalelor băncilor străine

Prevederile Legii bancare nr. 58 / 1998 se aplică în mod corespunzător şi în cazul

sucursalelor băncilor, persoane juridice străine.

Băncile străine pot înfiinţa sucursale pe teritoriul României, în baza aprobării Băncii

Naţionale a României, cu respectarea formalităţilor prevăzute de legislaţia română în

vigoare. Se poate susţine, astfel, că Legea bancară reglementează un sistem bancar

deschis accesului băncilor străine.

La înfiinţare, sucursalele trebuie să dispună de un capital de dotare la nivelul prevăzut

pentru capitalul social minim al băncilor (250 miliarde lei). Potrivit art. 11 din Normele

nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine,

capitalul de dotare trebuie să fie vărsat în totalitate, în formă bănească, într-un cont

deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine

autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Sursa de constituire a capitalului de

dotare al sucursalelor băncilor străine este contravaloarea în lei a sumelor în devize, puse

la dispoziţia sucursalei, cu caracter permanent, de banca străină de care aparţine.

De asemenea, prevederile Normelor nr. 2 / 1999 referitoare la spaţiul destinat sediului

social al băncilor şi la conducători sunt aplicabile şi în cazul sucursalelor băncilor străine.

La stabilirea obiectului de activitate al sucursalei unei bănci străine se va avea în vedere,

alături de condiţiile care trebuie îndeplinite în cazul unei bănci – persoană juridică

română, şi faptul că activităţile ce urmează a fi desfăşurate nu pot excede obiectului de

activitate al băncii străine respective: aceasta nu va putea efectua în România, prin

intermediul unei sucursale, activităţi bancare pe care nu are dreptul să le desfăşoare în

ţara de origine.

Page 27: banca nationala romana

Totodată, persoana sau persoanele care, potrivit art. 60 din Legea nr. 58 / 1998, urmează

să verifice şi să semneze bilanţul contabil al sucursalei trebuie să îndeplinească condiţiile

prevăzute pentru cenzorii băncii, persoană juridică română.

Potrivit art. 28 din Normele nr. 2 / 1999, în vederea obţinerii aprobării de înfiinţare, banca

străină solicitantă trebuie să prezinte Băncii Naţionale a României următoarea

documentaţie:

a) Cererea de autorizare;

b) Actul constitutiv, din care rezultă denumirea, forma juridică, sediul social şi modul

de funcţionare a băncii străine;

c) Extras din registrul comerţului din ţara de origine, care atestă înmatricularea băncii

şi identitatea reprezentanţilor acesteia;

d) Descrierea băncii străine, care va include: clasificarea sa în ţara de origine, în

funcţie de mărimea activelor, descrierea structurii organizatorice; descrierea

acţionarilor semnificativi; descrierea activităţii sale;

e) Ultimele trei rapoarte anuale ale băncii, certificate de auditori independenţi;

f) Descrierea sistemului de reglementare bancară din ţara de origine: prezentarea

autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine; modul în care societatea

bancară străină, inclusiv sucursala pe care o va deschide în România, este

supravegheată de această autoritate;

g) Hotărârea organului statutar al băncii străine, referitoare la deschiderea unei

sucursale pe teritoriul României, din care să rezulte cel puţin: sediul sucursalei;

operaţiunile pe care sucursala urmează să le desfăşoare pe teritoriul României;

suma care va fi pusă la dispoziţia sucursalei drept capital de dotare; identitatea

conducătorilor (cel puţin doi), împuterniciţi să angajeze banca legal în România şi

competenţele acestora;

h) Studiul de fezabilitate;

i) Comunicare privind identitatea persoanei sau persoanelor care urmează să verifice

şi să semneze bilanţul contabil al sucursalei;

j) Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze

pe teritoriul României, la care se deschide contul unde va fi transferată suma

reprezentând capitalul de dotare al sucursalei.

Page 28: banca nationala romana

În termen de 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire, în vederea obţinerii

autorizaţiei de funcţionare, vor fi prezentate Băncii Naţionale a României, conform art. 29

din Normele nr. 2 / 1999, documentele care atestă îndeplinirea tuturor formalităţilor

pentru înfiinţarea sucursalei, documentaţie care va cuprinde:

a) Scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie capitalul de

dotare al sucursalei, care să confirme depunerea acestuia de către banca străină

într-un cont blocat până la înmatricularea sucursalei băncii în registrul

comerţului;

b) Dovada care atestă deţinerea cu titlu legal a spaţiului aferent sediului

sucursalei;

c) Copie de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de oficiul

registrului comerţului, din care rezultă înmatricularea sucursalei.

7.2.12. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii

Autorizarea funcţionării societăţii bancare de către Banca Naţională a României nu are

caracter definitiv. Potrivit art. 16 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României

poate retrage autorizaţia unei bănci sau a unei filiale a unei bănci româneşti, ori a unei

filiale sau sucursale a unei bănci străine, fie la cererea băncii, fie ca sancţiune, potrivit art.

69 alin. 2 lit. e din Legea nr. 58 / 1998, fie pe baza unuia dintre următoarele motive:

a) Banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată, în termen de un an de

la primirea autorizaţiei, sau nu şi-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de

acceptare de depozite;

b) Autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt mijloc

ilegal;

c) Acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca;

d) A avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;

e) Autoritatea competentă din ţara în care are sediul banca străină ce a înfiinţat o

sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţia de a desfăşura activităţi

bancare;

Page 29: banca nationala romana

f) S-a retras autorizaţia băncii a cărei filială este.

Trebuie remarcat, faţă de această enumerare, nerespectarea de către legiuitor a unor

principii elementare de logică juridică: în realitate, motivele de la literele a, b şi f

constituie temeiuri pentru retragerea autorizaţiei cu titlu de sancţiune, iar cele de la lit. c şi

d reprezintă cazuri în care banca însăşi solicită acest lucru; astfel că, în fapt, enumerarea

ar fi trebuit să cuprindă un singur motiv: retragerea autorizaţiei băncii străine de către

autoritatea competentă din ţara de origine.

Hotărârea Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei se comunică în scris

băncii, filialei sau sucursalei în cauză, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia,

şi se publică în Monitorul Oficial al României, precum şi în două publicaţii de circulaţie

naţională.

Hotărârea de retragere a autorizaţiei produce efecte de la data publicării ei în Monitorul

Oficial sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărârea respectivă. Ea poate fi

contestată, în temeiul art. 83 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998, în termen de 15 zile de la

comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă

prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de

administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiţie – secţia de contencios

administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.

Conform art. 18 din Legea nr. 58 / 1998, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii de

retragere a autorizaţiei, băncii, filialei sau sucursalei respective i se interzice angajarea în

orice operaţiune financiară.

Page 30: banca nationala romana

7.2.13. Deschiderea de reprezentanţe de către băncile străine

Procedura deschiderii de reprezentanţe de către băncile străine este fundamental diferită

de cea a înfiinţării de sucursale, datorită diferenţelor de regim juridic existente între cele

două categorii de dezmembrăminte ale societăţilor bancare: sucursala băncii străine poate

desfăşura orice activităţi bancare, în limita autorizaţiei Băncii Naţionale a României, în

timp ce reprezentanţa băncii străine desfăşoară o activitate limitată la acte de informare,

de legătură sau de reprezentare.

Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 58 / 1998, băncile străine au obligaţia să notifice

Băncii Naţionale a României deschiderea de reprezentanţe în România, în conformitate cu

reglementările date de aceasta.

În aplicarea acestei dispoziţii, Banca Naţională a României a emis Normele nr. 6 / 1998

privind notificarea deschiderii în România de reprezentanţe de către băncile străine.

Băncile cu sediul în străinătate au obligaţia de a notifica băncii centrale deschiderea de

reprezentanţe în România, în termen de 15 zile de la data deschiderii efective a acestora.

Scrisoarea oficială de notificare trebuie să precizeze în mod explicit că reprezentanţa îşi

va limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare şi că nu va

efectua nici un fel de operaţiuni supuse dispoziţiilor Legii bancare nr. 58 / 1998.

Scrisoarea va fi însoţită de următoarele documente:

a) Informaţii privind banca străină respectivă (denumirea şi forma juridică; sediul social;

descrierea principalelor activităţi);

b) O atestare din partea autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine a băncii

străine, conducătorilor săi şi faptul că societatea în cauză este autorizată ca bancă şi este

supusă supravegherii autorităţii respective;

c) Ultimul raport anual al băncii străine;

d) Informaţii cu privire la reprezentanţa a cărei deschidere este notificată (obiectul

activităţii, sediul, durata de funcţionare);

Page 31: banca nationala romana

e) Împuternicire autentificată, semnată de unul dintre conducătorii băncii străine, pentru

reprezentanţii desemnaţi să angajeze valabil în România banca străină;

f) Copie de pe documentul emis de autoritatea competentă din România, prin care se

autorizează funcţionarea reprezentanţei.

Scrisoarea oficială de notificare, însoţită de documentaţia de mai sus, prezentată în limba

română, va fi transmis, potrivit art. 4 din Normele nr. 6 / 1998, Băncii Naţionale a

României – Direcţia generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a

societăţilor bancare.

Pentru a permite băncii centrale să ţină evidenţa reprezentanţelor băncilor străine deschise

în România, acestea au obligaţia de a comunica, în termen de 15 zile, Direcţiei generale

autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare orice

modificare a principalelor lor caracteristici sau a celor ale băncii străine pe care o

reprezintă, precum şi, dacă este cazul, închiderea lor.

7.2.14. Registrul bancar

Potrivit art. 1 din Normele nr. 1 / 1999 privind registrul bancar emise de Banca Naţională

a României, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care au fost

autorizate să funcţioneze pe teritoriul României vor fi înmatriculate într-un registru, numit

registrul bancar, ţinut de Banca Naţională a României în sistem computerizat. Această

evidenţă cu caracter special, similară celei ţinute de oficiul registrului comerţului, va fi

permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României (prin

Direcţia comunicare din cadrul Secretariatului general) şi la sucursalele acesteia.

Registrul bancar va cuprinde, conform art. 2 din Normele nr. 1 / 1999, următoarele

rubrici: numărul, şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii, însoţită de

forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social; numărul şi

data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării de către Banca

Page 32: banca nationala romana

Naţională a României; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de Banca Naţională a

României; data radierii înregistrării; observaţii.

Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a autorizării

acestora de către Banca Naţională a României. Despre situaţiile de retragere a autorizaţiei,

reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii similare se

va face menţiunea în registrul bancar, la rubrica Observaţii.

Page 33: banca nationala romana

7.3. Funcţionarea societăţilor bancare

7.3.1. Principiile funcţionării societăţilor bancare

Datorită specificului activităţii bancare, necesitând o reglementare şi o protecţie speciale,

Legea nr. 58 / 1998 consacră, chiar dacă folosind o tehnică legislativă deficitară, o serie

de capitole speciale unor principii şi reguli care completează dispoziţiile privind

funcţionarea societăţilor pe acţiuni din Legea nr. 31 / 1990, creând un cadru juridic

special, aplicabil doar funcţionării societăţilor bancare.

Legea nr. 58 / 1998 stabileşte, cu valoare de principiu, în art. 38, că:a) În activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca

Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de

credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere

bancară;

b) Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei

practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele Legii.

O premisă a funcţionării societăţilor bancare este stabilită de art. 39 din Legea bancară: în

vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei, fiecare bancă

este obligată să deschidă cont curent la Banca Naţională a României. Transferurile băneşti

operate prin înscrieri în contul curent deschis în evidenţele băncii centrale sunt

irevocabile şi necondiţionate. Băncile pot deschide la Banca Naţională a României şi alte

conturi, în condiţiile stabilite de aceasta.

7.3.2. Acţiunile emise de societatea bancară. Drepturile şi obligaţiile

acţionarilor societăţii bancare

În societăţile comerciale bancare, societăţi pe acţiuni, asociaţii contribuie la formarea

capitalului social sau la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport în numerar, în

schimbul căruia vor primi acţiuni.

Page 34: banca nationala romana

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor la capitalul social, constituind fracţiuni ale acestui capital care conferă posesorului calitatea de acţionar. Prin derogare de la regula de drept comun în materia societăţilor pe acţiuni, acţiunile emise de bănci vor putea fi, potrivit art. 38 din Legea nr. 58 / 1998, numai nominative. Raţiunea acestei norme rezidă în necesitatea cunoaşterii identităţii tuturor proprietarilor acţiunilor băncii, în vederea exercitării de către Banca Naţională a României a supravegherii prudenţiale bancare, cu deosebire asupra situaţiei acţionarilor semnificativi, care, pentru a dobândi această calitate, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.

Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În titlu se vor menţiona, alături de elementele de la art. 93 din Legea nr. 31 / 1990, numele, prenumele şi domiciliul acţionarului, persoană fizică, respectiv denumirea, sediul şi numărul de înmatriculare ale acţionarului, persoană juridică. Aceleaşi elemente de identificare sunt înscrise şi în registrul de acţiuni al societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.

Calitatea de acţionar conferă drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 31 / 1990. astfel, acţionarii au următoarele drepturi, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial: dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor; dreptul de vot; dreptul de informare; dreptul la dividende; dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.

Prin lege sau prin actele constitutive ale societăţii se pot stabili anumite restricţii referitoare la transmiterea acţiunilor societăţii. O restricţie legală specifică societăţilor bancare este instituită de art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 58 / 1998. aceste dispoziţii condiţionează achiziţionarea unei participaţii de cel puţin 5 % din capitalul social al unei bănci, respectiv majorarea unei asemenea participaţii, astfel încât proporţia capitalului social deţinut să atingă sau să depăşească niveluri reprezentând multipli de 5 %, de obţinerea aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României.

Legea nr. 31 / 1990 interzice societăţilor pe acţiuni încheierea anumitor acte juridice care vizează acţiunile proprii. Astfel, societatea nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii sau a dobândirii propriilor sale acţiuni de către un terţ. Totodată, Legea asimilează luarea în gaj a propriilor acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii, cu dobândirea propriilor acţiuni. Art. 105 alin. 3 din Legea nr. 31 / 1990 exceptează, însă, în mod expres operaţiunile curente ale societăţilor bancare şi de credit de la aplicarea acestei interdicţii.

7.3.3. Adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare

Adunarea generală a acţionarilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii bancare.

Cuprinzând toţi acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi decide asupra

problemelor date de lege în competenţa sa. Adunările generale ale acţionarilor sunt

ordinare (însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societăţii), respectiv

extraordinare (însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situaţia societăţii). Legea

nr. 31 / 1990 stabileşte atribuţiile fiecăruia, precum şi condiţiile de cvorum şi majoritate

pentru luarea deciziilor. Singura chestiune specifică incidentă în materia adunării generale

Page 35: banca nationala romana

a acţionarilor băncii este aceea că orice acţiune plătită dă dreptul la un vot, în cazul

societăţilor bancare nefiind admise excepţii de la acest principiu.

7.3.4. Organizarea societăţilor bancare

Organizarea băncii se stabileşte prin actele constitutive ale societăţii, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare.

Fiecare bancă va avea, conform art. 24 din Legea nr. 58 / 1998, un regulament propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, prin care va stabili cel puţin:

Structura organizatorică a băncii;

Atribuţiile fiecărui compartiment al băncii şi relaţiile dintre acestea;

Atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii;

Atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor

şi pasivelor, comitetului de credite, înfiinţarea acestor comitete fiind

obligatorie în desfăşurarea activităţii băncii;

Competenţele şi răspunderea conducătorilor băncii, directorilor

executivi, şefilor sucursalelor şi ai altor sedii secundare ale băncii şi ale

altor salariaţi care se angajează în operaţiuni financiar-bancare în

numele şi în contul băncii;

Sistemul de control intern al băncii.

7.3.5. Conducerea şi administrarea societăţii bancare. Generalităţi.

Conducerea şi administrarea societăţilor bancare sunt reglementate de dispoziţiile Legii

nr. 31 / 1990, cu caracter general, şi de Legea nr. 58 / 1998, care conţine o serie de norme

specifice.

Legea nr. 31 / 1990 a consacrat concepţia clasică privind administrarea societăţii pe acţiuni: administrarea se realizează de un administrator unic sau de un consiliu de administraţie, preşedintele acestuia fiind şi directorul general al societăţii; poate exista şi un al doilea organ colegial de administrare, comitetul de direcţie, care este condus de directorul general al societăţii.

Page 36: banca nationala romana

7.3.6. Conducerea societăţilor bancare

Conducerea băncilor se stabileşte, potrivit art. 21 din Legea nr. 58 / 1998, prin actele

constitutive ale societăţii, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea

dispoziţiilor Legii bancare.

Conform art. 3 lit. h din Legea nr. 58 / 1998, conducătorii băncii sunt persoanele, cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt investite cu competenţa de a angaja răspunderea băncii: preşedintele şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi ai consiliului de administraţie sau, după caz, directorul general şi unul sau mai mulţi directori generali adjuncţi, membri ai comitetului de direcţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, şi, respectiv, directorii împuterniciţi să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României printr-o sucursală.

Conducătorii băncii trebuie să fie, potrivit art. 25 din Legea nr. 58 / 1998, rezidenţi în România, să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi şi cel puţin unul dintre aceştia să fie cetăţean român. Ei trebuie să fie licenţiaţi, să fi lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară şi să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi comerciale. Persoanele desemnate în calitate de conducători ai băncii trebuie să fie aprobate de Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării funcţiei.

În cazul în care consiliul de administraţie al băncii deleagă o parte din competenţele sale unui comitet de direcţie, conform art. 26 din Legea nr. 58 / 1998, toţi conducătorii băncii vor face parte din acesta.

Art. 23 din Legea nr. 58 / 1998 prevede că banca este angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători, având competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a cel puţin două persoane împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii şi cu reglementările emise de Banca Naţională a României.

7.3.7. Administrarea societăţii bancare. Generalităţi.

În afară de condiţiile pe care Legea societăţilor comerciale le instituie pentru numirea

administratorilor (condiţii ce privesc capacitatea, onorabilitatea, cetăţenia

administratorilor şi limitarea cumulului de funcţii), Legea bancară stabileşte o serie de

reguli speciale în materie. Astfel, deşi Legea nr. 31 / 1990 permite desemnarea ca

administrator al societăţii comerciale şi o persoană juridică, art. 27 din Legea nr. 58 /

1998 derogă de la această regulă, dispunând imperativ că administratorii băncii pot fi

numai persoane fizice. Totodată, art. 27 din Legea nr. 58 / 1998 prevede că o persoană nu

poate fi aleasă în consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din

mandatul său, dacă: este salariat al băncii în cauză, cu excepţia conducătorilor acesteia;

Page 37: banca nationala romana

este salariat, administrator sau cenzor la o altă bancă; în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea

de către Banca Naţională a României, cu titlu de sancţiune, potrivit art. 69 din Legea nr.

58 / 1998, sau a fost înlocuită, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998 ca urmare a unei

măsuri de remediere luate de bancă.

Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau ulterior, de către adunarea generală a acţionarilor. Durata funcţiei de administrator al unei bănci nu poate fi, potrivit art. 27 din Legea nr. 58 / 1998, mai mare de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Administratorii sunt, deci, temporari şi revocabili. Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani. Conform aceleiaşi dispoziţii, numărul administratorilor băncii nu poate fi mai mare de 11.

Sunt aplicabile, şi pentru administratorii societăţilor bancare, regulile de drept comun privind garanţia administratorilor, formalităţile de publicitate, obligaţiile administratorilor şi remunerarea acestora, puterile, răspunderea lor şi încetarea calităţii de administrator, consiliul de administraţie. Sunt necesare, totuşi câteva precizări în legătură cu regulile speciale privind administratorii societăţilor bancare.

Astfel, Legea nr. 31 / 1990 instituie principiul că puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a societăţii, ea existând numai dacă a fost conferită administratorului. Mai mult decât atât, în cazul societăţilor bancare, art. 23 din Legea nr. 58 / 1998 prevede că banca este angajată prin semnătura a cel puţin 2 conducători, având competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a cel puţin două persoane împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii şi cu reglementările emise de Banca Naţională a României.

Potrivit art. 55 din Legea nr. 31 / 1990, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuia să cunoască depăşirea acestuia. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii. În cazul societăţilor bancare, proba cunoaşterii de către terţi a depăşirii obiectului de activitate se poate face prin intermediul prezumţiei de cunoaştere a Legii. Art. 8 din Legea nr. 58 / 1998 stabileşte, expres şi limitativ, activităţile care pot fi desfăşurate de către bănci, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României. În cazul în care obiectul actului depăşeşte cadrul enumerării de la art. 8, prezumţia amintită poate face, singură, proba cunoaşterii de către terţ a depăşirii obiectului de activitate. În ipoteza în care obiectul actului se încadrează în enumerarea de la art. 8, dar nu şi în limitele autorizaţiei Băncii Naţionale a României, publicarea actului constitutiv al băncii trebuie completată cu alte mijloace de probă.

De asemenea, alături de cazurile generale de încetare a calităţii de administrator (revocarea, renunţarea, incapacitatea şi moartea administratorului), din interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor Legea nr. 58 / 1998 se desprinde un caz special de încetare a funcţiei de administrator al societăţii bancare.

Art. 27 alin. 2 lit. c din Legea nr. 58 / 1998 prevede că o persoană nu poate fi aleasă în consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său, dacă în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, potrivit art. 69 din Legea nr. 58 / 1998 (cu titlu de sancţiune aplicată conducătorilor băncii), sau a fost înlocuită, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luate de bancă.

Page 38: banca nationala romana

Aceste măsuri pot fi luate, însă, faţă de membrii consiliului de administraţie al băncii, şi ulterior numirii lor în acest organ. Cel de al doilea caz (înlocuirea administratorului) este, în fapt, echivalent cu revocarea acestuia de către adunarea generală a acţionarilor. În primul caz însă, s-ar părea că, în pofida retragerii aprobării Băncii Naţionale a României privind calitatea de conducător, administratorul care este şi conducător al băncii îşi pierde doar această din urmă calitate, nu şi pe cea de administrator, rămânând, astfel, în continuare, membru al consiliului de administraţie al băncii. Considerăm, totuşi, că pe calea interpretării sistematice şi teleologice a acestor dispoziţii, concluzia potrivit căreia conducătorul băncii decade, în această ipoteză, şi din calitatea de administrator, este de necontestat. Atâta vreme cât o sancţiune anterioară de acelaşi gen determină imposibilitatea dobândirii, într-un interval de 5 ani, a funcţiei de administrator, aplicarea acestei sancţiuni în cursul exercitării unui mandat de administrator trebuie să aibă aceleaşi consecinţe juridice.

În fine, în cazul societăţilor bancare se aplică regulile instituite de Legea nr. 31 / 1990 în ceea ce priveşte comitetul de direcţie şi directorii executivi ai societăţii pe acţiuni.

7.3.8. Conflictul de interese între administrator şi societatea bancară

În scopul protejării intereselor societăţilor comerciale, Legea nr. 31 / 1990 îi interzice

administratorului să participe la luarea deciziei privind o operaţiune în legătură cu care el,

soţia, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv ar avea interese contrare cu

cele ale societăţii. Administratorii trebuie să înştiinţeze despre acest conflict de interese

pe ceilalţi administratori şi pe cenzorii societăţii. Încălcarea interdicţiei are drept

consecinţă suportarea de către administrator a daunelor suferite de societate.

Întrucât necesitatea respectării acestor reguli este cu atât mai justificată în cazul societăţilor bancare, ce desfăşoară activităţi economice de interes public, Legea nr. 58 / 1998 consacră un capitol special (Capitolul 7, Conflictul de interese) acestei materii. Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 58 / 1998, administratorul este obligat să notifice în scris băncii natura şi întinderea interesului sau relaţiei sale materiale, dacă:

Este partea a unui contract cu banca;

Este administrator al unei persoane juridice care este parte a unui contract

cu banca;

Are un interes material sau o relaţie materială cu o persoană care este

parte într-un contract cu banca, cu excepţia contractelor de depozit sau de

păstrare de valori.

Un interes este considerat material, conform art. 33 din Legea nr. 58 / 1998, dacă se referă

la averea, afacerile sau interesele familiei (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor până la gradul

al doilea inclusiv) persoanei care are interes. Obligaţia de notificare revine

Page 39: banca nationala romana

administratorului, în temeiul art. 30 din Legea bancară, atunci când a cunoscut sau trebuia

să cunoască faptul că a fost încheiat sau este în curs de a fi încheiat un astfel de contract.

Administratorul unei bănci este obligat, potrivit art. 31 din Legea nr. 58 / 1998 ca, ori de câte ori este necesar, dar nu mai puţin de o dată pe an, să prezinte, în scris, consiliului de administraţie al băncii o declaraţie din care să rezulte numele şi adresa asociaţilor săi şi date referitoare la interesele materiale de natură financiară, comercială, agricolă, industrială sau de altă natură ale administratorului şi ale familiei sale.

Un administrator care are un interes material sau o relaţie materială, în sensul celor expuse mai sus, nu va participa la dezbaterile asupra contractului şi se va abţine de la vot asupra oricărei probleme legate de acest contract. în scopul realizării cvorumului necesar luării unei decizii asupra contractului în cauză, administratorul va fi considerat prezent.

Art. 34 din Legea nr. 58 / 1998 instituie sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării dispoziţiilor de mai sus. Astfel, când un administrator nu declară un conflict de interese: Banca, un acţionar al acesteia sau Banca Naţională a României poate cere instanţei

judecătoreşti anularea oricărui contract în care acesta are un interes material nedeclarat,

potrivit celor de mai sus;

Banca Naţională a României, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, poate cere băncii

suspendarea administratorului pe o perioadă care să nu depăşească un an sau înlocuirea

acestuia.

7.3.9. Controlul gestiunii societăţii bancare. Cenzorii societăţii

bancare.

În societatea pe acţiuni, deci şi în cazul societăţilor bancare, controlul actelor şi al

operaţiunilor administratorilor se exercită de către cenzori. Dispoziţiile Legii societăţilor

comerciale privind numirea, garanţia, drepturile şi obligaţiile, remunerarea şi

răspunderea, respectiv încetarea calităţii de cenzor, se aplică, în mod corespunzător, şi

băncilor, în măsura în care prin Legea bancară nu se dispune altfel.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 58 / 1998 (prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 31 / 1990), pot fi cenzori ai unei bănci numai persoanele fizice care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, în condiţiile Legii, şi au experienţă de cel puţin 5 ani în domeniul financiar-bancar, precum şi societăţile de expertiză contabilă autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Nu pot fi cenzori ai unei bănci persoanele care, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, au fost în ultimii 5 ani înlocuite ca urmare a unei măsuri de remediere luate de o bancă.

Page 40: banca nationala romana

7.3.10. Auditorul independent al societăţii bancare

Potrivit art. 155 alin. 2 din Legea nr. 31 / 1990, numirea sau alegerea unui cenzor

independent este obligatorie în cazurile prevăzute de lege.

În cazul societăţilor bancare, această obligaţie este prevăzută de art. 61 din Legea nr. 58 / 1998: fiecare bancă va numi un auditor independent. Nu poate fi numit auditor al unei bănci decât o societate de expertiză contabilă, autorizată în condiţiile Legii să desfăşoare această activitate în România. Auditorul independent: Va acorda asistenţă băncii în ţinerea evidenţei contabile, în conformitate cu legislaţia

contabilă din România şi cu reglementările băncii centrale;

Va întocmi un raport anual, împreună cu opinia sa, din care să rezulte dacă situaţiile

financiare prezintă o imagine fidelă a condiţiei băncii;

Va analiza practicile şi procedurile controlului intern şi ale cenzorilor şi, dacă consideră

că acestea nu sunt corespunzătoare, va face recomandări băncii pentru remedierea

acestora;

Va informa Banca Naţională a României cu privire la orice act fraudulos al unui

administrator sau angajat, care ar putea avea drept consecinţă o pierdere de importanţă

semnificativă pentru bancă.

7.3.11. Documentele contractuale, registrele şi evidenţele

societăţii bancare.

Alături de dispoziţiile cu caracter general pentru societăţile pe acţiuni, privind ţinerea

registrelor acţionarilor, al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale, ale consiliului de

administraţie, ale comitetului de direcţie şi ale constatărilor făcute de cenzori, dispoziţii

aplicabile şi societăţilor bancare, Legea nr. 58 / 1998 prevede obligaţii speciale pentru

bănci în această materie. Astfel, potrivit art. 54 din Legea bancară, fiecare bancă

întocmeşte şi păstrează, la sediul său principal, documente şi evidenţe, în limba română,

cuprinzând:

Contractul de societate şi statutul, precum şi toate actele adiţionale prin care acestea au

fost modificate;

Un registru al acţionarilor săi, potrivit Legii nr. 31 / 1990;

Minutele şedinţelor şi hotărârile adunării generale a acţionarilor;

Page 41: banca nationala romana

Minutele şedinţelor şi hotărârile consiliului de administraţie;

Registrele şi înregistrările contabile care evidenţiază clar şi corect situaţia activităţii sale,

explicarea tranzacţiilor şi a situaţiei sale financiare, astfel încât să permită Băncii

Naţionale a României să determine dacă banca s-a conformat Legii bancare;

Reglementările referitoare la desfăşurarea activităţii, precum şi toate amendamentele

acestora;

Alte înregistrări care sunt cerute potrivit Legii bancare ori prevederilor Băncii Naţionale a

României.

Actele constitutive ale societăţii, împreună cu actele adiţionale prin care acestea au fost

modificate, precum şi modificările referitoare la desfăşurarea activităţii băncii, se transmit

la Banca Naţională a României, iar documentele reprezentând evidenţierea zilnică a

înregistrărilor pentru fiecare client al băncii, caracteristicile tranzacţiilor sale cu acel

client ori în contul acestuia şi soldul datorat clientului sau de către acesta se păstrează la

sediul principal al băncii sau la sediile secundare.

De asemenea, art. 55 din Legea nr. 58 / 1998 stabileşte în sarcina băncii o obligaţie întemeiată pe specificul activităţii sale: fiecare bancă întocmeşte şi păstrează la sediul principal sau la sediile sale secundare un exemplar al documentaţiei de credit (documentele pe baza cărora banca decide aprobarea creditării) şi orice informaţii privitoare la relaţiile sale de afaceri cu clienţii şi cu alte persoane pe care Banca Naţională a României le poate prevedea prin reglementări şi care se pun la dispoziţia personalului autorizat al băncii centrale la cererea acestuia. Totodată, potrivit art. 56 din Legea nr. 58 / 1998, toate operaţiunile de credit şi de garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, la cererea acestuia.

7.3.12. Conturile, situaţiile financiare şi bilanţul contabil ale

societăţii bancare.

Art. 57 din Legea bancară instituie obligaţia băncilor de a ţine permanent evidenţa contabilă, în concordanţă cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82 / 1991 şi ale reglementărilor specifice date în aplicarea acesteia, precum şi de a întocmi situaţii financiare adecvate, pentru a reflecta în mod corespunzător operaţiunile şi condiţia lor financiară. Evidenţa contabilă şi situaţiile financiare ale unei bănci trebuie să reflecte, de asemenea, operaţiunile şi situaţia financiară a filialelor, sucursalelor şi a celorlalte sedii secundare, pe bază individuală şi, după caz, pe bază consolidată.

Potrivit art. 58 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României stabileşte reguli privind ţinerea contabilităţii şi a bilanţului contabil, care trebuie aprobate, în prealabil, de Ministerul Finanţelor. Aceste reguli sunt cuprinse în Planul de conturi pentru societăţile

Page 42: banca nationala romana

bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia (Anexa nr. 344 / 1997 la Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1418 / 1997).

Băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare, constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de banca centrală, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări. Această obligaţie revine şi sucursalelor băncilor străine, care vor întocmi un bilanţ contabil cuprinzând atât activitatea lor, cât şi a sediilor secundare subordonate acestora. Potrivit art. 62 din Legea nr. 58 / 1998, fiecare bancă publică bilanţul contabil, după aprobarea lui de către adunarea generală a acţionarilor, împreună cu opinia auditorului independent asupra acestuia, în forma şi la termenele stabilite de Banca Naţională a României şi de Ministerul Finanţelor.

Page 43: banca nationala romana

7.3.13. Beneficiile şi dividendele societăţii bancare

Societatea comercială bancară se constituie în scopul de a obţine beneficii şi a le împărţi

între acţionari sub formă de dividende. Alături de restricţiile cu caracter general prevăzute

de Legea nr. 31 / 1990 (distribuirea de dividende doar din beneficiile reale, fără să se

aducă atingere capitalului social, respectiv reîntregirea sau reducerea capitalului social în

ipoteza micşorării sale, înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire de beneficii),

băncile trebuie să respecte şi prevederile art. 47 din Legea nr. 58 / 1998: o bancă nu poate

efectua repartizări din profit pentru dividende, dacă, în urma acestei repartizări, banca

înregistrează un nivel de solvabilitate sub cel minim prevăzut de reglementările Băncii

Naţionale a României.

7.3.14. Fondul de rezervă al societăţii bancare

Pentru a asigura condiţiile necesare evitării dificultăţilor financiare în care s-ar putea afla

societatea, datorită pierderilor din capitalul social, Legea prevede obligaţia de a repartiza

o cotă din beneficiile realizate pentru constituirea unui fond de rezervă, denumit şi

rezervă legală. Potrivit art. 43 din Legea nr. 58 / 1998, băncile repartizează 20 % din

profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit

egalează capitalul social, apoi maximum 10 %, până în momentul în care fondul a ajuns

de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de

sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net.

De asemenea, băncile repartizează din profitul brut sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit (rezerva legală obligatorie specifică societăţilor bancare) în limita a 2 % din soldul creditelor acordate.

7.3.15. Prudenţa bancară

Obiectul de activitate al societăţilor bancare determină un regim juridic aplicat

funcţionării acestor societăţi, regim reglementat de dispoziţiile Legea nr. 58 / 1998; o

problemă specifică o reprezintă cerinţele prudenţiale care trebuie respectate de bănci în

Page 44: banca nationala romana

activitatea lor: reguli privind solvabilitatea (destinate să evite ajungerea băncii în

imposibilitatea de a-şi realiza angajamentele contractuale), reguli privind controlul

riscurilor de credit, reguli privind lichiditatea (menite să asigure băncii capacitatea de a

face faţă retragerilor de numerar), reguli relative la fondurile proprii, etc.

Astfel, băncile trebuie să respecte, conform art. 45 din Legea nr. 58 / 1998, următoarele cerinţe prudenţiale, atunci când acestea sunt prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României:a) Nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi

totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de

risc;

b) Expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între

valoarea totală a expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii. Expunerea reprezintă orice

angajament asumat de o bancă faţă de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau

potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului contabil, incluzând, fără a se

limita la acestea: credite, efecte de comerţ scontate, investiţii în acţiuni şi alte valori

mobiliare, efecte de comerţ avalizate, garanţii emise, acreditive deschise sau confirmate;

c) Expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a

expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii;

d) Nivelul minim de lichiditate (potrivit Normelor nr. 1 / 2001 privind lichiditatea băncilor),

desemnat în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii;

e) Clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea

provizioanelor specifice de risc;

f) Poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul fondurilor proprii, conform

Normelor nr. 15 / 1995 privind supravegherea poziţiilor valutare ale societăţilor bancare;

g) Administrarea resurselor şi plasamentelor băncii.

Legea bancară instituie, de asemenea, cerinţe prudenţiale în ceea ce priveşte:

1. Acordarea creditelor. Potrivit art. 44 din Legea nr. 58 / 1998, la acordarea creditelor,

băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la

scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea în condiţiile stabilite prin

normele lor de creditare. Totodată, art. 50 prevede că împrumuturile acordate persoanelor

aflate în relaţii speciale cu banca sau cu personalul acesteia, inclusiv familiilor acestora,

Page 45: banca nationala romana

pot fi acordate numai în condiţiile stabilite de reglementările Băncii Naţionale a

României.

2. extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii. Conform art. 46 din

Legea bancară, băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine,

pot deschide pe teritoriul României sucursale şi alte sedii secundare (agenţii şi altele

asemenea) în condiţiile prevăzute de reglementările băncii centrale. De asemenea,

băncile, persoane juridice române, pot deschide reprezentanţe şi sucursale sau pot înfiinţa

filiale în străinătate, cu aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României.

3. acordarea dividendelor. Art. 47 din Legea nr. 58 / 1998 dispune că o bancă nu poate face

repartizări din profit pentru dividende dacă, în urma acestei repartizări, banca

înregistrează un nivel de solvabilitate sub cel minim prevăzut de reglementările Băncii

Naţionale a României.

4. investiţiile băncii. Potrivit art. 48 din Legea bancară, valoarea totală a investiţiilor pe

termen lung ale unei bănci în valorile mobiliare emise de o societate comercială care nu

este angajată în una sau mai multe din activităţile financiare prevăzute la art. 8 din

aceeaşi lege nu poate depăşi: a) 20 % din capitalul social al societăţii comerciale

respective; b) 10 % din fondurile proprii ale băncii. Totodată, valoarea totală a

investiţiilor pe termen lung ale băncii, în valorile mobiliare emise de asemenea societăţi

comerciale nu poate depăşi 50 % din valoarea totală a investiţiilor unei bănci în valori

mobiliare, efectuate în nume şi în cont propriu, nu poate depăşi nivelul de 100 5 din

fondurile sale proprii, cu excepţia celor în titluri de stat.

7.3.16. Fondurile proprii ale băncilor

Spre deosebire de societăţile comerciale ordinare, băncile trebuie să menţină în permanenţă pe parcursul funcţionării societăţii nu doar nivelul capitalului social, ci şi cel al fondurilor proprii, ale căror metodologie de calcul şi nivel minim sunt stabilite de Banca Naţională a României.

Astfel, prin Normele nr. 7 / 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de banca centrală, se stabileşte că structura fondurilor proprii este formată din două categorii de capital: capital propriu şi capital suplimentar.

Capitalul propriu este compus din: capitalul social vărsat; primele legate de capital, integral încasate; rezervele legale; rezerva generală pentru riscul de credit; valuta reprezentând capital social în valută; rezervele constituite din prime legate de capital şi repartizări din profitul net; rezervele din diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului; fondul imobilizărilor corporale; fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare; alte fonduri constituite de bănci; rezervele statutare; rezultatul raportat reprezentând profitul nerepartizat; rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit; fondurile cu caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii din străinătate.

Page 46: banca nationala romana

Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce din suma de mai sus: sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului social; valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire; valoarea netă a fondului comercial; sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând dividende, participarea personalului şi a conducerii la profit, precum şi repartizările la alte fonduri decât cele de mai sus; sumele reprezentând cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans; rezultatul reportat reprezentând pierdere neacoperită; rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere; repartizarea profitului; dotările pentru unităţi proprii din străinătate.

Capitalul suplimentar se compune din: alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu; datoria subordonată; subvenţiile pentru investiţii; diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Determinarea fondurilor proprii ale băncii se subordonează următoarelor reguli:a) Capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în

condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al capitalului propriu şi în proporţie de cel mult

100 % din acesta;

b) Datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în proporţie de maximum

50 % din capitalul propriu, în următoarele condiţii: să fie în întregime angajată; în cazul

datoriei subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de cel puţin 5 ani;

volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20 % pe an în ultimii 5 ani anteriori

scadenţei; contractul de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei

subordonate în alte circumstanţe decât lichidarea băncii;

c) Deducerea din nivelul fondurilor proprii a sumelor reprezentând participaţii la bănci şi

societăţi cu caracter financiar, precum şi creditele subordonate acordate acestora.

Potrivit art. 5 din Normele nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al

sucursalelor băncilor străine, limita minimă a fondurilor proprii ale unei bănci a fost

stabilită la 250 miliarde lei, aceeaşi cu cea prevăzută pentru capitalul social al băncii.

Băncile au obligaţia de a determina lunar nivelul fondurilor proprii şi de a transmite lunar aceste date Băncii Naţionale a României – Direcţia generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.

Page 47: banca nationala romana

7.3.17. Rezervele minime obligatorii ale băncilor la Banca

Naţională a României

În cadrul politicii monetare promovate de banca centrală, aceasta utilizează un instrument

specific de control al lichidităţii băncilor: rezervele minime obligatorii. Obligaţia legală a

băncilor de a menţine rezerve minime obligatorii în conturi deschise la Banca Naţională a

României este reglementată, cu caracter de principiu, de art. 5 şi 8 din Legea nr. 101 /

1998, iar regimul ei juridic concret este stabilit prin Regulamentul nr. 4 / 1998 al Băncii

Naţionale a României privind regimul rezervelor minime obligatorii.

Potrivit acestor dispoziţii, băncile sunt obligate să menţină în conturile deschise la banca centrală nivelul rezervelor minime obligatorii prevăzut de aceasta prin circulară, în funcţie de obiectivele sale de politică monetară, şi calculat în funcţie de obligaţiile băneşti ale băncii, în lei şi valută, faţă de persoane fizice şi juridice, sub formă de surse atrase, împrumutate, datorii şi alte obligaţii. Sunt exceptate din baza de calcul sumele atrase de la Banca Naţională a României şi de la persoanele juridice care, la rândul lor, sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la banca centrală, cele atrase de la instituţii financiare externe, dacă au o scadenţă mai mare de 12 luni, şi cele care intră în contul curent general al trezoreriei statului.

Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Banca Naţională a României cu dobândă, a cărei rată se va situa cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de bănci.

În cazul în care o bancă înregistrează deficit de rezerve timp de două luni consecutive, ea va putea fi supusă de către Banca Naţională a României unei supravegheri prudenţiale prin inspecţie la sediul băncii.

7.3.18. Tranzacţii interzise băncilor

Din regimul juridic special al funcţionării băncilor fac parte şi dispoziţiile art. 53 din

Legea nr. 58 / 1998, care prevăd tranzacţiile interzise societăţilor bancare. Astfel, băncile

nu pot desfăşura următoarele operaţiuni:

a) Angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile sau imobile. Se exceptează tranzacţiile cu

astfel de bunuri necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa salariaţilor, precum

şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile, dobândite ca urmare a executării silite a

creanţelor, altele decât cele necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa

salariaţilor, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru

bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea băncii centrale;

Page 48: banca nationala romana

b) Achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se

exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care

face obiectul unei aprobări prealabile a băncii centrale;

c) Acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de

vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;

d) Acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;

e) Primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi;

f) Angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de la

angajaţii băncii. Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte operaţiuni

financiare bazate pe principiul mutualităţii.

7.3.19. Secretul profesional bancar

Datorită implicaţiilor sale social-economice, activitatea bancară necesită o reglementare şi o protecţie speciale. Securitatea circuitului bancare depinde, însă, într-o mare măsură, şi de încrederea pe care se întemeiază relaţia dintre bancă şi clienţii săi. Aceasta este justificarea consacrării principiului confidenţialităţii operaţiunilor bancare, respectiv a obligaţiei de discreţie ce revine băncii în privinţa informaţiilor pe care le deţine cu privire la clienţii săi, cu privire la identitatea titularilor conturilor, la sumele de bani existente în cont, la deponenţi şi la operaţiunile bancare desfăşurate.

Temeiul juridic al acestei obligaţii face obiectul unei controverse în literatura de specialitate. Într-o opinie, se susţine teza potrivit căreia clientul are un drept exclusiv asupra tuturor informaţiilor pe care le transmite băncii sau pe care aceasta le obţine în virtutea operaţiunilor şi serviciilor prestate clientului. Argumentul cel mai puternic împotriva acestei teze îl reprezintă chiar prevederile legale, permisive sau imperative, care autorizează, respectiv obligă banca să divulge sau să furnizeze o anumită informaţie. Aşadar, ceea ce băncii îi este permis să divulge poate fi divulgat fără asentimentul clientului. Cea de-a doua teză (teza contractuală), potrivit căreia izvorul obligaţiei băncii de a păstra secretul este contractul bancar, nu explică persistenţa obligaţiei de discreţie după încetarea contractului.

În aceste condiţii, se acceptă drept fundamente ale obligaţiei de discreţie, cumulativ, legea şi contractul, oferindu-se, astfel, şi o justificare posibilităţii părţilor de a lărgi, prin contract, sfera informaţiilor divulgabile, pentru cazul executării de către bancă, la ordinul clientului, a unor operaţiuni cu terţii, şi în special cu alte bănci care au, la rândul lor, dreptul de a fi informate asupra clientului.

Oricare ar fi temeiul ei juridic, legal sau contractual, obligaţia de discreţie revine băncii în dubla ei calitate, de confident necesar şi de prestator de servicii. În calitate de confident, banca este obligată să nu divulge informaţiile confidenţiale, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură a-l prejudicia pe client. Ca prestator de servicii, banca este ţinută să nu divulge o informaţie despre client, chiar neconfidenţială, dacă aceasta ar putea fi utilizată contra clientului.

Obligaţia de discreţie a băncii are, aşadar, două laturi: protecţia secretului bancar şi protecţia interesului clientului băncii. Sfera secretului bancar se limitează la date precise, cum ar fi identitatea titularului de cont, cuantumul soldului unui cont, cuantumul unui credit pus la dispoziţia clientului. Nu au caracter de confidenţialitate informaţiile care prezintă caracter de generalitate, cum ar fi, de pildă, cele pe care o bancă le comunică alteia cu privire

Page 49: banca nationala romana

la poziţia generală a unui client sau cele de genul „nu sunt incidente de plată”, şi nici informaţiile precise care sunt cunoscute de un număr prea mare de persoane pentru a ne mai afla în sfera confidenţialului, cum sunt cele referitoare la fapte care fac obiectul unor dezbateri judiciare.

Legea bancară constituie Legea generală în ceea ce priveşte divulgarea informaţiilor privind activitatea bancară din România.

Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atât societăţilor bancare, persoane juridice române, cât şi sucursalelor băncilor străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.

Destinatare ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar sunt şi instituţiile, altele decât băncile, abilitate prin lege să desfăşoare activităţi bancare (de pildă organizaţiile cooperatiste de credit), întrucât, în temeiul art. 90 din Legea nr. 58 / 1998, ele se supun autorizării, supravegherii prudenţiale şi reglementărilor Băncii Naţionale a României.

Legea bancară reglementează, prin art. 36 şi 37, obligaţia păstrării secretului profesional în activitatea bancară. Astfel, potrivit art. 36, personalul unei bănci, supus prevederilor prezentei legi, nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna intereselor sau prestigiului unei bănci sau vreunui client al acesteia. Aceste prevederi se aplică şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte sau alte documente ale băncii.

Legea califică drept informaţii confidenţiale informaţiile bancare referitoare la titularul de cont, la sumele depuse şi la operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice, pe de o parte, precum şi faptele sau datele care, devenite publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client al acesteia, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 37, orice membru al consiliului de administraţie al unei bănci, precum şi toate persoanele care participă la activitatea băncii sunt obligate să păstreze secretul profesional. Personalul băncii nu poate uza, în interes personal, de informaţiile bancare pe care deţine sau de care a luat la cunoştinţă în orice mod. Aceste prevederi se aplică şi persoanelor care obţin din activitatea de control şi supraveghere sau din rapoarte ori documente ale băncii, informaţii de natura celor arătate mai sus.

Legea nr. 58 / 1998 instituie, deci, obligaţia nu numai în sarcina societăţilor bancare şi a instituţiilor, altele decât băncile, abilitate să desfăşoare activităţi bancare, ci şi în sarcina persoanelor fizice care deţin informaţii de acest gen. Când numeşte destinatarii obligaţiei, Legea foloseşte următoarele sintagme: „personalul băncii”, „persoană care participă la activitatea băncii”, „membru al consiliului de administraţie”, „persoană care obţine informaţii(…) din rapoarte sau din alte documente ale băncii”, „persoană care obţine din activitatea de control şi supraveghere sau din rapoarte ori documente ale băncii, informaţii (…)”.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legea nr. 58 / 1998, ale Legii nr. 83 / 1998 privind procedura falimentului băncilor, ale Legii nr. 101 / 1998 privind statutul Băncii Naţionale a României, precum şi a celorlalte legi care conţin dispoziţii speciale în materie, rezultă că, alături de societăţile bancare şi instituţiile care desfăşoară activităţi bancare, obligaţia de păstrare a secretului profesional revine şi următoarelor persoane: Conducătorii băncii şi ceilalţi membri ai consiliului de administraţie;

Directorii executivi ai societăţii bancare;

Cenzorii societăţii bancare, respectiv personalul acestora, în cazul cenzorilor, persoane

juridice, precum şi personalul auditorului societăţii bancare;

Salariaţii societăţii bancare sau ai instituţiei care desfăşoară activităţi bancare;

Page 50: banca nationala romana

În cadrul supravegherii prudenţiale exercitate de Banca Naţională a României: personalul

Băncii Naţionale a României, personalul auditorilor independenţi numiţi de Banca

Naţională a României, reprezentanţii autorităţii de supraveghere din ţara de origine a

băncii străine;

Personalul Băncii Naţionale a României care constată faptele de încălcare a disciplinei

bancare, respectiv guvernatorul, viceguvernatorii, ceilalţi membrii ai Consiliului de

administraţie al Băncii Naţionale a României care aplică măsurile de remediere şi

sancţiunile pentru faptele respective;

În cadrul procedurii de supraveghere specială, comisia de specialişti din cadrul Băncii

Naţionale a României;

În cadrul procedurii de administrare specială, administratorul special stabilit de Consiliul

de administraţie al Băncii Naţionale a României, respectiv personalul acesteia, în cazul în

care este vorba de o persoană juridică;

În cadrul procedurii de faliment bancar: judecătorul sindic, lichidatorul şi angajaţii

acestuia, experţii, etc.;

În cadrul procedurii de valorificare a activelor bancare, angajaţii Agenţiei de Valorificare

a Activelor Bancare;

În cadrul procedurii de prevenire şi sancţionare a spălării banilor, angajaţii Oficiului

Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.

Obligaţia de păstrare a secretului bancar, în sensul de a nu dezvălui informaţiile la care se

referă, este însoţită de obligaţia de a nu folosi nici pentru sine, nici pentru altul.

Personalul băncii nu poate, aşadar, să divulge şi nici să uzeze, în folos personal, de datele

pe care le deţine; obligaţiile sunt impuse de lege atât în timpul activităţii, cât şi după

încetarea acesteia. „Folosul personal” la care se referă Legea este atât cel material, cât şi

cel moral, întrucât informaţia bancară poate constitui un serios ascendent asupra

persoanei care este subiect al datelor sau faptelor respective.

Făcând obiectul secretului bancar, informaţiile privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se vor transmite numai titularilor sau reprezentanţilor lor legali (art. 37 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998). Ca urmare, în cazul persoanelor fizice, orice date privind identitatea titularului de cont, privind tranzacţiile efectuate şi serviciile prestate de bancă se vor dezvălui doar titularului sau reprezentantului legal (părinte, tutore, curator) sau convenţional (mandatar cu procură specială). În cazul

Page 51: banca nationala romana

persoanelor juridice, societăţile bancare vor transmite aceste informaţii reprezentantului acestora.

Actuala reglementare legală generală a secretului bancar prevede o singură excepţie de la regula conform căreia informaţiile se dezvăluie doar titularului contului sau reprezentantului legal al acestuia: în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti (art. 37 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 58 / 1998). Raţiunea acestei reglementări este principiul potrivit căruia nimeni nu poate transforma un beneficiu legal în contrariul acestuia: un mijloc de exonerare de răspundere şi de protecţie a activităţilor sale ilegale împotriva intervenţiei autorităţilor.

Adoptarea acestei decizii a consacrat o schimbare radicală în concepţia legiuitorului român privind secretul profesional în activitatea bancară: dacă, sub vechea reglementare, dezvăluirea informaţiilor se putea face în cadrul oricărei proceduri judiciare (în cauzele civile, comerciale, penale, etc.), în conformitate cu autorizarea consiliului de administraţie al societăţii bancare căreia i se solicită aceasta (art. 47 alin. 1 din Legea nr. 33 / 1991), actuala dispoziţie permite divulgarea datelor respective doar în cauzele penale, după momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva titularului contului (prin ordonanţa procurorului, prin rechizitoriu sau prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi până în momentul soluţionării cauzei (prin scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, respectiv prin achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea inculpatului). În toate cazurile trebuie să existe cererea scrisă a procurorului (în faza de urmărire penală), respectiv a instanţei judecătoreşti (în faza de judecată).

O reglementare care instituie în mod implicit o situaţie derogatorie de la regimul de drept comun al secretului bancar este reprezentată de dispoziţiile Legii nr. 83 / 1998 privind falimentul băncilor.

Astfel, banca debitoare care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, poate adresa tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii de faliment. Cererea trebuie să fie însoţită de o listă cu numele şi adresele creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora, certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, contestate sau necontestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă. Deci, în cazul în care cererea introductivă aparţine chiar băncii debitoare, aceasta este dezlegată de obligaţia de confidenţialitate în privinţa identităţii persoanei creditorilor şi a cauzei raporturilor juridice dintre aceştia şi bancă. De altfel, atribuţiile tribunalului şi ale judecătorului sindic în această materie fac ca, indiferent de titularul cererii introductive (creditori, banca debitoare, Banca Naţională a României), banca să nu mai fie supusă regimului general privind secretul bancar în ceea ce priveşte datele şi informaţiile care trebuie furnizate în cadrul procedurii falimentului bancar. Însă, fiind vorba de o normă specială, această derogare este de strictă interpretare şi limitativă aplicare.

O altă excepţie, de această dată într-o formulare expresă, de la regimul juridic general al secretului bancar este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 51 / 1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, care stabileşte cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare, în scopul creşterii gradului de solvabilitate, credibilităţii interne şi externe, precum şi al accelerării procedurilor de recuperare a debitelor restante. În acest scop a fost înfiinţată Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare (în prezent Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Agenţia are următoarele atribuţii principale: preluarea, cu plată, de la băncile la care statul este acţionar majoritar, de active bancare (creanţe neperformante, bunuri imobile şi mobile, intrate în

Page 52: banca nationala romana

patrimoniul băncilor ca urmare a unei proceduri de executare silită); începerea sau, după caz, finalizarea procedurii de preluare şi urmărire a creanţelor bancare.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51 / 1998 prevede, în art. 15, că, prin derogare de la dispoziţiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998 (referitoare la obligaţia de păstrare a secretului profesional bancar), băncile sunt obligate să furnizeze, la cererea scrisă a agenţiei, toate informaţiile referitoare la cuantumul disponibilităţilor băneşti, precum şi al oricăror alte active deţinute la aceste bănci de debitorii cedaţi agenţiei. Prin urmare, se instituie o dezlegare legală expresă a societăţilor bancare de obligaţia de confidenţialitate privind identitatea şi operaţiunile debitorilor cedaţi agenţiei. Legea prevede, totodată, că informaţiile obţinute de agenţie de la societăţile bancare constituie secret profesional.

O importantă derogare, implicită, de la regimul juridic general al secretului profesional bancar o constituie şi dispoziţiile Legii nr. 21 / 1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, dispoziţii cu caracter de normă specială în materia secretului bancar ce se conformează Directivei C.E.E. nr. 91 / 308 / 10.06.1991.

Legea nr. 21 / 1999 dispune, în art. 7, că furnizarea cu bună-credinţă, de informaţii în modalităţile de mai sus, făcută de către bănci sau de către angajaţi ori de persoanele desemnate cu responsabilităţi în aplicarea acestei legi nu poate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a acestora.

Personalul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor are obligaţia de a nu divulga informaţiile primite în timpul activităţii decât în cadrul unei proceduri judiciare, inclusiv după încetarea funcţiei, pe o durată de 5 ani. Este, de asemenea, interzisă folosirea în scop personal de către angajaţii oficiului a informaţiilor primite atât în timpul activităţii, cât şi după încetarea acesteia. Aceste dispoziţii nu se aplică comunicărilor din cadrul colaborării mutuale făcute în baza tratatelor internaţionale la care România este parte sau în baza reciprocităţii, comunicării făcute instituţiilor străine care au funcţiuni asemănătoare şi care au obligativitatea păstrării secretului în condiţii similare oficiului.

Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării obligaţiei de nedivulgare sau de neutilizare a secretului bancar diferă în funcţie de gravitatea ilicitului şi de subiectul care nu s-a conformat imperativelor legii.

Astfel, conform art. 69 din Legea nr. 58 / 1998, se pot aplica băncii, conducătorilor, administratorilor, directorilor executivi şi cenzorilor o serie de sancţiuni pentru încălcarea disciplinei bancare. Art. 72 alin. 2 din Legea bancară prevede că aplicarea acestor sancţiuni nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz. Această ultimă formă de răspundere reglementează sancţionarea celor mai grave fapte de încălcare a secretului profesional în activitatea bancară.

În funcţie de relaţiile sociale periclitate prin divulgarea informaţiilor bancare şi, deci, de obiectul juridic al infracţiunii, încălcarea prevederilor art. 35 – 37 din Legea nr. 58 / 1998 va putea întruni elementele constitutive ale uneia dintre următoarele infracţiuni: divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.), infracţiune contra libertăţii persoanei; divulgarea secretului economic (art. 298 C. pen.), infracţiune la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice; divulgarea secretului care periclitează securitatea statului (art. 169 C. pen.), infracţiune contra siguranţei statului.

De asemenea, nerespectarea dispoziţiilor privind secretul bancar poate atrage angajarea, în temeiul art. 998 – 999 C. civ., a răspunderii civile delictuale a persoanei care, prin încălcarea obligaţiei de nedivulgare sau de neutilizare a secretului bancar, a cauzat un prejudiciu material sau moral titularului de cont sau altei persoane care a participat la operaţiunea bancară. Totodată, societatea bancară, persoană juridică română, respectiv sucursala societăţii bancare străine autorizată să funcţioneze pe teritoriul României vor răspunde delictual în calitate de comitenţi, în baza art. 1000 alin. 3 C. civ., pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile care li s-au încredinţat.

Page 53: banca nationala romana

Asupra constituţionalităţii obligaţiei băncii de a respecta secretul bancar s-a pronunţat, recent, Curtea Constituţională, decizând că dispoziţiile art. 35 – 37 din Legea bancară sunt constituţionale, necontravenind dreptului la informaţie prevăzut de art. 31 din Constituţie. Motivarea deciziei cuprinde, în esenţă, următoarele argumente: aceste texte de lege au în vedere instituirea unui regim de strictă confidenţialitate asupra unor date, fapte şi elemente care ţin de funcţionarea instituţiilor bancare, instituţii cu caracter privat care stabilesc cu clienţii lor şi cu alţi parteneri de afaceri raporturi de drept civil sau comercial, adică raporturi de drept privat, iar nu de drept public. Dreptul la informaţiile de interes public nu are nici o legătură cu activitatea bancară. Secretul operaţiunilor bancare reprezintă o condiţie esenţială pentru funcţionarea instituţiilor bancare. Fără aplicarea acestui principiu, activitatea bancară ar fi imposibilă, deoarece s-ar prejudicia nu numai interesele băncii, ci şi interesele partenerilor acestora. Atât activitatea băncilor, cât şi, de regulă, a clienţilor acestora având un caracter lucrativ şi supunându-se legilor concurenţei, ceea ce presupune respectarea confidenţialităţii operaţiunilor. Întrucât totalitatea raporturilor dintre bănci şi clienţii lor se întemeiază pe contracte, secretul operaţiunilor face parte de drept din contractele respective. Nerespectarea acestor obligaţii contractuale poate antrena răspunderea civilă contractuală, răspunderea disciplinară şi chiar răspunderea penală.

7.3.20. Obligaţiile băncilor în prevenirea şi combaterea spălării

banilor

Prin dispoziţiile Legii nr. 21 / 1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, în

sarcina băncilor se stabilesc o serie de obligaţii în scopul prevenirii activităţii ilicite de

spălare a banilor, aşa cum este definită ea prin lege: obligaţii de informare a instituţiei

abilitate, în cazul în care există suspiciuni că operaţiunea are ca scop spălarea banilor, şi

obligaţia de a stabili identitatea clienţilor pentru tranzacţii care depăşesc anumite valori.

Astfel, băncile sucursalele băncilor străine şi instituţiile de credit au, în temeiul art. 16 din lege, obligaţia de a desemna una sau mai multe persoane care au responsabilităţi în aplicarea acestei legi. De îndată ce angajatul băncii, al sucursalei băncii străine sau al instituţiei de credit are suspiciuni că operaţiune ce urmează să aibă loc are drept scop spălarea banilor, va sesiza persoana desemnată potrivit dispoziţiei de mai sus, care, pe baza unor indicii temeinice, va informa, la rândul ei, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Dacă oficiul consideră necesar, poate decide suspendarea efectuării tranzacţiei, decizie care vi comunicată imediat, în scris, băncii.

Pentru operaţiunile de depunere sau de retragere de sume în numerar, în lei sau în valută, sume ce depăşesc echivalentul în lei a 10.000 Euro, persoana desemnată va raporta oficiul în maximum 24 ore de la data efectuării operaţiunii. La transferul acestor sume din conturi bancare, se vor aplica dispoziţiile de mai sus, privind sesizarea oficiului şi suspendarea efectuării tranzacţiei. Dacă oficiul consideră ca această perioadă este insuficientă, poate formula, în acest interval, o cerere motivată către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru a se prelungi perioada necesară cu maximum 3 zile. Parchetul poate autoriza, o singură dată, motivat, prelungirea solicitată sau poate dispune încetarea suspendării efectuării tranzacţiei.

Page 54: banca nationala romana

Dacă o bancă are cunoştinţe că o tranzacţie pentru care a primit instrucţiuni să o efectueze are ca scop spălarea banilor şi acesteia îi este imposibil să nu o efectueze sau, prin neefectuarea ei, este posibil să zădărnicească eforturile de a se urmări beneficiarii operaţiunii suspecte de spălare a banilor, ea va informa oficiul imediat după ce a efectuat tranzacţia.

În cazul în care oficiul primeşte informaţii într-una din cele două modalităţi descrise mai sus, acesta poate cere oricărei instituţii competente să furnizeze datele necesare verificării lor. Oficiul va proceda la verificarea informaţiei primite din partea băncii sau a instituţiei competente, iar dacă examinarea aduce date sau indicii temeinice referitoare la spălarea banilor, informaţiile vor fi transmise de îndată Parchetul de le lângă Curtea Supremă de Justiţie.

De asemenea, băncile au, în temeiul art. 9 din lege, obligaţia să stabilească identitatea clienţilor pentru orice tranzacţie a cărei limită minimă, în lei sau valută, reprezintă echivalentul a 10.000 Euro, indiferent dacă tranzacţia are loc printr-o singură operaţiune sau prin mai multe operaţiuni care au legătura între ele. În cazul în care suma nu este cunoscută în momentul acceptării tranzacţiei, banca va proceda la identificarea de îndată a acestora, atunci când este informată despre valoarea tranzacţiei şi când a stabilit că a fost atinsă limita minimă. În cazul în care există informaţii că prin informaţii că prin tranzacţie se urmăreşte spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienţilor, chiar dacă valoarea tranzacţiei este mai mică, decât limita minimă.

Datele de identificare a clienţilor vor cuprinde: În cazul persoanelor fizice, datele de stare civilă menţionate în documentele prevăzute

de lege;

În cazul persoanelor juridice, datele menţionate în documentele de înmatriculare

prevăzute de lege, precum şi dovada că persoana fizică care conduce tranzacţia

reprezintă legal persoana juridică. În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea

de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea

firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării şi împuternicirea specială a celui

care o reprezintă în tranzacţie.

În cazul în care există informaţii că tranzacţia nu se desfăşoară în nume propriu, banca

este obligată să ia măsuri pentru a obţine date despre adevărata identitate a persoanei în

interesul ori în numele căreia acţionează clientul.

Potrivit art. 17 din lege, Banca Naţională a României în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială a societăţilor bancare, are obligaţia să informeze oficiul în cazul în care ia cunoştinţă de date care indică acţiuni de spălare a banilor.

Page 55: banca nationala romana

7.3.21. Supravegherea prudenţială a băncilor

Aşa după cum am mai arătat, Banca Naţională a României, banca centrală a statului

român, este autoritatea de supraveghere prudenţială bancară pe teritoriul României. În

această calitate, potrivit art. 66 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României

supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, şi a sucursalelor băncilor

străine, pe baza raportărilor de prudenţă bancară făcute potrivit prezentei legi şi

reglementărilor Băncii Naţionale a României date în aplicarea acestora, precum şi prin

inspecţii efectuate la sediul băncilor, al sucursalelor şi al altor sedii secundare din ţară şi

din străinătate, respectiv la sediul sucursalelor băncilor străine şi al sediilor secundare

subordonate acestora. Această supraveghere se adaugă controlului contabil şi prudenţial

intern, nu se substituie acestora.

Inspecţiile la sediul băncii se efectuează, conform art. 67 din legea bancară, de către personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, de către auditori independenţi numiţi de Banca Naţională a României.

În cazul sucursalelor şi filialelor băncilor străine, echipele de inspecţie pot include şi reprezentanţi ai autorităţii de supraveghere din ţara de origine a băncii străine. Informaţiile referitoare la băncile străine care desfăşoară activităţi în România pot fi furnizate autorităţilor de supraveghere bancară din ţara de origine numai în condiţii de reciprocitate.

Pentru supravegherea băncilor române care funcţionează în străinătate, Banca Naţională a României cooperează cu autorităţile de supraveghere bancară ale statelor respective.

Băncile sunt obligate, potrivit art. 68 din Legea nr. 58/1998, să permită personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează inspecţia să le examineze evidentele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de aceştia.

Page 56: banca nationala romana

7.3.22. Măsuri de remediere şi sancţiuni.

Încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998, ale reglementărilor sau

ordinelor emise de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia, precum şi

nerespectarea măsurilor dispuse de Banca Naţională a României în calitate de

autoritate de supraveghere bancară, reprezintă temeiuri pentru angajarea răspunderii

juridice a persoanelor care au săvârşit aceste fapte. Capitolul XII al Legii bancare

este consacrat reglementării încălcărilor disciplinei bancare şi a consecinţelor

juridice pe care acestea le atrag.

Tehnica legislativă deficitară şi nerespectarea principiilor logicii juridice au făcut, însă, ca aceste dispoziţii să fie viciate de neclarităţi, repetiţii şi lipsa unei calificări (din perspectiva naturii juridice) a răspunderii reglementate de aceste norme.

Art. 71 din Legea nr. 58/1998 precizează că faptele descrise în acest capitol constituie încălcări ale disciplinei bancare. Totuşi, răspunderea reglementată aici nu este o răspundere disciplinară, ci o răspundere specifică, de drept bancar (apropiată, mai degrabă, de răspunderea administrativă).

Astfel, art. 69 din Legea bancară reglementează o răspundere ai cărei subiecţi pasivi pot fi banca, administratorii, directorii executivi şi cenzorii băncii. Aceştia sunt sancţionaţi în cazul săvârşirii următoarelor fapte:a. încălcarea unei prevederi a Legii nr. 58/1998 ori a reglementărilor sau ordinelor emise de

Banca Naţională a României în aplicarea acesteia;

b. încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;

c. efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală;

d. neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de

prudentă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a

României;

e. nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;

f. periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a

fondurilor ce i-au fost încredinţate.

În realitate, faptele enumerate la lit. b-d şi f nu sunt altceva decât particularizări ale celei de la lit. a, întrucât încălcarea prevederilor autorizaţiei de funcţionare a băncii, efectuarea de operaţiuni fictive, nerespectarea normelor privind raportările către Banca Naţională a României şi administrarea necorespunzătoare a fondurilor încredinţate băncii reprezintă încălcări ale prevederilor Legii bancare sau a reglementărilor sau ordinelor emise de banca centrală în aplicarea acesteia.

În cazul în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia au săvârşit una dintre faptele de mai sus, poate aplica următoarele sancţiuni:a. avertisment scris dat băncii;

b. limitarea operaţiunilor băncii;

c. amenda aplicabilă băncii, între 0,1 şi 1% din capitalul social, sau administratorilor,

Page 57: banca nationala romana

directorilor executivi sau cenzorilor, între 1 şi 6 salarii medii/bancă din luna precedentă,

la data constatării faptei, amenzile încasate făcându-se venit la bugetul de stat;

d. retragerea aprobării date conducătorilor băncii;

e. retragerea autorizaţiei băncii.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 58/1998, aplicarea acestor sancţiuni se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.

Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după caz.

De asemenea, Banca Naţională a României, în urma constatărilor, poate lua, în temeiul art. 70 din Legea nr. 58/1998, următoarele măsuri:

a. încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii, care să cuprindă un

program de măsuri de remediere. Măsurile de remediere sunt măsuri de înlăturare a

consecinţelor uneia sau unora dintre faptele de ilicit bancar enumerate mai sus. Legea

enumeră exemplificativ: stabilirea unui plan de majorare a fondurilor proprii;

înfiinţarea de către consiliul de administraţie al băncii a unor comitete pentru

supravegherea administrării creditului, gestiunea activelor şi pasivelor sau a

controlului intern; suspendarea administratorilor pe o perioadă care să nu depăşească

un an sau înlocuirea acestora; înlocuirea directorilor executivi şi a cenzorilor,

îmbunătăţirea măsurilor de control intern;

b. obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecinţelor faptelor

constatate;

c. instituirea măsurilor de supraveghere specială (în cazul încălcării legii sau a

reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a României, precum şi în cazul

constatării unei situaţii financiare precare) şi de administrare specială a băncii (în

situaţia în care măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate sau există date

certe că banca va deveni insolvabilă).

Constatarea faptelor se face, conform art. 71 din Legea bancară, de către personalul

Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens de guvernator sau

viceguvernatori. Actele de aplicare a măsurilor şi sancţiunilor se emit de către guvernator

sau viceguvernatori, în cazurile prevăzute în reglementările Băncii Naţionale a României

emise în acest sens.

7.4. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE

Generalităţi. În cazul în care este necesară modificarea societăţii, din motive

Page 58: banca nationala romana

economice, financiare, juridice sau de altă natură, prin mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate sau a formei juridice, prelungirea duratei societăţii, se impune modificarea actului constitutiv, întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin acest act. Modificarea actului constitutiv nu este, însă, decât mijlocul prin care se modifică societatea bancară.

Legea nr. 31/1990 reglementează expres doar prelungirea duratei societăţii, precum şi reducerea sau majorarea capitalului social. La aceste cazuri trebuie adăugate şi cele prevăzute de art. 1 13 din Legea nr. 31/1990: schimbarea obiectului societăţii, mutarea sediului societăţii, fuziunea cu alte societăţi etc.

7.4.1. Condiţiile modificării societăţilor bancare.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni poate fi modificat de acţionari, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.

În cazul societăţilor bancare, însă, la condiţiile generale de modificare a societăţii pe acţiuni (referitoare la hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor înregistrarea şi publicarea actului adiţional), se adaugă o serie de reglementări speciale, prevăzute de Legea nr. 58/1998 şi de Normele nr. 3/1999 privind modificările în situaţia băncilor, emise de banca centrală.

Astfel, potrivit art. 38 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, modificările în situaţia băncii sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări. Prin aprobare prealabilă a Băncii Naţionale a României se înţelege, conform art. 1 din Normele nr. 3/1999, aprobarea care se solicită băncii centrale şi de obţinerea căreia este condiţionată punerea în aplicare a hotărârii organelor statutare ale băncii, respectiv exercitarea funcţiei de către conducătorii băncii sau a dreptului de vot de către acţionarii semnificativi (în funcţie de obiectul modificării). Hotărâre a organului statutar reprezintă fie hotărârea adunării generale a acţionarilor sau, după caz, a consiliului de administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, fie hotărârea organelor de conducere ale băncii străine sau a conducerii sucursalei din România a acesteia, luată în limitele mandatului acordat, în cazul sucursalelor băncilor străine.

Sunt supuse aprobării prealabile, potrivit art. 2 din Normele nr. 3/1999, modificările în situaţia băncilor, persoane juridice române, referitoare la: denumire; sediul social; obiectul de activitate; nivelul capitalului social; acţionarii semnificativi; conducătorii băncii, în sensul desemnării unor noi persoane; deschiderea de către băncile, persoane juridice române, de reprezentante şi sucursale în străinătate, precum şi extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României; auditorul independent.

În cazul sucursalelor băncilor străine, sunt supuse aprobării prealabile modificările privind sediul social, obiectul de activitate, conducătorii băncii, extinderea reţelei teritoriale şi majorarea capitalului de dotare prin utilizarea rezervelor constituite din profitul net, respectiv a celor din influente de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în valută reprezentând capital social în valută.

Potrivit legii, înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind respectivele modificări se va face numai după obţinerea aprobării prealabile. O copie de pe documentul care atestă înscrierea menţiunilor respective va fi trimisă, conform art. 3 din Normele nr. 3/1999, Băncii Naţionale a României în termen de 5 zile de la efectuarea înregistrării.

Vom analiza, în continuare, cele mai importante modificări în situaţia băncilor.

7.4.2. Modificarea obiectului de activitate.

Potrivit art. 7 din Normele nr. 3/1999,băncile, persoane juridice romane, şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura activităţile prevăzute la art. 8 din Legea nr.

Page 59: banca nationala romana

58/1998, aşa cum au fost prevăzute în autorizaţia eliberată de către Banca Naţională a României. În cazul sucursalelor băncilor străine, activităţile desfăşurate nu pot excede obiectului de activitate al băncii străine respective.

Orice modificare a obiectului de activitate, în sensul completării, reformulării sau restrângerii acestuia este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României. Cererea de aprobare, semnată de unul dintre conducătorii băncii, va fi însoţită de hotărârea organului statutar privind modificarea obiectului de activitate. În cazul operaţiunilor pentru care, potrivit unor legi speciale, este necesară şi aprobarea prealabilă sau avizul altor autorităţi va fi prezentată şi aprobarea sau avizul respectiv.

Cererea de aprobare şi documentaţia aferentă, însoţite de decizia organelor statutare în problema respectivă, vor fi transmise Băncii Naţionale a României Direcţia generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare. Potrivit art. 41 din Normele nr. 3/1999, hotărârea Băncii Naţionale a României cu privire la aprobarea sau la respingerea unei cereri va fi comunicată în scris solicitantului, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii. Decizia Băncii Naţionale a României poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de administraţie poate fi atacată, în temeiul art. 83 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare.

7.4.3. Majorarea capitalului social.

Pentru a dezvolta activitatea societăţii bancare, pentru a înlătura unele dificultăţi financiare sau pentru a aduce capitalul social la nivelul minim stabilit prin reglementările Băncii Naţionale a României, acţionarii societăţii pot hotărî majorarea capitalului social al băncii. De altfel, art. 40 alin. 4 din Legea nr. 58/1998 obligă băncile să menţină în permanenţă un nivel minim al capitalului social, în formă bănească, în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României.

Aşadar, pentru majorarea capitalului social trebuie să existe hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor, iar actul modificator, în formă autentică, să fie menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.

Alături de aceste conditii, valabile în cazul tuturor societăţilor comerciale, pentru societăţile bancare art. 42 din Legea nr. 58/1998 stabileşte o condiţie specială: orice modificare a nivelului capitalului social al unei bănci (inclusiv cea realizată pentru atingerea limitei minime a capitalului social, conform art. 9 din Normele nr. 3/1999) este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României. De asemenea, trebuie menţionat că majorarea capitalului se poate face doar prin aporturi în numerar, singurele admise în cazul societăţilor bancare.

Potrivit art. 10 din Normele nr. 3/1999, în cazul majorării capitalului social, cererea de aprobare semnată de unul dintre conducătorii băncii va fi însoţită de hotărârea organului statutar, din care să rezulte:

a. suma cu care urmează să se majoreze capitalul social;

b. nivelul capitalului social preconizat a se realiza în urma acţiunii de majorare;

c. modalitatea în care se va realiza majorarea solicitată.

Art. 41 din Legea nr. 58/1998 stabileşte modalităţile de majorare a capitalului social al băncilor:

1. Subscrierea de noi aporturi în formă bănească. Astfel, conform art. 205 din Legea nr. 31/1990, capitalul social se poate mări prin subscrierea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi in numerar.

Page 60: banca nationala romana

Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere, în primul rând, celorlalţi acţionari, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Aceştia au obligaţia să-şi exercite dreptul de preferinţă în termenul stabilit de adunarea generală, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă fără ca acesta să fi fost exercitat, acţiunile vor putea fi subscrise de public. Există şi posibilitatea ca adunarea generală extraordinară, pentru motive temeinice (de exemplu, atragerea unor investitori importanţi), să ridice acţionarilor dreptul de subscriere a noilor acţiuni, în tot sau în parte, în temeiul art. 212 din Legea nr. 31/1990. În acest caz, convocarea pentru adunarea generală trebuie să arate motivele majorării capitalului social, persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni, numărul de acţiuni atribuit fiecăreia dintre ele, valoarea de emisiune a acţiunilor şi bazele fixării acesteia.

Prevederea art. 40 din Legea nr. 58/1998, potrivit căreia capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, în momentul subscrierii, priveşte nu numai momentul constituirii societăţii, ci şi subscrierile ulterioare de capital social, deci acţiunile emise în schimbul noilor aporturi în numerar vor trebui plătite integral la data subscrierii, potrivit art. 3 din Normele nr. 9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine.

În cazul în care acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise de acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică, potrivit Legii societăţilor comerciale. Dacă majorarea capitalului social se face prin ofertă publică de valori mobiliare, trebuie respectate formalităţile prevăzute de Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

În cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune.

În toate cazurile, potrivit art. 214 din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale privind mărirea capitalului social are efect numai în măsura în care a Post adusă la îndeplinire în termen de un an de la data adoptării ei.

În cazul sucursalelor băncilor străine, sursa de majorare a capitalului de dotare, echivalentă noilor aporturi la capitalul social, o reprezintă, potrivit art. 12 din Normele nr. 9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine, contravaloarea în lei a sumelor în devize, puse la dispoziţia sucursalei, cu caracter permanent, de banca străină de care aparţine, însă aceasta nu este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, ci unei alte formalităţi: notificarea băncii centrale.

2. Încorporarea primelor de emisiune sau de aport şi a altor prime legate de capital, integral încasate, rămase după plata şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de operaţiuni, precum şi a rezervelor constituite pe seama unor astfel de prime. Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor, diferenţă pe care trebuie să o suporte noii acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi. Mărirea capitalului social prin încorporarea primelor de emisiune se realizează printr-o operaţiune contabilă de virare a unei sume între două conturi din pasiv.

3. Încorporarea dividendelor din profitul net cuvenit acţionarilor după plata impozitului pe dividende, potrivit legii. Mărirea capitalului social se poate realiza şi prin încorporarea dividendelor cuvenite acţionarilor, caz în care aceştia vor primi acţiuni noi emise de societate. Operaţiunea se numeşte mărire a capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni.

4. Încorporarea rezervelor din influenţele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în valută reprezentând capital social în valută, a rezervelor constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanţ contabil şi a rezervelor constituite din

Page 61: banca nationala romana

diferenţele favorabile rezultând din reevaluarea patrimoniului. Potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990, majorarea capitalului social poate fi realizată şi prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale. Întrucât rezervele aparţin societăţii, mărirea capitalului social prin încorporarea acestora mai este numită şi majorarea capitalului social prin autofinanţare. Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se realizează printr-o operaţiune contabilă, de virare a unei sume din contul "Rezerve" în contul "Capital social", ambele conturi de pasiv. Noile acţiuni vor fi distribuite acţionarilor societăţii proporţional cu numărul acţiunilor vechi deţinute de fiecare.

Menţionăm, aici, şi prevederea art. 41 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit căreia sucursalele din România ale băncilor străine pot majora capitalul de dotare şi cu rezervele din influente de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în valută reprezentând capital de dotare în valută, precum şi pe cea a art. 12 din Normele nr. 9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine, care adaugă la sursa de mai sus şi rezervele constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanţ contabil. Şi aceste modificări ale capitalului de dotare al sucursalelor băncilor străine sunt supuse aprobării prealabile a băncii centrale.

7.4.4. Reducerea capitalului social.

Din cauza unei activităţi deficitare a băncii sau a unei conjuncturi economice defavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social. În acest caz, capitalul social va trebui reîntregit sau redus, întrucât altfel nu se va putea face nici o repartizare sau distribuire de beneficii. De altfel, în cazul societăţilor pe acţiuni art. 153 din Legea nr. 31/1990 prevede, în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social, obligaţia administratorilor de a convoca adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.

Hotărârea adunării generale a acţionarilor de reducere a capitalului social, constatată printr-un înscris autentificat, trebuie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, după ce, în prealabil, a fost obţinută aprobarea Băncii Naţionale a României.

Hotărârea trebuie să respecte plafonul minim al capitalului social, respectiv al capitalului de dotare al sucursalei (potrivit art. 40 din Legea nr. 58/1998), să arate motivele pentru care se face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei, dintre procedeele reglementate de art. 202 din Legea societarilor comerciale (în funcţie de cauza care impune această modificare a societăţii).

Reducerea capitalului social poate fi realizată numai după trecerea a două luni de la data publicării hotărârii adunării acţionarilor în Monitorul Oficial al României. În acest termen, creditorii societăţii care au creanţe anterioare hotărârii (şi, deci, al căror gaj general se micşorează prin reducerea capitalului social) au dreptul de a face opoziţie la hotărârea adunării generale a acţionarilor.

7.4.5. Modificări privind acţionarii semnificativi.

Aşa după cum am mai arătat, potrivit art. 3 lit. i din Legea nr. 58/1998, acţionar semnificativ, în sensul Legii bancare, este persoana care deţine cel puţin 5% din acţiunile băncii.

Legea bancară stabileşte condiţiile în care o persoană poate deveni acţionar semnificativ, precum şi cele în care un acţionar semnificativ îşi poate majora participaţia, cu precizarea că fondurile destinate vărsămintelor la capitalul social al băncii, efectuate de către acţionarii semnificativi, nu pot proveni dintr-un credit intern. Astfel, potrivit art. 51 din Legea nr. 58/1998, orice persoană care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 5%

Page 62: banca nationala romana

din capitalul social al băncii trebuie să obţină aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României. De asemenea, orice acţionar semnificativ care intenţionează să-şi majoreze participaţia, astfel încât proporţia capitalului social deţinut să atingă sau să depăşească niveluri reprezentând multipli de 5%, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.

Cererea de aprobare va fi semnată de unul dintre conducătorii băncii şi de persoana respectivă. Documentaţia aferentă cererii de aprobare este cea prevăzută pentru fondatori în Normele nr. 2/1999 privind autorizarea băncilor.

Potrivit art. 13 din Normele nr. 3/1999, persoana care solicită aprobarea prealabilă trebuie să dispună de o situaţie patrimonială care să îi permită onorarea obligaţiilor financiare.

Nerespectarea acestor dispoziţii atrage consecinţele prevăzute de art. 73 din Legea nr. 58/1998: exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut aprobarea Băncii Naţionale a României este suspendat. Banca Naţională a României va dispune ca aceşti acţionari să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile deţinute peste participaţia aprobată de Banca Naţională a României. După expirarea acestui termen, dacă acţiunile nu au fost vândute, Banca Naţională a României dispune băncii anularea acţiunilor respective, emiterea unor noi acţiuni purtând acelaşi număr şi vânzarea acestora, urmând ca preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea cheltuielilor ocazionate de vânzare. Aceasta procedură este identică cu cea stabilită de art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru cazul în care acţionarii nu efectuează vărsămintele la scadenţă.

Băncile sunt obligate să organizeze o evidentă care să le permită identificarea acţionarilor semnificativi. În acest scop, vor solicita acţionarilor lor, indiferent de cota de participare, informaţiile necesare în vederea calificării acestora in categoria acţionari semnificativi, în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 58/1998.

Băncile vor comunica de îndată Băncii Naţionale a României identitatea persoanelor care se încadrează în prevederile art. 13 din Normele nr. 3/1999 şi vor întreprinde demersurile necesare pentru transmiterea la Banca Naţională a României a cererii şi documentaţiei necesare în vederea solicitării aprobării prealabile.

Băncile nu vor permite persoanelor care se încadrează în prevederile art. 13 din Normele nr. 3/1999 să îşi exercite dreptul de vot corespunzător acţiunilor deţinute peste participaţia aprobată de Banca Naţională a României, sub sancţiunea nulităţii hotărârii respective, dacă fără votul aferent acestor acţiuni nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

7.4.6. Modificări privind conducătorii băncii.

Potrivit art. 18 din Normele nr. 3/1999, conducătorii băncii trebuie să îndeplinească anumite conditii de onorabilitate, pregătire şi experienţă profesională. Sunt supuse aprobării prealabile a băncii centrale modificările în situaţia conducătorilor băncii, în sensul desemnării unor noi persoane.

Schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (preşedinte / vicepreşedinte) pe o altă funcţie de conducere nu este supusă aprobării prealabile. În cazul eliberării din funcţie a unui conducător, banca va comunica Băncii Naţionale a României şi motivele care au stat la baza deciziei respective.

Totodată, conform art. 21 din Normele nr. 3/1999, în situaţia când, din diferite motive, nu

mai sunt îndeplinite cerinţele legale privind numărul conducătorilor băncii sau cetăţenia

acestora şi, în conformitate cu dispoziţiile legale şi/sau statutare, aceste cerinţe nu pot fi

Page 63: banca nationala romana

îndeplinite altfel, banca va convoca de îndată adunarea generală a acţionarilor, care va

proceda la numirea altor persoane în calitate de conducători. Completarea numărului de

conducători, cu respectarea condiţiei privind cetăţenia acestora, se va realiza în termen de

cel mult 3 luni de la data apariţiei situaţiei de mai sus. Aceste dispoziţii se aplică, în mod

corespunzător, şi în cazul sucursalelor băncilor străine.

7.4.7. Deschiderea de către băncile persoane juridice romane de

reprezentante şi sucursale sau de alte sedii secundare în

străinătate.

În cazul deschiderii în străinătate a unei reprezentante, sucursale sau a unui alt sediu secundar, cererea de aprobare semnată de unul dintre conducătorii băncii va fi însoţită, conform art. 22 din Normele nr. 3/1999, de:

a. hotărârea organului statutar, din care să rezulte: operaţiunile care urmează a fi

desfăşurate de sediul secundar (care nu pot excede obiectului de activitate al băncii,

aşa cum a fost autorizat de Banca Naţională a României); capitalul de dotare al

sediului secundar (dacă este cazul); identitatea conducătorilor sediului secundar;

adresa sediului secundar;

b. studiul de fezabilitate, din care să rezulte şi rentabilitatea deschiderii respectivului

sediu secundar;

c. documentaţia privind conducătorii desemnaţi ai sediului secundar.

La acordarea aprobării prealabile se va avea în vedere şi respectarea reglementărilor valutare privind autorizarea transferului de capital.

7.4.8. Obligaţia de notificare în cazul altor modificări ale societăţii

bancare.

Aşa după cum am arătat, în cazul modificărilor analizate mai sus este necesară aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României. Normele nr. 3/1999 prevăd o serie de alte modificări ale societăţii bancare în cazul cărora nu este necesară aprobarea prealabilă, însă trebuie îndeplinită o altă formalitate: notificarea Băncii Naţionale a României.

Astfel, potrivit art. 26 din norme, băncile persoane juridice române vor notifica Băncii Naţionale a României, în termen de 5 zile de la data înregistrării menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului, modificările privind:

a. componenţa consiliului de administraţie, alta decât cea supusă aprobării prealabile,

inclusiv schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (preşedinte /

vicepreşedinte) pe o altă funcţie de conducere;

b. cenzorii şi cenzorii supleanţi;

Page 64: banca nationala romana

c. actul constitutiv, altele decât cele supuse aprobării prealabile;

d. reţeaua de sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României.

În primele trei cazuri, notificarea va fi însoţită de hotărârea organului statutar referitoare la modificarea respectivă şi de copia de pe documentul care atestă înscrierea menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului, respectiv documentaţia specifică administratorilor sau cenzorilor băncii.

De asemenea, modificările operate în reglementările proprii ale băncii, referitoare la desfăşurarea activităţii, se vor notifica Băncii Naţionale a României în termen de 10 zile de la realizarea acestora.

Totodată, în temeiul art. 31 din Normele nr. 3/1999, deschiderea de sedii secundare pe teritoriul României de către băncile, persoane juridice române şi desfiinţarea acestora vor fi notificate Băncii Naţionale a României, împreună cu hotărârea organului statutar referitoare la aceasta, în termen de 5 zile de la data înregistrării în registrul comerţului a menţiunilor corespunzătoare.

Persoanele desemnate să asigure conducerea unul sediu secundar al unei bănci trebuie să aibă onorabilitatea corespunzătoare, studii superioare şi vechime de cel puţin un an în domeniul financiar-bancar. Nu vor putea fi desemnate în această calitate persoanele care sunt supuse vreunei interdicţii de a conduce o instituţie financiar-bancară, persoanele cărora li s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, potrivit art. 69 din Legea nr. 58/1998 (cu titlu de sancţiune aplicată conducătorului băncii), sau care au fost înlocuite, potrivit art. 70 din Legea fir. 58/1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luate de o bancă.

Potrivit art. 33 din Normele nr. 3/1999, în cazul deschiderii unui sediu secundar, se vor comunica Băncii Naţionale a României:

a. statutul sediului secundar (sucursală, agenţie etc.) şi adresa acestuia;

b. identitatea persoanei desemnate să asigure conducerea sediului secundar, însoţită de

documentaţia aferentă;

c. copie de pe certificatul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului, în cazul

deschiderii unei sucursale, respectiv de pe cererea de înscriere a menţiunilor, în cazul

deschiderii altor sedii secundare cărora nu li s-a conferit statut de sucursală.

Orice modificare ulterioară a acestor elemente va fi notificată Băncii Naţionale a României în termen de 5 zile de la data producerii acesteia. Sucursalele Băncii Naţionale a României vor deschide conturi pentru sediile secundare ale băncilor numai pe baza comunicării privind deschiderea sediului secundar respectiv, primită din partea Direcţiei generale autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.

Băncile sunt obligate să ia măsurile prudenţiale care se impun pentru limitarea riscurilor implicate de extinderea reţelei de sucursale şi de alte sedii secundare. Art. 36 din Normele nr. 3/1999 autorizează Banca Naţională a României, în situaţia în care va constata o evoluţie necorespunzătoare a indicatorilor de prudentă bancară ai unei bănci, să interzică acesteia extinderea liberă a reţelei de sucursale şi de alte sedii secundare, orice deschidere de sedii secundare noi urmând a fi supusă aprobării prealabile.

Băncile cu sediul în străinătate pot deschide sucursale pe teritoriul României în condiţiile stabilite de Normele nr. 2/1999 privind autorizarea băncilor. Deschiderea de către băncile străine a unor sedii secundare în subordinea sucursalei or din România se va notifica Băncii Naţionale a României potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru băncile, persoane juridice române. În cazul deschiderii sediului secundar, pe baza hotărârii conducerii sucursalei din România a băncii străine, se va prezenta şi acordul băncii străine. Dispoziţiile de mai sus

Page 65: banca nationala romana

privind prudenta bancară se aplică şi în cazul extinderii reţelei teritoriale a sucursalelor băncilor străine.

Normele nr. 3/1999 stabilesc obligaţii de notificare şi în sarcina sucursalelor băncilor străine, precum şi a respectivelor bănci. Astfel, sucursalele băncilor străine vor notifica Băncii Naţionale a României, în termen de 10 zile de la realizarea lor, modificările privind:

a. schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (director/director adjunct)

pe o altă funcţie de conducere;

b. persoana sau persoanele care, potrivit art. 60 din Legea nr. 58/1998, urmează să

verifice şi să semneze bilanţul sucursalei;

c. capitalul de dotare, cu excepţia modificărilor supuse aprobării prealabile (în caz de

majorare, se va preciza sursa utilizată pentru aceasta);

d. reţeaua de sedii secundare de pe teritoriul României.

Notificarea va fi însoţită de documentaţia aferentă şi de hotărârea organului statutar referitoare la respectivele modificări. Hotărârea privind reducerea capitalului de dotare trebuie să respecte nivelul minim al acestuia şi să arate motivele pentru care se face reducerea şi modalitatea de realizare a acesteia.

De asemenea, băncile străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României printr-o sucursală vor notifica Băncii Naţionale a României, în termen de 30 de zile de la realizarea lor, modificările privind:

a. denumirea şi sediul social ale băncii străine;

b. orice situaţie a băncii străine rezultată din acţiuni de fuziune sau divizare (în aceste

situaţii, se vor prezenta şi documentele necesare din partea autorităţii de

supraveghere din ţara de origine).

Anual, băncile străine vor transmite Băncii Naţionale a României un raport cuprinzând informaţii privind situaţia lor financiară.

Page 66: banca nationala romana

7.4.9. Fuziunea şi divizarea societăţilor bancare.

Fuziunea şi divizarea şi procedeele tehnico juridice prin care se realizează restructurarea

societăţii bancare.

Legea bancară dispune că fuziunea sau divizarea băncilor se va efectua potrivit

dispoziţiilor legale (Legea nr. 31/1990), precum şi cu respecta reglementărilor Băncii

Naţionale a României (Normele nr. 5/2000 privind fuziunea şi divizarea băncilor). Alături

de dispoziţiile cu caracter general, prevăzute de Legea societăţilor comerciale, referitoare

la întocmirea proiectului de fuziune sau divizare, avizarea şi publicarea proiectului,

opoziţia la proiect, informarea acţionarilor, hotărârea adunării generale a acţionarilor şi

efectele procedurii, în cazul societăţilor bancare se aplică anumite dispoziţii cu caracter

special.

Astfel, potrivit art. 20 din Legea bancară, fuziunea a două sau mai multe bănci sau

divizarea unei bănci se decide de fiecare bancă, conform statutului propriu. Trebuie, însă,

să fie îndeplinită o condiţie specială: înaintea începerii activităţii, banca sau băncile

rezultate ca urmare a fuziunii sau a divizării sunt obligate să obţină autorizaţia Băncii

Naţionale a României.

Fuziunea constă, potrivit art. 1 din Normele nr. 5/2000, în absorbirea uneia sau a mai

multor bănci de către o altă bancă (fuziune prin absorbţie) ori în contopirea a două sau

mai multe bănci pentru a forma o bancă nouă (fuziune prin contopire).

Divizarea, conform aceloraşi dispoziţii speciale, reprezintă împărţirea întregului

patrimoniu al unei bănci, care îşi încetează astfel existenţa, între două sau mai multe bănci

existente sau care se constituie astfel ori transmiterea unei părţi din patrimoniul unei

bănci către una sau mai multe bănci existente sau care se constituie astfel.

Page 67: banca nationala romana

Fuziunea şi divizarea băncilor se pot realiza cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de

Normele nr. 5/2000:

a. fuziunea are loc numai între două sau mai multe bănci autorizate;

b. în cazul divizării pot fi autorizate ca bănci numai societăţile pe acţiuni

rezultate ca urmare a divizării unei bănci;

c. a fost obţinută hotărârea Băncii Naţionale a României privind autorizarea

fuziunii sau a divizării.

Înainte de solicitarea autorizării Băncii Naţionale a României, banca sau băncile

participante la fuziune sau la divizare trebuie să ia măsurile necesare asigurării

îndeplinirii de către banca sau băncile preconizate să rezulte a normelor prudenţiale şi de

capital stabilite de Banca Naţională a României. În cazul fuziunii, se va solicita şi avizul

Consiliului Concurentei.

Procesul fuziunii, respectiv al divizării, se desfăşoară sub supravegherea Băncii Naţionale

a României: banca centrală trebuie să autorizeze atât realizarea fuziunii sau a divizării, cât

şi banca sau băncile rezultate din acest proces. Fuziunea, respectiv divizarea, se

autorizează pe baza unei documentaţii cuprinzând:

a. cererea de autorizare, semnată de conducătorii băncilor participante;

b. proiectul de fuziune / divizare;

c. hotărârile adunărilor generale extraordinare ale acţionarilor băncilor implicate;

d. proiectu1 actelor constitutive sau al actelor de modificare a actelor constitutive

ale băncilor rezultate, însoţit de o comunicare privind repartiţia acţiunilor;

e. bilanţul contabil de fuziune / divizare;

f. studiul de fezabilitate pentru băncile rezultate;

g. raportarea indicatorilor de prudentă bancară pentru băncile rezultate;

h. raportul auditorilor externi independenţi ai băncilor participante;

i. comunicare privind identitatea acţionarilor semnificativi, a conducătorilor, a

membrilor consiliului de administraţie, a cenzorilor şi a auditorului independent,

propuşi pentru băncile rezultate;

Page 68: banca nationala romana

j. în cazul fuziunii între o bancă - persoană juridică română şi o bancă persoană

juridică străină, acordul autorităţii de supraveghere din ţara de origine a băncii

străine (dacă această bancă nu are o sucursală sau o filială autorizată să

funcţioneze pe teritoriul României, documentaţia se completează cu o descriere a

băncii străine, ultimele 3 rapoarte anuale şi o descriere a sistemului de

reglementare din tara de origine).

Banca Naţională a României se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de 3 luni

de la primirea acesteia, opţiunile sale fiind autorizarea fuziunii / divizării sau respingerea

cererii. Pe baza hotărârii de autorizare (cu o valabilitate de 6 luni de la data comunicării),

băncile rezultate vor putea desfăşura activităţi bancare. Concomitent cu autorizarea

fuziunii / divizării, Banca Naţională a României va retrage autorizaţiile băncilor care îşi

încetează existenţa, hotărâre care va produce efecte de la data fuziunii / divizării.

În termen de 5 zile de la îndeplinirea formalităţilor de înregistrare şi publicitate a

fuziunii / divizării, dar nu mai târziu de 4 luni de la data comunicării hotărârii de

autorizare, se vor transmite Băncii Naţionale a României documentele care atestă

realizarea operaţiunii şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului,

referitoare la înmatricularea băncilor nou-înfiinţate, radierea băncilor care îşi încetează

existenţa, majorarea sau reducerea capitalului social, însoţite de actele constitutive sau

actele modificatoare ale acestora.

În termen de 2 luni de la primirea acestora, conform art. 8 din Normele nr. 5/2000, Banca

Naţională a României va decide cu privire la autorizarea funcţionării băncilor nou-

înfiinţate. În cazul unei decizii favorabile, banca centrală va confirma încheierea

procesului de autorizare şi va elibera autorizaţiile de funcţionare pentru băncile rezultate

sau va modifica autorizaţiile băncilor beneficiare (în cazul fuziunii prin absorbţie,

respectiv al divizării realizate prin împărţirea întregului patrimoniu ori transmiterea unei

părţi din patrimoniu la două sau mai multe bănci autorizate).

Page 69: banca nationala romana

7.5. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE

7.5.1. Generalităţi

Societatea bancară se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata de

timp stabilită în actul constitutiv. Chiar dacă această durată este, de regulă, nedeterminată,

pot apărea situaţii în care este necesară sau situaţii care au ca efect încetarea existentei

societăţii.

Aceasta presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă drept rezultat nu numai

încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea

drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale.

Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze:

dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii. Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite

operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază,

personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a

societăţii. Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiuni de lichidare a patrimoniului

societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază

societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată

cerinţelor lichidării.

Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990,

precum şi de prevederile actului constitutiv al fiecărei societăţi. Faţă de faptul că Legea

bancară nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la regimul juridic ordinar, dizolvarea şi

lichidarea societăţilor bancare vor fi guvernate de aceleaşi norme.

Page 70: banca nationala romana

7.6. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ, ADMINISTRAREA SPECIALĂ ŞI

FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE

7.6.1. Reglementare.

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului societăţilor comerciale este

reglementată de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a

falimentului.

Societăţile bancare se supun, însă, în principal, reglementărilor speciale în materie,

prevăzute în Legea bancară nr. 58/1998, respectiv în Legea nr. 83/1998 privind procedura

falimentului băncilor. Astfel, în ceea ce priveşte profilaxia falimentului, Legea bancară

reglementează măsurile de supraveghere specială şi de administrare specială a societăţilor

bancare, constituind echivalentul în materie al procedurii de reorganizare judiciară a

societăţilor comerciale ordinare. De asemenea, prin Legea nr. 83/1998 se instituie o

procedură specială privind falimentul societăţilor bancare, dispoziţiile de drept comun

prevăzute în Legea nr. 64/1995 aplicându-se în măsura în care se prevede astfel în legea

specială.

7.6.2. Supravegherea specială şi administrarea specială a societăţilor

bancare. Consideraţii generate.

Societăţile bancare, societăţi comerciale cu statut special datorită obiectului lor de

activitate, se supun, pe parcursul funcţionării lor, cerinţelor prudenţiale prevăzute de

Legea nr. 58/1998. Aşa după cum am arătat, controlul respectării de către bănci a acestor

cerinţe şi sancţionarea nerespectării lor sunt efectuate de Banca Naţională a României, în

calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară. În aceeaşi calitate, banca

centrală este cea care hotărăşte luarea măsurilor de instituire a supravegherii speciale şi a

Page 71: banca nationala romana

administrării speciale a băncilor, în temeiul art. 75 din Legea bancară.

7.6.3. Supravegherea specială a societăţilor bancare.

Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî luarea măsurilor de instituire a supravegherii speciale a băncilor, potrivit art. 76 din Legea nr. 58/1998, în două situaţii:

a. încălcarea legii sau a reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a

României, constatată în urma efectuării acţiunilor de supraveghere şi / sau a analizei

raportărilor băncii;

b. constatarea unei situaţii financiare precare.

Supravegherea specială este exercitată printr-o comisie instituită în acest scop, formată

din 5-7 specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul va îndeplini

funcţia de preşedinte şi unul, pe cea de vicepreşedinte.

Atribuţiile comisiei se stabilesc de consiliul de administraţie al băncii centrale şi se referă, în principal, potrivit art. 77 din Legea nr. 58/1998, la:

a. urmărirea modului în care conducerea băncii acţionează pentru stabilirea şi aplicarea

măsurilor necesare remedierii deficientelor înscrise în actul de control întocmit de

organele de inspecţie ale Băncii Naţionale a României;

b. avizarea actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii, referitoare la situaţia

financiară şi la încadrarea în reglementările prudenţiale, precum şi obligarea la

suspendarea sau desfiinţarea unor asemenea acte;

c. modificarea reglementărilor proprii ale băncilor;

d. limitarea şi / sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni bancare pe o anumită perioadă;

e. orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situaţiei băncii.

Conform art. 77 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, comisia de supraveghere specială nu se

substituie conducerii băncii. Aşa după cum s-a arătat în doctrină, această prevedere este

incompatibilă cu dispoziţia de la art. 77 alin. 1 lit. c, care îndrituieşte comisia să modifice

reglementările proprii ale băncii. Prevederea art. 77 alin. 1 lit. c trebuie interpretată în

sensul că atribuţia comisiei se limitează la a obliga conducerea băncii să modifice

respectivele reglementări.

Page 72: banca nationala romana

De asemenea, art. 77 alin. 3 din Legea nr. 58/1998 dispune că, în perioada exercitării

supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie şi

conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de

supraveghere specială.

Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele şi registrele

băncii, fiind obligaţi să păstreze secretul privind operaţiunile bancare. Comisia de

supraveghere specială prezintă rapoarte periodice Consiliului de administraţie al Băncii

Naţionale a României asupra situaţiei băncii. În funcţie de concluziile rezultate din

rapoarte, acest organ hotărăşte asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără

a se depăşi o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea acestei măsuri.În cazul în

care în activitatea băncii se constată în continuare deficiente grave, Consiliul de

administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî, în temeiul art. 78 din Legea nr.

58/1998, trecerea la măsuri de administrare specială.

7.6.4. Administrarea specială a societăţilor bancare.

Potrivit art. 79 din Legea nr. 58/1998, măsurile de administrare specială a băncii se pot

dispune în situaţia în care Banca Naţională a României constată sau este sesizată cu

privire la următoarele situaţii:

a. măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate

într-o perioadă de pane la 120 de zile;

b. există date certe care conduc la concluzia că banca va

deveni insolvabilă în următoarele 90 de zile.

Pentru a se determina dacă banca se află în stare de insolvabilitate, valoarea activului şi

pasivului băncii se calculează în conformitate cu procedurile de evaluare prevăzute în

reglementările Băncii Naţionale a României (Normele nr. 9/1999 pentru calculul valorii

activului şi pasivului băncilor în vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora). De

asemenea, pentru determinarea valorii activului şi pasivului unei bănci la o dată

Page 73: banca nationala romana

ulterioară, se vor lua în considerare şi veniturile şi cheltuielile anticipate ale acesteia până

la data respectivă.

Ipoteza descrisă de art. 79 alin. 1 lit. b din Legea nr. 58/1998 reprezintă o situaţie de

faliment iminent (prefaliment), astfel că înţelesul său rezultă din interpretarea sistematică

a acestei norme şi a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 83/1998, potrivit cărora o bancă este

considerată în stare de faliment, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:

a. banca nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile, de cel puţin 30 de

zile;

b. valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său.

Acest text vizează două situaţii: insolenta (art. 2 lit. a, exprimând absenţa fondurilor

băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente) şi insolvabilitatea (art. 2 lit. b, reprezentând

dezechilibrul patrimonial al debitorului, caracterizat prin preponderenta activului faţă de

pasiv).

Din interpretarea sistematică a celor două dispoziţii legale rezultă că starea de faliment

iminent vizată de art. 79 alin. 1 lit. b din Legea nr. 58/1998, care poate întemeia

instituirea de către Banca Naţională a României a măsurii administrării speciale a băncii,

se referă doar la insolvabilitatea iminentă. Pe cale de consecinţă, Banca Naţională a

României nu poate institui administrarea specială în ipoteza în care există date certe că

banca va intra în stare de insolvenţă.

Potrivit art. 80 din Legea nr. 58/1998, activitatea de administrare specială este efectuată

de un administrator special, stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a

României, care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică specializată. Un anunţ

privind instituirea administrării speciale se publică în Monitorul Oficial al României şi în

mai multe ziare de circulaţie Naţională.

Administratorul special preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al băncii

Page 74: banca nationala romana

supuse acestui regim. Pe perioada aplicării administrării speciale se suspendă dreptul de

vot al acţionarilor în adunarea generală, în privinţa numirii şi revocării administratorilor,

dreptul la dividende al acţionarilor, activitatea consiliului de administraţie şi a cenzorilor,

precum şi dreptul la remuneraţie al administratorilor şi al cenzorilor. Totodată,

administratorul special înştiinţează, de îndată, compartimentele din cadrul băncii, precum

şi sediile secundare ale acesteia cu privire la luarea unor astfel de măsuri.

Administratorul special administrează banca, stabilind condiţiile optime pentru

conservarea activelor şi încasarea creanţelor în interesul deponenţilor şi al altor creditori.

În termen de 45 de zile de la numire, el va prezenta un raport scris Consiliului de

administraţie al Băncii Naţionale a României, cu privire la starea financiară a băncii şi

posibilitatea redresării situaţiei acesteia din punct de vedere al siguranţei financiare şi

anexează documente referitoare la evaluarea activelor şi pasivelor băncii, situaţia

recuperării activelor, costul menţinerii activelor şi situaţia lichidării debitelor.

În termen de 15 zile de la primirea raportului administratorului special, Consiliul de

administraţie al Băncii Naţionale a României decide, în temeiul art. 82 din Legea nr.

58/1998, asupra prelungirii activităţii administratorului special, pe o perioadă limitată, sau

retrage autorizaţia şi sesizează instanţa competentă pentru declanşarea procedurii de

lichidare a băncii. Aşa după cum s-a remarcat în doctrină, utilizarea sintagmei procedură

de lichidare este incorectă, intenţia (greşit exprimată) a legiuitorului fiind de a îndritui

banca centrală ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 83/1998, să

sesizeze tribunalul cu o cerere de declanşare a procedurii falimentului băncii: "Banca

Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară, va putea

introduce cerere împotriva băncii faţă de care s-au luat măsuri de supraveghere sau

administrare specială şi care nu au condus la redresarea băncii aflate în situaţia de a nu

onora plăţile."

Page 75: banca nationala romana

În ipoteza prelungirii mandatului administratorului special, acesta are obligaţia de a

prezenta periodic Băncii Naţionale a României evaluarea situaţiei financiare a băncii.

Dacă consiliul de administraţie al băncii centrale constată, pe baza informărilor

administratorului special, că banca s-a redresat din punct de vedere financiar şi se

încadrează în parametrii de supraveghere prudenţială stabiliţi prin lege şi prin

reglementările Băncii Naţionale a României, măsurile de administrare specială vor înceta

şi banca îşi va relua activitatea sub controlul organelor sale statutare.

7.6.5. Falimentul băncilor. Reglementare legală.

Procedura falimentului societăţilor bancare este reglementată de Legea nr. 83/1998 (legea specială în materie), care se completează, acolo unde aceasta prevede, cu dispoziţiile de drept comun ale Legii nr. 64/1995.

Sunt guvernate de dispoziţiile speciale procedurile deschise după intrarea în vigoare a Legii nr. 83/1998'6, întrucât, aşa după cum prevedea art. 28 din această lege (abrogat) şi după cum dispune, în prezent, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 186/1999, procedurile de reorganizare judiciară a băncilor declanşate în baza prevederilor Legii nr. 64/1995, cu modificările ulterioare, vor fi continuate în conformitate cu prevederile acestei legi.

7.6.6. Domeniul de aplicare al procedurii falimentului băncilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 83/1998, procedura falimentului instituită prin această lege se aplică băncilor legal constituite în România, aflate în stare de insolvabilitate.

Această prevedere, însă, este în neconcordanţă cu art. 2 din lege, conform căruia o bancă

este considerată în stare de faliment, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:

a. banca nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile, de cel puţin 30 de

zile (insolvenţă);

b. valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său (insolvabilitate).

Pe cale de consecinţă, procedura falimentului reglementată de Legea nr. 83/1998 se aplică

atât băncilor care nu dispun de fondurile băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente (şi

care se află, deci, în stare de insolvenţă), cât şi băncilor al căror patrimoniu este afectat de

un dezechilibru financiar caracterizat de preponderenta pasivului faţă de activ (şi care

sunt în stare de insolvabilitate).

Page 76: banca nationala romana

Scopul aplicării procedurii falimentului unei societăţi bancare este lichidarea averii băncii

debitoare şi plata datoriilor acesteia. Legea nr. 83/1998 nu reglementează alternativa

reorganizării judiciare a societăţilor bancare, întrucât, potrivit art. 13, procedura

falimentului unei bănci se porneşte, de regulă, după constatarea de către Banca Naţională

a României că aplicarea măsurilor de supraveghere specială, reglementate de Legea

bancară nr. 58/1998 şi desfăşurate în scopul redresării băncii respective, nu a condus la

evitarea stării de faliment.

7.6.7. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor

bancare. Enumerare.

Organele care au atribuţii în procedura falimentului băncilor sunt: tribunalul, judecătorul-

sindic şi lichidatorul. Poate interveni, de asemenea, adunarea creditorilor în câteva

momente ale procedurii.

Spre deosebire de procedura reglementată de Legea nr. 64/1995, în cazul falimentului societăţilor bancare nu participă Camera de Comerţ şi Industrie, ci Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară.

7.6.8. Tribunalul şi judecătorul-sindic.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 83/1998, toate procedurile prevăzute de această lege, cu

excepţia recursului, sunt de competenta exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se

află sediul băncii, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.

Judecătorul-sindic este nominalizat, pentru fiecare procedură, de preşedintele tribunalului,

fiind învestit pentru o durată nedeterminată, dar putând fi înlocuit, potrivit art. 12 din

Legea nr. 64/1995, în orice stadiu al procedurii, prin încheiere motivată, dată în camera de

consiliu.

Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în procedura falimentului băncilor sunt:

a. darea hotărârii de deschidere a procedurii;

b. judecarea contestaţiei băncii debitoare împotriva cererii introductive formulate de

Page 77: banca nationala romana

banca centrală sau de creditori pentru începerea procedurii;

c. desemnarea, prin hotărâre, a lichidatorului, stabilirea atribuţiilor acestuia, controlul

asupra activităţii lui şi, dacă este cazul, înlocuirea lui;

d. judecarea acţiunilor introduse de lichidator pentru anularea unor transferuri cu

caracter patrimonial, anterioare hotărârii de deschidere a procedurii;

e. judecarea contestaţiilor băncii debitoare ori ale creditorilor împotriva măsurilor luate

de lichidator;

f. confirmarea planului de distribuire a sumelor obţinute din lichidare;

g. darea hotărârii de închidere a procedurii.

Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. În condiţiile legii, ele pot fi

atacate cu recurs. Potrivit art. 4 din Legea nr. 83/1998, instanţa de recurs pentru aceste

hotărâri este curtea de apel. Recursul va fi judecat în termen de 15 zile de la înregistrarea

dosarului, citarea părţilor urmând a fi făcută prin publicitate, în condiţiile art. 95

C.proc.civ. Prin derogare de la art. 300 alin. 3 şi 4 C.proc.civ., hotărârile judecătorului-

sindic atacate cu recurs, cu excepţia celei de respingere a contestaţiei băncii debitoare, nu

vor putea fi suspendate de instanţa de recurs.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică aplicarea unor reglementări bancare,

judecătorul-sindic poate cere, conform art. 6 din Legea nr. 83/1998, opinia Băncii

Naţionale a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

7.6.9. Lichidatorul.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 83/1998, în cazul deschiderii procedurii falimentului,

judecătorul-sindic va ridica de îndată băncii debitoare dreptul de a-şi administra bunurile

şi de a dispune de ele şi va desemna, cu avizul Băncii Naţionale a României, un

lichidator, persoană juridică specializată.

Legea mai reglementează şi o altă modalitate de desemnare a lichidatorului, de către

adunarea creditorilor. Astfel, în prima şedinţă a adunării creditorilor, aceştia fie decid

Page 78: banca nationala romana

menţinerea lichidatorului desemnat de judecătorul-sindic, fie vor putea alege un alt

lichidator decât cel desemnat de judecătorul-sindic, cu o majoritate de 5l% din valoarea

creanţelor valabile, înregistrate la tribunal până la data prevăzută în notificarea trimisă de

judecătorul-sindic. Potrivit art. 7 din Legea nr. 83/1998, în cazul propunerii lichidatorului

de către creditori, acesta va trebui să primească avizul Băncii Naţionale a României,

înainte de a fi desemnat de judecătorul-sindic.

În cazul în care sunt propuşi mai mulţi lichidatori, va fi considerat ales cel care va întruni

voturile creditorilor titulari ai celei mai mari părţi din valoarea creanţelor înregistrate la

tribunal, în condiţiile de mai sus.

Pe data stabilirii atribuţiilor noului lichidator de către judecătorul-sindic, vor înceta

atribuţiile lichidatorului numit de acesta la data deschiderii procedurii. Lichidatorul nou-

numit va prelua activitatea de la lichidatorul înlocuit, sub controlul judecătorului-sindic.

În orice moment al procedurii falimentului, conform art. 9 din Legea nr. 83/1998, pentru

motive temeinice, judecătorul-sindic poate înlocui lichidatorul cu un altul, prin încheiere

motivată data în camera de consiliu. Legea nu prevede care sunt aceste motive, ci doar

natura lor juridică: dol sau culpă grave, nu şi culpa levis. Numirea noului lichidator se va

face cu respectarea procedurii analizate mai sus: lichidatorul va fi desemnat de

judecătorul-sindic, iar adunarea creditorilor va putea alege un altul.

Principalele atribuţii ale lichidatorului, conform art. 10 din Legea nr. 83/1998, sunt:

a) examinarea activităţii băncii debitoare în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport

amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de faliment, cu

menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea acestui raport

judecătorului-sindic în termen de 30 de zile de la desemnarea sa. La cererea

lichidatorului, judecătorul-sindic va putea prelungi această perioadă, pentru motive

temeinice, prin încheiere;

b) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor băncii debitoare şi luarea măsurilor

Page 79: banca nationala romana

corespunzătoare pentru conservarea lor, la deschiderea procedurii falimentului;

c) angajarea personalului necesar în vederea lichidării şi conducerea activităţii acestuia;

d) să împrumute bani, cu aprobarea judecătorului-sindic, garantând cu activele băncii

debitoare sau fără garanţie;

e) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase, încheiate de banca debitoare

în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurilor;

f) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi

patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a

valorii altor prestaţii executate, realizate de banca debitoare prin:

acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu

excepţia sponsorizărilor în scop umanitar;

operaţiuni comerciale în care prestaţia băncii debitoare depăşeşte vădit pe cea primită,

efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;

acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor

implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza

în orice alt fel drepturile;

acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau

în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă

suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al băncii debitoare este mai

mică decât valoarea actului de transfer;

constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în

cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;

acte încheiate cu un acţionar semnificativ;

acte încheiate cu un administrator, director sau membru al organelor de supraveghere ale

băncii debitoare;

acte încheiate cu orice altă persoană fizică ori juridică deţinând o poziţie dominantă

asupra băncii debitoare;

g) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor, ori de câte ori consideră necesar, şi

prezidarea sedintelor;

h) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de banca debitoare;

i) examinarea creanţelor asupra băncii debitoare şi, atunci când este cazul, formularea de

obiecţiuni la acestea;

j) primirea plăţilor pe seama băncii debitoare şi consemnarea sumelor în termen de 24 de

ore într-un cont bancar al băncii debitoare, deschis la Banca Naţională a României, cu

Page 80: banca nationala romana

titulatura bancă în faliment, cu drept exclusiv de dispoziţie în interesul procedurii

falimentului;

k) urmărirea încasării creanţelor din averea băncii debitoare, rezultate din transferul de

bunuri sau de sume de bani, efectuate de aceasta înainte de înregistrarea cererii

introductive;

l) lichidarea bunurilor din averea băncii debitoare;

m) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii falimentului, pe care îl va

prezenta spre aprobare judecătorului-sindic şi îl va transmite băncii centrale. Raportul va

include informaţii referitoare la valoarea totală a creanţelor asupra băncii debitoare şi la

valoarea totală a activelor băncii debitoare care au fost vândute;

n) întocmirea bilanţului final de lichidare; dacă lichidarea se prelungeşte peste durata unui

exerciţiu financiar, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească bilanţul contabil anual şi să îl

depună la organele şi la termenele prevăzute în modelele situaţiilor financiar-contabile

pentru bănci;

o) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluţionare de către

acesta;

p) încheierea oricărui document în numele băncii debitoare, iniţierea şi coordonarea, în

numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale;

q) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de prezenta lege.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică aplicarea unor reglementări bancare,

lichidatorul va putea, în temeiul art. 6 din Legea nr. 83/1998, să ceară opinia băncii

centrale, în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 83/1998, banca debitoare, comitetul creditorilor şi oricare dintre creditori pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de lichidator. De asemenea, măsurile luate de lichidator vor putea fi contestate, conform art. 7 din Legea nr. 83/1998, de persoana desemnată de adunarea generală a acţionarilor băncii debitoare să îi reprezinte în cadrul procedurii. Contestaţia va trebui să fie înregistrată în termen de 10 zile de la data la care măsura a fost luată, iar soluţionarea acesteia se va face în maximum 15 zile (termen de recomandare) de la data depunerii ei. Potrivit art. 8 din lege, dacă socoteşte necesar, judecătorul-sindic va tine o şedinţă, cu citarea autorului contestaţiei, a băncii debitoare, a Băncii Naţionale a României şi a lichidatorului. Textul trebuie interpretat în sensul că judecătorul-sindic este obligat să judece fiecare contestaţie, facultativă fiind doar ţinerea şedinţei de judecată cu citarea persoanelor menţionate.

7.6.10. Procedura de sesizare a tribunalului.

Procedura falimentului va începe pe baza unei cereri introduse de către banca debitoare

Page 81: banca nationala romana

sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României.

Art. 13 din Legea nr. 83/1998 prevede că procedura falimentului unei bănci se porneşte,

de regulă, după constatarea de către Banca Naţională a României că aplicarea măsurilor

de supraveghere specială, desfăşurate în scopul redresării băncii respective, nu a condus

la evitarea stării de insolvabilitate.

Astfel, banca debitoare care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale exigibile cu

sumele de bani disponibile, poate adresa, potrivit art. 14 din Legea nr. 83/1998, o cerere

pentru a fi supusă dispoziţiilor acestei legi.

Cererea băncii va fi semnată de persoanele care, potrivit prevederilor legii, au calitatea de

a o reprezenta (conducătorii băncii) şi va fi însoţită, conform art. 15 din Legea nr.

83/1998, de următoarele acte:

a) bilanţul contabil şi copii de pe registrele contabile curente;

b) o listă a tuturor bunurilor. Pentru imobile se vor trece datele din registrele de publicitate

imobiliară;

c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora - certe sau sub

condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate -,

arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;

d) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii.

De asemenea, orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate, de

asemenea, introduce la tribunal, în temeiul art. 16 din Legea nr. 83/1998, o cerere

împotriva unei bănci debitoare, care, de cel puţin 30 de zile, se află în încetare de plăti.

Aşadar, legea cere ca creanţa să fie certă, sub aspectul existentei şi a cuantumului său.

Creanţa trebuie să fie lichidă, cu alte cuvinte să aibă ca obiect o sumă de bani, exprimată

în lei sau într-o monedă străină, pe care banca debitoare să nu o poată plăti cu sumele de

bani disponibile. În fine, datoria trebuie să fie exigibilă, adică termenul de plată să fi

expirat, iar creditorul să aibă, încă, la dispoziţie posibilitatea de a face apel la intervenţia

Page 82: banca nationala romana

coercitivă a forţei publice.

În cazul falimentului băncilor, legea impune încă o condiţie. Creditorul nu va putea

introduce cererea fără să facă dovada că, în prealabil, ca urmare a introducerii unei acţiuni

de executare silită asupra contului băncii debitoare, Banca Naţională a României, în

calitate de terţ poprit, a comunicat că banca respective se află în încetare de plăti de peste

30 de zile.

În fine, Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere

bancară, va putea introduce, în temeiul art. 17 din Legea nr. 83/1998, cerere împotriva

băncii faţă de care s-au aplicat măsuri de supraveghere sau de administrare specială şi

care nu au condus la redresarea băncii aflate în situaţia de a nu onora plăţile.

În urma înregistrării cererii de declanşare a procedurii de faliment a băncii, judecătorul-

sindic va notifica aceasta părţilor interesate şi oficiului registrului comerţului la care

banca debitoare este înmatriculată, pentru efectuarea menţiunii.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 83/1998, la primul termen de judecată judecătorul-sindic va

analiza cererea şi, în cazul în care banca debitoare nu contestă starea de faliment, va

dispune începerea de îndată a procedurii falimentului băncii debitoare, pronunţând o

hotărâre declarativă de faliment, în temeiul art. 3 alin. 3 lit. a din Legea nr. 83/1998.

Contestaţia împotriva cererii de declanşare a procedurii falimentului (de regulă,

contestaţia băncii împotriva cererii introduse de creditor sau de Banca Naţională a

României) se poate face în termen de 5 zile de la data comunicării acestei cereri.

Judecătorul-sindic se va pronunţa asupra contestaţiei în termen de 10 zile, termen care

poate fi prelungit o singură dată cu încă 10 zile , i a cărui natură juridică este de termen de

recomandare.

Hotărârea judecătorească privind deschiderea procedurii falimentului băncii

Page 83: banca nationala romana

debitoare va fi comunicată de îndată conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 83/1998, Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor privind plata depozitelor garantate.

7.6.11. Efectele deschiderii procedurii falimentului băncii.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 83/1998, judecătorul-sindic va comunica Băncii Naţionale a

României hotărârea sa privind începerea procedurii falimentului băncii debitoare.

Banca Naţională a României va închide de îndată conturile băncii debitoare deschise la

Banca Naţională a României şi va deschide un nou cont, cu menţiunea bancă în faliment.

În acest cont se vor vira sumele de bani existente până la acea dată în conturile băncii, iar

în continuare operaţiunile financiare ale băncii în faliment se vor desfăşura exclusiv prin

acest cont.

Totodată, conform art. 20 din Legea nr. 83/1998, de la data deschiderii procedurii se

suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra

băncii debitoare sau bunurilor sale. Deschiderea procedurii suspendă orice termene de

prescripţie a acestor acţiuni, acestea reîncepând să curgă după 30 de zile de la închiderea

procedurii.

De asemenea, nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor asupra

băncii debitoare de la data deschiderii procedurii, potrivit art. 202 din Legea nr. 83/1998.

După ce s-a dispus deschiderea procedurii, este interzis administratorilor băncii debitoare,

sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, conform art. 203

din Legea nr. 83/1998, acţiunile deţinute la banca debitoare care face obiectul acestei

proceduri. Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acestor acţiuni în registrele

speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.

Salariaţii băncii aflate în procedura falimentului vor putea desemna două persoane care să

îi reprezinte în procesul de lichidare, după deschiderea procedurii, pentru recuperarea

Page 84: banca nationala romana

creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti.

În fine, aşa după cum am arătat, adunarea generală a acţionarilor va putea desemna un reprezentant, cu majoritate simplă, conform art. 7 din Legea nr. 83/1998, care să îi reprezinte în cadrul procedurii şi care va avea dreptul, în condiţiile legii, să conteste măsurile luate de lichidator sau să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

7.6.12. Etapele procedurii falimentului băncilor.

Conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 83/1998, prevederile secţiunii a 6-a (Falimentul) din Legea nr. 64/1995 se vor aplica corespunzător şi procedurii falimentului băncilor, cu câteva excepţii.

Astfel, procedura falimentului băncilor parcurge următoarele etape:1. Luarea primelor măsuri. Potrivit art. 78 din Legea nr. 64/1995 şi art. 7 din Legea

nr. 83/1998, la deschiderea procedurii falimentului judecătorul-sindic va ridica de îndată băncii debitoare dreptul de a-şi administra bunurile şi va desemna un lichidator, cu avizul Băncii Naţionale a României. Lichidatorul va aplica sigiliile, va inventaria bunurile băncii debitoare şi va lua măsurile corespunzătoare pentru conservarea lor, conform art. 80-84 din Legea nr. 64/1995 şi art. 10 lit. b din Legea nr. 83/1998.

2. Stabilirea masei pasive. Întocmirea listei creditorilor de către lichidator se bazează pe datele oferite de banca debitoare, de Banca Naţională a României şi de creditori. Creanţele sunt supuse verificării şi vor putea fi contestate, în condiţiile legii.

3. Efectuarea lichidării. Potrivit art. 100 din Legea nr. 64/1995, lichidarea bunurilor din averea băncii debitoare va fi efectuată de lichidator, sub controlul judecătorului-sindic.

4. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării şi distribuirea sumelor realizate în urma lichidării activului băncii urmează regulile prevăzute de Legea nr. 64/1995. Ordinea plăţii creanţelor este stabilită de art. 108 din Legea nr. 64/1995 şi art. 21 din Legea nr. 83/1998, cu precizarea că, în temeiul art. 110 din Legea nr. 64/1995, sumele de distribuit între creditori cu acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă:1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv cheltuielile necesare

pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea băncii debitoare, precum şi plata retribuţiilor persoanelor de specialitate angajate de judecătorul-sindic, ale lichidatorului, sub rezerva termenelor de plată prevăzute de lege;

2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate băncii debitoare în cursul procedurii falimentului, la cererea lichidatorului şi cu aprobarea judecătorului-sindic, creanţe al căror rang este stabilit de art. 211 din Legea nr. 83/1998;

3. creanţele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;

4. creanţele statului provenite din impozite, taxe, amenzi, şi din alte sume ce reprezintă venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice;

5. creanţele garantate cu garanţii reale asupra bunurilor, în condiţiile art. 106 alin. 3 din Legea nr. 64/1995;

6. creanţele reprezentând sumele datorate de către banca debitoare unor terţi în baza unor obligaţii de întreţinere sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existentă;

7. (inaplicabil societăţilor bancare);8. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate

din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;

Page 85: banca nationala romana

9. alte creanţe chirografare.După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui să facă

distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în

termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la

Banca Naţională a României, în contul averii băncii debitoare, iar extrasul de cont, la

tribunal.

5. Închiderea procedurii falimentului băncilor. Procedura falimentului va fi închisă, potrivit art. 26 din Legea nr. 83/1998, atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea băncii ajunse în stare de faliment au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la Banca Naţională a României.

În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va da o hotărâre, închizând procedura falimentului. Hotărârea va fi comunicată în scris băncii debitoare, tuturor creditorilor şi Băncii Naţionale a României, care va închide contul bancă în faliment, existent la aceasta, şi va vira eventualele sume rămase în cont la bugetul de stat. Aceste sume pot fi solicitate de persoanele îndreptăţite, în termenul legal de prescripţie.

7.6.13. Răspunderea organelor de conducere şi a cenzorilor

băncii ajunse în stare de faliment.

Membrii organelor de conducere (administratorii şi directorii băncii), precum şi cenzorii

societăţii vor răspunde pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea funcţiilor lor.

În funcţie de natura juridică a normelor încălcate, în sarcina acestora se va angaja

răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) ori răspunderea penală. Legea nr. 83/1998

reglementează o răspundere civilă cu caracter special a acestor persoane. Faţă de faptul că

obligaţiile şi răspunderea acestor persoane sunt reglementate, potrivit Legii nr. 31/1990,

de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute în această lege,

răspunderea lor civilă va fi contractuală (în cazul în care obligaţia încălcată era prevăzută

în contractul dintre bancă şi persoana respectivă) sau delictuală (în ipoteza în care a fost

încălcată o obligaţie prevăzută în lege). În scopul angajării acestei răspunderi,

judecătorul-sindic poate fi sesizat, în temeiul art. 24 din Legea nr. 83/1998, de către

lichidator, de oricare dintre creditori, de Banca Naţională a României sau se poate sesiza

din oficiu, pe baza datelor din dosarul cauzei, şi va putea dispune măsuri asigurătorii.

Page 86: banca nationala romana

Potrivit art. 22 din Legea nr. 83/1998, tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul

băncii, ajunsă în stare de faliment, să fie suportat de către membrii organelor de

conducere - administratori, directori şi, după caz, cenzori, dacă au contribuit la falimentul

acesteia, prin una dintre următoarele fapte:

a. au folosit bunurile sau creditele băncii în folosul propriu. În doctrină s-a precizat, în

mod întemeiat, că textul trebuie interpretat astfel: au folosit bunurile, fondurile băneşti

sau creditul băncii în folosul propriu;

b. au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea băncii;

c. au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit

banca la încetarea de plăti;

d. au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu

au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e. au deturnat sau au ascuns o pane din activul băncii sau au mărit, în mod fictiv, pasivul

acesteia;

f. au folosit mijloace ruinătoare, pentru a procura băncii fonduri, în scopul întârzierii

încetării de plăti;

g. în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească, cu

preferinţă, unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

Faţă de ambiguitatea dispoziţiilor de mai sus, sintagma o parte din pasivul băncii ajunsă în stare de faliment poate fi interpretată astfel:

- O parte din pasivul băncii, chiar dacă poate fi acoperită şi din alte surse;

- Acea parte din pasiv care nu se poate acoperi din lichidarea averii băncii;

- O parte din pasivul ce nu se poate acoperi, determinată, în mod suveran. De tribunal;

- Acea parte din pasivul rămas neacoperit care este cauzată de săvârşirea uneia dintre

faptele enumerate mai sus.

Apreciem ca întemeiată ultima dintre aceste interpretări.

În condiţiile în care legea nu distinge, considerăm că vor răspunde atât persoanele care se

găseau în funcţie la data începerii procedurii falimentului, cât şi cele care au îndeplinit

anterior respectivele funcţii.

Page 87: banca nationala romana

Sumele plătite potrivit acestor dispoziţii vor intra, conform art. 23 din Legea nr. 83/1998,

în averea băncii debitoare şi vor fi destinate plătii datoriilor. Executarea silită împotriva

acestor persoane se efectuează potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.

Răspunderea penală în cazul falimentului falimentul societăţii bancare este reglementată,

în principal, de Legea nr. 31/1990, care, în art. 276, incriminează infracţiunea de bancrută

frauduloasă.

Page 88: banca nationala romana

7.7. SOCIETĂŢI BANCARE CU STATUT SPECIAL.

CASA DE ECONOMII ŞI CONSEMNAŢIUNI (C.E.C.)7.7.1. Statutul juridic al Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C) este persoană juridică de drept privat, reorganizată în societate bancară pe acţiuni, în temeiul Legii nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, cu acţionar unic statul român. Casa poate înfiinţa, ca unităţi subordonate, sucursale şi agenţii proprii sau mandatare, fără personalitate juridică, în ţară şi în străinătate.

Capitalul social al Casei de Economii şi Consemnaţiuni este de 220 miliarde lei, iar durata sa de funcţionare, nelimitată.

Denumirile Casa de Economii şi Consemnaţiuni, C.E.C., libret de economii şi obligaţiuni C.E.C. cu câştiguri se folosesc, potrivit art. 9 din Legea nr. 66/1996, exclusiv de către Casa de Economii şi Consemnaţiuni.

În activitatea sa, Casa de Economii şi Consemnaţiuni se supune, conform art. 6 din Legea nr. 66/1996, reglementărilor cuprinse în legea bancară, precum şi celor emise de Banca Naţională a României în aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plăti, de asigurare a prudentei bancare şi este subiect a1 supravegherii prudenţiale a Băncii Naţionale a României.

7.7.2. Organizarea şi conducerea Casei de Economic şi

Consemnaţiuni.

Modul de organizare şi funcţionare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni este stabilit

prin statutul propriu, elaborat de consiliul de administraţie şi aprobat de Guvern. Statutul

Casei de Economii şi Consemnaţiuni a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.

888/1996 şi a fost modificat prin Legea nr. 146 /1997.

Statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor, este unicul acţionar al Casei de Economii şi

Consemnaţiuni. Pe cale de consecinţă, toate drepturile acţionarului unic sunt exercitate de

Ministerul Finanţelor.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni este condusă de un consiliu de administraţie, format

din 11 membri, numiţi pe o perioadă de 4 ani.

Conducerea executivă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni este asigurată de comitetul

de direcţie, compus din preşedintele casei şi 3 vicepreşedinţi, numiţi de primul-ministru,

în condiţiile prevăzute de legislaţia bancară. Preşedintele şi vicepreşedinţii fac parte de

drept din consiliul de administraţie. Ceilalţi 7 membri ai consiliului de administraţie sunt

Page 89: banca nationala romana

numiţi de ministrul finanţelor. Preşedintele Casei de Economii şi Consemnaţiuni

îndeplineşte şi funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie, asigurând conducerea

generală a activităţii casei. Dispoziţiile art. 15 din Statutul Casei de Economii şi

Consemnaţiuni, care îi confereau preşedintelui dreptul de a angaja patrimonial casa în

raporturile cu terţii, putând efectua orice operaţiuni şi dispune orice măsuri necesare

pentru realizarea obiectului de activitate, trebuie considerate abrogate implicit prin

intrarea în vigoare a Legii bancare nr. 58/1998, care, prin art. 23, a consacrat principiul

potrivit căruia o bancă este angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători sau a cel

puţin două persoane împuternicite de către aceştia.

Supravegherea generală a activităţii financiare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni este

efectuată de comisia de cenzori, formată din trei membri şi trei membri supleanţi, toţi

având calitatea de expert contabil.

7.7.3. Activitatea Casei de Economic şi Consemnaţiuni. Operaţiuni

efectuate.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni funcţionează ca bancă de economii, având ca

principal obiect de activitate atragerea, păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în lei

şi în valută ale populaţiei, a disponibilităţilor băneşti ale persoanelor juridice, precum şi

primirea de sume spre consemnare.

Operaţiunile pe care banca le poate desfăşura acoperă, însă, toată sfera activităţii bancare.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 66/1996, Casa de Economii şi Consemnaţiuni

efectuează, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, următoarele

activităţi:

a. atrage, păstrează, şi fructifică economiile băneşti ale populaţiei,

disponibilităţile băneşti ale persoanelor juridice, deschide conturi, efectuează

plăţi, schimb valutar şi primeşte sume spre consemnare;

Page 90: banca nationala romana

b. acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea, construirea,

modernizarea, consolidarea sau repararea locuinţelor proprietate personală şi

pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată;

c. acordă credite agenţilor economici mici şi mijlocii. Creditele se acordă pe

bază de garanţii, într-un volum total ce nu poate depăşi 20% din activele

Casei de Economii şi Consemnaţiuni, cu condiţia ca sursele de creditare să nu

provină din depunerile la vedere ale populaţiei;

d. acordă credite statului şi administraţiei publice centrale şi locale;

e. efectuează investiţii în valori mobiliare emise de administraţia publică

centrală şi locală;

f. efectuează plasamente pe piaţa interbancară;

g. negociază participaţii de capital la societăţi comerciale şi/sau financiare,

stabilite de Consiliul de administraţie al Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

Volumul total al participaţiilor nu poate depăşi nivelul fondurilor proprii ale

Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

De asemenea, Casa de Economii şi Consemnaţiuni poate acorda împrumuturi

întreprinderilor mici şi mijlocii şi alte categorii de împrumuturi, în numele şi în contul

statului, din surse puse la dispoziţie, precum şi din alte surse care vor fi evidenţiate în

mod distinct.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni este unica instituţie autorizată să primească sume spre consemnare, oricare ar fi temeiul legal al consemnării, scopul sau destinaţia sumelor consemnate.

Pentru operaţiunile efectuate, Casa de Economii şi Consemnaţiuni percepe taxe sau comisioane, în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie.

Cerinţele impuse de dezvoltarea unei politici prudenţiale specifice cu privire la garantarea împrumuturilor acordate populaţiei, întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a altor împrumuturi se stabilesc, potrivit art. 3 din Legea nr. 66/1996, de către Consiliul de administraţie al Casei de Economii şi Consemnaţiuni, în conformitate cu reglementările prudenţiale cuprinse în Legea bancară şi în normele Băncii Naţionale a României emise în aplicarea acesteia.

7.7.4. Activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Garantarea

depunerilor; secretul operaţiunilor; facilităţi fiscale.

Sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni pe instrumente

de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt, conform

Page 91: banca nationala romana

art. 4 din Legea nr. 66/1996, garantate de stat. Acestea se restituie la cererea titularilor sau

a reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor depuse, asupra

dobânzilor şi a câştigurilor sunt imprescriptibile.

Operaţiunile efectuate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, numele depunătorilor şi al

titularilor depunerilor, sumele depuse şi orice alte date în legătură cu operaţiunile

efectuate pe numele acestora sunt confidenţiale. Potrivit art. 6 din Legea nr. 66/1996,

datele informative privind numele titularilor, depunătorilor, sumele depuse şi operaţiunile

efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se dau numai titularilor sau

reprezentanţilor legali, iar în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală

împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti.

Măsurile de indisponibilizare şi de executare a sumelor depuse se vor lua în condiţiile

legii.

Sunt scutite de impozite, taxe de timbre şi orice alte taxe, conform art. 8 din Legea nr.

66/1996:

a. depunerile de economii, precum şi dobânzile şi câştigurile acordate populaţiei

de către Casa de Economii şi Consemnaţiuni;

b. sumele reprezentând depunerile trecute pe numele moştenitorilor;

c. acţiunile judiciare sau arbitrale, precum şi orice alte acte în legătură cu

activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

7.7.5. BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI EXIMBANK S.A.

7.7.5.1. Statutul juridic şi obiectivele activităţii EXIMBANK S.A.

Statutul juridic al EXIMBANK S.A. este reglementat de Legea nr. 96/2000 privind orga-

nizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK S.A. şi

instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 96/2000, Banca de Export-Import a României EXIMBANK

Page 92: banca nationala romana

S.A. este o instituţie specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului

exterior prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice.

EXIMBANK S.A. îşi desfăşoară activitatea în numele şi în contul statului, precum şi în

nume şi în cont propriu, realizând pentru persoanele juridice române finanţări, refinanţări

şi garantări ale operaţiunilor de comerţ exterior, asigurări şi reasigurări de credite, precum

şi alte operaţiuni bancare.

Obiectivele generale ale activităţii EXIMBANK S.A., conform art. 2 din Legea nr.

96/2000, sunt:

a. finanţarea producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi a

operaţiunilor de comerţ exterior, prin acordarea de credite, în lei şi în valută, din

surse interne sau externe;

b. garantarea creditelor, în lei şi în valută, pentru producţia de export, pentru exporturi

şi importuri de bunuri şi servicii şi/sau investiţii în obiective destinate producţiei de

bunuri şi servicii pentru export;

c. efectuarea operaţiunilor de refinanţare a băncilor pentru finanţări acordate de acestea

exportatorilor români;

d. administrarea şi derularea de credite externe destinate sprijinirii producţiei de bunuri

şi servicii destinate exportului şi a exportului, precum şi a operaţiunilor aprobate de

Comitetul interministerial pentru garanţii şi credite de comerţ exterior, în vederea

sprijinirii investitiilor, stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurării şi

modernizării societăţilor comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităti de

interes public;

e. efectuarea altor operaţiuni bancare;

f. asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung

împotriva riscurilor comerciale şi de tară;

g. asigurarea şi reasigurarea persoanelor juridice române pentru investiţiile în

străinătate;

h. asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru

export;

i. efectuarea altor operaţiuni specifice activităţii de asigurare şi reasigurare de credite,

Page 93: banca nationala romana

garanţii şi investiţii;

j. încheierea de acorduri şi de convenţii necesare pentru propria activitate, cu

organizaţii similare din tară şi din străinătate;

k. evaluarea, în calitate de consultant financiar şi bancar, a riscurilor comerciale şi de

tară;

l. acordarea asistentei pentru expertizări tehnice şi efectuarea operaţiunilor bancare de

punere în aplicare a diferitelor proiecte de investiţii;

m. colectarea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor specifice de credit;

n. efectuarea altor operaţiuni prevăzute de lege, în vederea sprijinirii producţiei de

bunuri şi de servicii destinate exportului şi a comerţului exterior.

7.7.5.2. Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK S.A.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 96/2000, EXIMBANK S.A. este societate comercială pe

acţiuni, în care statul român deţine minimum 51% din capitalul social.

EXIMBANK S.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.

96/2000, cu prevederile legislaţiei bancare, ale legislaţiei referitoare la societăţile

comerciale din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi cu statutul propriu.

Banca îşi desfăşoară activitatea la nivel central şi teritorial, prin sucursale, iar în

străinătate, prin birouri de reprezentare.

EXIMBANK S.A. este condusă de un consiliu de administraţie numit de adunarea

generală a acţionarilor, format din 9 membri, numiţi pe o perioadă de 4 ani: preşedintele

consiliului de administraţie, care este şi preşedintele executiv al băncii, 3 vicepreşedinţi,

care sunt şi vicepreşedinţii executivi ai băncii, şi 5 membri. Membrii consiliului nu pot să

reprezinte, direct sau indirect, vreun interes financiar sau de altă natură care i-ar pune în

conflict cu obligaţiile faţă de bancă.

Consiliul de administraţie are printre atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 96/2000:

aprobarea structurii organizatorice a băncii, precum şi a regulamentului de organizare şi

Page 94: banca nationala romana

funcţionare; aprobarea organizării şi funcţionării comitetelor de credit, de risc, de

administrare a activelor şi pasivelor, precum şi a altor organe de lucru, în vederea

desfăşurării activităţii sale specifice; aprobarea normelor interne ale EXIMBANK S.A. de

desfăşurare a operaţiunilor financiar-bancare şi de asigurare şi reasigurare a creditelor;

aprobarea nivelului dobânzilor, comisioanelor şi al altor tarife practicate de bancă;

stabilirea regimului semnăturilor şi al împuternicirilor în cadrul EXIMBANK S.A.;

înfiinţarea de sucursale în ţară şi de birouri de reprezentare în străinătate etc.

Comisia de cenzori a băncii este formată din 5 membri şi 5 supleanţi.

7.7.5.3. Activitatea EXIMBANK S.A. în contul statului.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 96/2000, EXIMBANK S.A. desfăşoară, în limita

competenţelor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ

exterior, următoarele operaţiuni în contul sau cu garanţia statului:

a. emite garanţii de export;

b. acordă bonificaţii de dobândă;

c. realizează finanţări şi refinanţări;

d. asigurări şi reasigurări de credite şi investiţii;

e. alte operaţiuni prevăzute de lege.

Pentru sprijinirea exporturilor româneşti în numele şi în contul statului se constituie la

EXIMBANK S.A., în temeiul art. 9 din Legea nr. 96/2000, următoarele fonduri:

a. fondul pentru garanţii de export;

b. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu

şi lung, a garanţiilor de export şi a investiţiilor române în străinătate;

c. fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă;

d. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor obţinute în vederea realizării de

bunuri şi servicii destinate exportului.

Sursele financiare de alimentare a acestor fonduri, cu excepţia fondului pentru acordarea

bonificaţiilor de dobândă, sunt:

Page 95: banca nationala romana

a. sumele alocate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 96/2000, în scopul

sprijinirii exporturilor, disponibile în momentul constituirii fondurilor;

b. sumele prevăzute anual în bugetul de stat cu această destinaţie;

c. sumele prelevate în limita unei cote de 25% din creanţele externe recuperate

de stat efectiv de la ţările debitoare;

d. sumele nete care provin din primele de asigurare;

e. sumele recuperate din asigurarea creditelor;

f. sumele recuperate de la persoana juridică garantată;

g. dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale fondurilor;

h. alte surse, conform legii.

Fondurile alimentate din aceste surse vor putea fi angajate în limita maximă de expunere

stabilită de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior.

Sursa de alimentare a fondului pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă va fi

dimensionată şi alocată anual de la bugetul de stat, în conformitate cu strategia

Guvernului de sprijinire a comerţului exterior românesc.

Fondurile vor fi utilizate de bancă, potrivit art. 11 din Legea nr. 96/2000, pentru achitarea

angajamentelor asumate de aceasta, în numele şi în contul statului, cu aprobarea

Comitetului interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior, astfel:

a. fondul pentru garanţii de export, pentru plata:1. garanţiilor de participare la licitaţii internaţionale;

2. garanţiilor de restituire a avansului şi a altor plăţi progresive

încasate de la beneficiarii externi în contul contractelor de

export;

3. garanţiilor pentru buna executare a contractelor externe;

4. garanţiilor pentru restituirea contravalorii echipamentelor şi

materialelor puse la dispoziţie contractual de beneficiarul

extern;

5. altor garanţii specifice de export, stabilite prin contracte

externe, potrivit legii.

b. fondurile pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export, pentru plata despăgubirilor privind angajamentele asumate, pe riscul statului, de EXIMBANK S.A., precum şi pentru

Page 96: banca nationala romana

acoperirea costurilor de recuperare, în conformitate cu prevederile contractelor de asigurare şi ale procedurilor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior. Angajamentele asumate, pe riscul statului, de EXIMBANK S.A. se referă la:

1. asigurări şi reasigurări de credite de export pe termen scurt, mediu şi lung

împotriva riscurilor comerciale şi de ţară neasigurabile pe piaţa privată;

2. asigurări de garanţii de export împotriva riscurilor de executare nejustificată a

acestora, precum şi de investiţii româneşti în străinătate împotriva riscurilor

comerciale şi de tară;

3. alte operaţiuni de asigurare, coasigurare şi reasigurare de credite îrnpotriva

riscurilor de neplată, neasigurabile pe piaţa privată.

c. fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă, pentru realizarea de obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului, precum şi pentru alte exporturi, potrivit legii, pentru plata trimestrială, semestrială sau anuală, după caz, a unei părţi din dobânzile efectiv plătite de societăţile comerciale la creditele în lei angajate de acestea la bănci, aferente producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, potrivit procedurilor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior.Administrarea fondurilor se va face de către EXIMBANK S.A., în schimbul unor

comisioane, aprobate prin proceduri interne ale Comitetului interministerial de garanţii şi

credite de comerţ exterior şi decontate pe seama acestor fonduri.

EXIMBANK S.A. examinează şi avizează, conform art. 12 din Legea nr. 96/2000, pentru

prezentarea la Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior,

solicitările de garanţii pentru importurile de tehnologie, maşini şi utilaje destinate

dezvoltării, modernizării, retehnologizării, precum şi creării unor noi capacităţi de

producţie de bunuri şi servicii destinate exportului. Garanţia statului se emite de

Ministerul Finanţelor şi se preia în evidenţă la datoria publică.

EXIMBANK S.A. poate asigura şi reasigura împotriva riscurilor comerciale şi de ţară:

creditele de export pe termen scurt, mediu şi lung; investiţiile româneşti în străinătate;

creditele obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.

Asigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung şi asigurarea investitiilor se

vor face în cadrul unor plafoane valorice stabilite de bancă pe ţări, în funcţie de politica

Page 97: banca nationala romana

Guvernului de sprijinire a exportului şi a investitiilor pe diferite pieţe.

În fine, EXIMBANK S.A. analizează şi avizează, conform art. 14 din Legea nr. 96/2000,

documentaţiile referitoare la exceptarea de la plata anticipate sau de la garantarea plătii

taxelor vamale, a comisionului vamal şi a taxei pe valoarea adăugată pentru importurile

de completare aferente exporturilor complexe sau a producţiei de export cu ciclu lung de

fabricaţie, pe care le înaintează spre soluţionare Comitetului interministerial de garanţii şi

credite de comerţ exterior.

7.7.5.4. Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi în cont propriu.

EXIMBANK S.A. efectuează operaţiuni de bancă în conformitate cu reglementările

legislaţiei bancare în vigoare şi ale acestei legi. În plus, conform art. 26 din Legea nr.

96/2000, banca asigură şi reasigură împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, credite de

export pe termen scurt, mediu şi lung. De asemenea, banca reasigură, cu precădere pe

piaţa internaţională, riscurile preluate. În fine, banca poate realiza şi alte operaţiuni de

asigurări şi reasigurări de credite în cont propriu, pe baza normelor proprii aprobate de

consiliul de administraţie.

Page 98: banca nationala romana

Capitolul 8.ORGANIZAŢIILE

COOPERATISTE DE CREDIT

8.1. Definiţie legală şi reglementare.

Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi

neguvernamentale, al căror scop principal este desfăşurarea activităţii bancare în vederea

întrajutorării membrilor lor. Au calitatea de organizaţii cooperatiste de credit

cooperativele de credit şi casele centrale.

Organizaţiile cooperatiste de credit desfăşoară activitate bancară în conformitate cu

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de

credit, cu respectarea principiilor Legii bancare nr. 58/1998, a reglementărilor emise de

Banca Naţională a României în aplicarea acestora şi a celorlalte reglementări legale

aplicabile. Sub imperiul vechii legi, organizaţiile cooperatiste nu se supuneau dreptului

bancar comun şi supravegherii prudenţiale a băncii centrale, existând o inegalitate pe plan

juridic între aceste instituţii de credit şi bănci.

8.2. Principiile generale ale organizaţiilor cooperatiste de

credit.

Potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, activitatea bancară în cadrul unei reţele cooperatiste de credit se desfăşoară preponderent şi cu prioritate cu şi pentru membrii cooperatori şi organizaţiile cooperatiste de credit din reţea.

Organizaţiile cooperatiste de credit se constituie dintr-un număr variabil de membri cooperatori, respectiv cooperative de credit afiliate, număr care nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin lege.

Capitalul social al unei organizaţii cooperatiste de credit este variabil şi este format din părţi sociale de valoare egală, fiind interzisă constituirea de organizaţii cooperatiste de credit cu capital fix. Părţile sociale ale organizaţiilor cooperatiste de credit din aceeaşi reţea sunt de valoare egală. Ele nu pot fi vândute, cesionate sau gajate şi nici reprezentate prin titluri negociabile.

Potrivit art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fiecare cooperative de credit este obligate să se afilieze la o casă centrală a cooperativelor de credit.

Page 99: banca nationala romana

Casa centrală garantează în întregime obligaţiile cooperativelor de credit afiliate. Pentru aceasta casa centrală va constitui rezerva mutuală de garantare pe baza cotizaţiilor cooperativelor de credit afiliate şi a unei cote din profitul brut al casei centrale.

8.3. Cooperativele de credit. Noţiune şi constituire.

Cooperativa de credit reprezintă, conform art. 2 lit. b din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 97/2000, instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de

persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de

ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe

principiul întrajutorării membrilor cooperatori.

Membru cooperator este persoana fizică care a subscris şi a vărsat la capitalul social al

unei cooperative de credit cel puţin numărul de părţi sociale stabilite prin actul

constitutiv. Potrivit art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, poate fi

membru cooperator orice persoană fizică ce are capacitate deplină de exerciţiu,

domiciliază în raza teritorială de operare a cooperativei de credit, a semnat sau a acceptat,

după caz, actul constitutiv al acesteia şi a subscris şi a vărsat cel puţin numărul de părţi

sociale stabilit prin actul constitutiv-cadru.

Înscrierea în cooperativa de credit se face pe baza unei cereri, supusă aprobării consiliului

de administraţie al cooperativei de credit, şi a achitării unei taxe de înscriere. În cazul

respingerii cererii de înscriere, decizia poate fi contestată la instanţa judecătorească

competentă în termen de 15 zile de la data comunicării. Calitatea de membru cooperator

se dobândeşte la momentul subscrierii şi vărsării părţilor sociale. Membrii cooperatori

sunt răspunzători pentru obligaţiile cooperativei de credit la care sunt asociaţi, în limita

părţilor sociale subscrise. Calitatea de membru cooperator al unei cooperative de credit

încetează prin retragere, prin schimbarea domiciliului în afara razei teritoriale de operare

a cooperativei de credit, prin excludere, ca urmare a decesului, respectiv ca urmare a

divizării, fuziunii sau lichidării cooperativei.

Page 100: banca nationala romana

Potrivit art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele de

credit se constituie prin asocierea liberă a persoanelor fizice (membri cooperatori), fără

nici un fel de discriminare pe criterii de naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,

apartenenţă politică, avere, condiţie socială, rasă sau sex.

Cooperativele de credit se organizează pe o rază teritorială de operare proprie, stabilită

prin actul constitutiv. Raza teritorială de operare a unei cooperative de credit reprezintă

spaţiul administrativ-teritorial în care cooperativa de credit îşi desfăşoară activitatea. Ea

poate cuprinde un oraş, un oraş împreună cu comunele şi satele limitrofe, o arie

determinate din cadrul unui oral, neputând excede spaţiului geografic al acestuia, sau

poate cuprinde unul sau mai multe sate şi/sau comune limitrofe din raza unui judeţ.

Razele teritoriale de operare ale cooperativelor afiliate la aceeaşi casă centrală nu se pot

întrepătrunde. Cooperativele de credit pot înfiinţa pe raza lor teritorială de operare puncte

de lucru - sedii secundare, fără personalitate juridică.

Cooperativele de credit se constituie, conform art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 97/2000, pe baza actului constitutiv încheiat în formă autentică, cu un

număr minim de membri cooperatori fondatori, stabilit pfi-în actul constitutiv-cadre, care

nu poate fi mai mic de 1.000, fiecare dintre aceştia trebuind să subscrie şi să verse cel

puţin numărul de părţi sociale stabilit prin actul constitutiv-cadru. Dacă prin actul

constitutiv-cadru se prevede această posibilitate, se pot constitui cooperative de credit

prin asocierea unui număr de cel puţin 100 de membri cooperatori fondatori, cu condiţia

ca aceştia să subscrie şi să verse un număr de cel puţin 1.000 de părţi sociale. Cooperativa

de credit dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul

comerţului.

Art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 interzice cooperativelor de

credit să includă în firma sau în emblema lor termenul bancă sau derivate ale acestuia.

Page 101: banca nationala romana

Conform art. 77 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele de

credit funcţionează numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. O

cooperativă de credit va putea solicita autorizaţia de funcţionare de la Banca Naţională a

României numai după ce a primit aprobarea de constituire de la o cast' centrală, s-a

înmatriculat în registrul comerţului şi s-a afiliat la respectiva casă centrală. După

îndeplinirea formalităţilor de constituire, casa centrală va înainta Băncii Naţionale a

României, în numele cooperativei de credit, cererea de autorizare a funcţionării.

Cooperativa de credit va putea desfăşura activităţi bancare doar începând cu data

eliberării autorizaţiei de funcţionare de către banca centrală. Autorizarea funcţionării

cooperativei de credit nu are caracter definitiv, ea putând fi retrasă de banca centrală în

condiţii similare cu retragerea autorizării de funcţionare a băncilor.

Page 102: banca nationala romana

8.4. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii

cooperativelor de credit.

Organele de conducere ale cooperativei de credit sunt: adunarea generală; consiliul de

administraţie; conducătorii. Prin actul constitutiv se poate da consiliului de administraţie

dreptul de a delega o parte din competentele sale unui birou executiv format din cel mult

5 membri, desemnaţi dintre administratori, care va include, în mod obligatoriu,

conducătorii cooperativei de credit.

Adunarea generală este organul de conducere al cooperativei de credit, alcătuit din

totalitatea membrilor cooperatori, desfăşurându-şi activitatea în condiţii de funcţionare

similare cu adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare. Spre deosebire, însă, de

acţionarii băncii, fiecare membru cooperator are dreptul la un singur vot, indiferent de

numărul de părţi sociale deţinute.

Cooperativa de credit este administrată de un consiliu de administraţie format din 3-5

membri, respectiv 5-7 membri, în cazul cooperativelor de credit care au un număr de cel

puţin 5.000 de membri cooperatori, aleşi de adunarea generală din rândul membrilor

cooperatori. Administratorii trebuie să fie cetăţeni români, sunt revocabili şi sunt numiţi

pe o perioadă de cel mult 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Activitatea lor urmează

reguli similare administratorilor societăţii bancare. Conducerea activităţii curente a

cooperativei de credit este asigurată de preşedintele consiliului de administraţie şi de

contabilul-şef, respectiv de preşedintele şi de vicepreşedinţii consiliului de administraţie,

în cazul cooperativelor de credit care au un număr de cel puţin 5.000 de membri

cooperatori, care sunt învestiţi cu competenta de a angaja răspunderea cooperativei şi au

calitatea de conducători ai acesteia. Statutul juridic al conducătorilor este similar cu cel al

conducătorilor băncii.

Controlul gestiunii cooperativelor de credit este efectuat de un auditor independent.

Page 103: banca nationala romana

Cooperativele de credit care au un număr de până la 5.000 de membri cooperatori vor

putea numi în locul auditorului independent 1-3 cenzori, în conformitate cu prevederile

actului constitutiv-cadru. Atât cenzorii, cât şi auditorul independent îşi exercită activitatea

analog cu cei ai unei bănci.

8.5. Activitatea cooperativelor de credit.

Potrivit art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

a. acceptarea de depozite de la membrii cooperatori, precum şi de la persoane fizice,

întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale,

persoane fizice cu profesii liberale reglementate, care au domiciliu sau sediul social şi

îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a cooperativei de credit;

b. acordarea de credite, inclusiv credite ipotecare, potrivit Legii nr. 190/1999 privind

creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, membrilor cooperatori;

c. acordarea de credite întreprinderilor mici şi mijlocii, organizaţiilor obşteşti şi de cult,

asociaţiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii liberale reglementate, care au

sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a cooperativei

de credit;

d. derularea de credite, în numele şi în contul statului, din surse puse la dispoziţie,

pentru membrii cooperatori, precum şi pentru întreprinderi mici şi mijlocii,

organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii liberale

reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în rata teritorială de

operare a cooperativei de credit;

e. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; f. plăti şi decontări;

f. transfer de fonduri;

g. contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci;

h. operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută contra monedei Naţionale, efectuate în

numerar, cu membrii cooperatori şi cu alte persoane fizice, în conformitate cu

reglementările valutare în vigoare;

i. consultantă privind activităţile desfăşurate de organizaţiile cooperatiste de credit,

acordată membrilor cooperatori, precum şi persoanelor fizice, întreprinderilor mici şi

mijlocii, organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice cu

Page 104: banca nationala romana

profesii liberale reglementate, care au domiciliu sau sediul social şi îşi desfăşoară

activitatea în rata teritorială de operare a cooperativei de credit;

j. operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările emise de Banca Naţională a

României.

Operaţiunile corespunzătoare activităţilor permise cooperativelor de credit se vor

desfăşura exclusiv în lei, cu excepţia celor de schimb valutar.

8.6. Casele centrale ale cooperativelor de credit. Noţiune şi

constituire.

Casa centrală a cooperativelor de credit reprezintă, conform art. 2 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, instituţia de credit constituită prin asocierea de

cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a

respectării dispoziţiilor legale, a reglementărilor proprii, aplicabile tuturor cooperativelor

de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii, pe baze individuale, a controlului

administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării acestora.

O casă centrală se constituie prin asocierea de cooperative de credit. Condiţiile şi

procedura de afiliere a cooperativelor de credit la o casă centrală sunt stabilite prin actul

constitutiv al casei centrale. Raza teritorială de operare a casei centrale include cel puţin

razele teritoriale de operare ale cooperativelor de credit afiliate la aceasta şi nu poate

excede teritoriul României. În vederea exercitării atribuţiilor lor, casele centrale pot

înfiinţa pe raza lor teritorială de operare sedii secundare (sucursale, agenţii) fără

personalitate juridică, ale căror atribuţii vor fi stabilite prin hotărâre a adunării generale

privind înfiinţarea acestora.

Casele centrale se constituie cu un număr de cel puţin 50 de cooperative de credit

fondatoare şi cu un nivel minim al capitalului agregat al reţelei stabilit prin Normele

Page 105: banca nationala romana

Băncii Naţionale a României nr. 6/2000 la 150 miliarde lei. Capitalul agregat al reţelei

este format din: părţile sociale subscrise şi vărsate de membrii cooperatori; fondurile de

rezervă, rezervele generale pentru riscul de credit şi rezervele de întrajutorare constituite

de organizaţiile cooperatiste de credit; rezerva mutuală de garantare constituită la nivelul

casei centrale; rezultatele financiare curente şi reportate ale organizaţiilor cooperatiste de

credit. Fiecare dintre cooperativele de credit afiliate trebuie să subscrie şi să verse părţi

sociale în valoare de minimum 20% din capitalul lor social, dacă prin actul constitutiv-

cadru sau prin celelalte reglementări ale casei centrale nu se prevede o valoare mai mare,

participaţie regularizată la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar. Casa centrală dobândeşte

personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerţului.

Art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 interzice caselor centrale să

includă în firma sau în emblema lor termenul bancă sau derivate ale acestuia.

Potrivit art.133 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, casele centrale

funcţionează numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Iniţiativa

privind înfiinţarea unei reţele va trebui să aparţină unui grup format din cel puţin 100 de

persoane fizice care au capacitate deplină de exerciţiu. Procesul de autorizare a caselor

centrale de către Banca Naţională a României cuprinde trei etape:

a. avizul prealabil de constituire a reţelei;

b. aprobarea colectivă a constituirii reţelei;

c. autorizarea funcţionării casei centrale şi a cooperativelor de credit afiliate la aceasta.

Organizaţiile cooperatiste de credit din reţea vor putea desfăşura activităţi bancare,

potrivit art. 147 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, începând cu data

eliberării autorizaţiilor de funcţionare de către Banca Naţională a României. Autorizaţia

de funcţionare emisă de banca centrală nu este definitive, ea putând fi retrasă în Condiţii

similare cu cele prevăzute de lege în materia societăţilor bancare.

Page 106: banca nationala romana

8.7. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii caselor

centrale.

Organele de conducere ale casei centrale sunt: adunarea generală; consiliul de

administraţie; conducătorii. Prin actul constitutiv se poate da consiliului de administraţie

dreptul de a delega o parte din competentele sale unui birou executiv, format din cel mult

5 membri desemnaţi dintre administratori, şi care va include în mod obligatoriu

conducătorii casei centrale.

Adunarea generală este organul de conducere al casei centrale, alcătuit din cooperativele de credit afiliate. Condiţiile de întrunire şi atribuţiile sunt similare cu cele ale adunării generale a acţionarilor societăţii bancare. Fiecare cooperativă de credit afiliată are dreptul la un număr de voturi în adunarea generală a casei centrale egal cu numărul persoanelor evidenţiate în registrul membrilor cooperatori la sfârşitul lunii precedente datei tinerii adunării generale.

Casa centrală este administrată de un consiliu de administraţie format din 5-9 membri aleşi de adunarea generală din rândul persoanelor desemnate în acest scop de cooperativele de credit afiliate. Administratorii trebuie să fie cetăţeni români, sunt revocabili şi sunt numiţi pe o perioadă de cel mult 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Prevederile referitoare la conducerea consiliului de administraţie, Condiţiile în care o persoană poate fi aleasă în consiliu, recompensarea administratorilor, garanţia administratorilor, convocările şi şedinţele consiliului de administraţie, obligaţiile şi răspunderea administratorilor, precum şi la conflictul de interese sunt similare cu cele ale administratorilor societăţii bancare, cu precizarea că atribuţiile consiliului de administraţie privesc atât propria activitate, cât şi supravegherea şi controlul cooperativelor de credit afiliate.

Conducerea activităţii curente a casei centrale este asigurată de preşedinte şi de vicepreşedinţii consiliului de administraţie, care sunt învestiţi cu competenta de a angaja răspunderea casei centrale. Statutul lor juridic este similar cu cel al conducătorilor unei bănci.

Controlul gestiunii casei centrale este efectuat de un auditor independent, persoană juridică română, a cărui activitate urmează reguli analoge cu cele ale cenzorilor, respectiv ale auditorului independent al societăţii bancare.

8.8. Activitatea caselor centrale.

Potrivit art. 104 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, casele centrale pot

desfăşura, în limita autorizaţiei de funcţionare acordate, următoarele activităţi:

a. acceptarea de depozite;

b. acordarea de credite persoanelor juridice care au sediul social şi care îşi desfăşoară

activitatea în raza teritorială de operare a casei centrale;

c. operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;

d. acordarea de credite în numele şi în contul statului, din surse puse la dispoziţie,

Page 107: banca nationala romana

cooperativelor de credit afiliate;

e. efectuarea de plasamente pe piaţa interbancară;

f. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;

g. plăti şi decontări, inclusiv decontarea operaţiunilor de încasări şi plăti .desfăşurate

între cooperativele de credit afiliate;

h. transferul de fonduri;

i. emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

j. primirea de împrumuturi;

k. tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor, în conformitate cu reglementările în

vigoare, cu: valută; instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de

depozit), titluri de stat, titluri de valoare emise de autorităţi ale administraţiei publice

locale;

l. consultantă privind activităţile organizaţiilor cooperatiste de credit;

m. operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările emise de Banc Naţională a

României.

8.9. Atribuţiile caselor centrale referitoare la cooperativele de

credit afiliate.

Conform art. 105 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 casele centrale au

următoarele atribuţii principale:

a. reprezintă interesele economice, financiare, juridice, social-culturale ale

cooperativelor de credit afiliate, în faţă Băncii Naţionale a României, a instituţiilor

publice şi a instanţelor judecătoreşti;

b. centralizează şi analizează bilanţurile contabile, precum şi situaţiile financiar-

contabile periodice ale cooperativelor de credit afiliate şi elaborează bilanţul contabil

consolidat al reţelei;

c. emit actul constitutiv-cadru, precum si alte reglementări-cadru pentru desfăşurarea

activităţii bancare în cadrul reţelei, cu caracter obligatoriu pentru cooperativele de

credit afiliate; actul constitutiv-cadru va fi ţinut la dispoziţia persoanelor interesate, la

sediul casei centrale;

d. aprobă constituirea cooperativelor de credit si supraveghează pe baze individuale

cooperativele de credit afiliate în ceea ce priveşte respectarea de către acestea a

dispoziţiilor legale în vigoare, a prevederilor actului constitutiv-cadru, a

Page 108: banca nationala romana

reglementărilor-cadru, precum si a celor emise de Banca Naţională a României si

aplică sancţiuni în limita competentelor stabilite prin lege si a celor delegate de banca

centrală;

e. exercită, potrivit legii, controlul financiar si de gestiune la cooperativele de credit

afiliate;

f. raportează, în conformitate cu reglementările în vigoare, datele şi informaţiile

solicitate de Banca Naţională a României;

g. informează cooperativele de credit afiliate despre reglementările emise de banca

centrală si emite norme şi instrucţiuni în aplicarea acestora;

h. asigură gestionarea resurselor disponibile din reţea;

i. urmăresc si asigură coeziunea şi buna funcţionare a reţelei, scop în care iau toate

măsurile necesare, inclusiv acordarea de asistenţă financiară cooperativelor de credit

afiliate, pentru a garanta lichiditatea şi solvabilitatea fiecărei organizaţii cooperatiste

de credit din reţea, precum şi a reţelei în ansamblul său;

j. asigură decontarea operaţiunilor de încasări si plăţi desfăşurate între cooperativele de

credit afiliate;

k. deschid un cont curent la Banca Naţională a României, pentru operaţiunile de încasări

şi plăţi ale propriei reţele în relaţia cu trezoreria statului şi cu celelalte instituţii de

credit;

l. asigură pentru cooperativele de credit afiliate instruirea personalului şi organizează

acţiuni cu caracter social-cultural de interes comun.

8.10. Reguli comune privind funcţionarea organizaţiilor

cooperatiste de credit.

Noul regim juridic al organizaţiilor cooperatiste de credit, instituit prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cuprinde o serie de reguli comune privind activitatea

acestora, unele similare, altele identice cu cele prevăzute pentru bănci de Legea nr.

58/1998, analizate anterior. Astfel, dispoziţiile privind cerinţele operaţionale (cerinţele

prudenţiale, cerinţele de capital, documentele contractuale, registrele, evidentele,

conturile şi situaţiile financiare, tranzacţiile interzise organizaţiilor cooperatiste de credit),

cele privind secretul profesional sau acordarea de credite garantate cu părţile sociale

Page 109: banca nationala romana

emise; acceptarea de depozite, titluri sau alte valori atunci când nivelul indicatorilor de

solvabilitate se situează sub limitele stabilite în acest sens prin reglementările Băncii

Naţionale a României (interdicţia se aplică şi în cazul organizaţiilor cooperatiste de credit

aflate în încetare de plăti), supravegherea lor prudenţială sunt fie identice cu regulile din

activitatea societăţilor bancare, fie preluate din reglementarea legală a băncilor si adaptate

situaţiei organizaţiilor cooperatiste de credit. De asemenea, dispoziţiile privind fuziunea şi

lichidarea acestor organizaţii, precum şi cele privind dizolvarea şi lichidarea lor sunt

preluate, cu adaptările de rigoare, din reglementarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale.

Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva dintre aceste dispoziţii, în încercarea de a

contura noul statut juridic al organizaţiilor cooperatiste de credit. Astfel, potrivit art. 164

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, în activitatea lor, organizaţiile

cooperatiste de credit se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a

României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de

plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

Modificările în situaţia cooperativelor de credit sunt supuse aprobării prealabile a casei

centrale la care acestea sunt afiliate, iar modificările actului constitutiv-cadru sau

modificările în situaţia casei centrale sunt supuse. aprobării Băncii Naţionale a României.

Din perspectiva cerinţelor prudenţiale specifice organizaţiilor cooperatiste de credit (care

se adaugă unora similare celor cărora trebuie să li se supună băncile), menţionăm

următoarele:

- creditele acordate de o cooperativă de credit întreprinderilor mici si mijlocii,

organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii

liberale reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în rata

teritorială de operare a acesteia, nu pot depăşi 25% din activele acesteia;

Page 110: banca nationala romana

- creditele acordate de o casă centrală persoanelor juridice care au sediul social şi îşi

desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a acesteia, altele decât

cooperativele de credit afiliate, nu pot depăşi 20% din activele acesteia;

- organizaţiile cooperatiste de credit nu se pot angaja în contracte de asociere în

participaţiune cu terţi;

- cooperativele de credit nu pot participa la capitalul social al unei societăţi

comerciale şi nici nu pot efectua investiţii în valori mobiliare sau în titluri emise de

fonduri de investiţii, fonduri de pensii si altele asemenea;

- cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni;

- valoarea totală a investiţiilor pe termen lung ale unei case centrale, în valori

mobiliare emise de o societate comercială care nu este angajată în una sau mai

multe dintre activităţile permise a fi desfăşurate de instituţiile de credit sau în

activităţi desfăşurate în interesul funcţionarii reţelei, nu poate depăşi 20% din

capitalul social al societăţii comerciale României în termen de 3 zile de la data

hotărârii. Reglementarea măsurilor privind administrarea specială este similară cu

cea din materia societăţilor;

- valoarea totală a investitiilor pe termen lung ale casei centrale, în valori mobiliare

emise de asemenea societăţi comerciale, nu poate depăşi 50% din fondurile proprii

ale casei centrale;

- valoarea totală a investitiilor unei case centrale, în valori mobiliare efectuate în

nume şi în cont propriu, nu poate depăşi nivelul de 100% din fondurile proprii, cu

excepţia celor în titluri de stat.

8.11. Supravegherea activităţii organizaţiilor cooperatiste de

credit.

Conform art. 185 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, Banca Naţională a României supraveghează activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit, pe baza raportărilor făcute potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 şi reglementărilor Băncii Naţionale a României date în aplicarea acesteia, precum şi prin inspecţii la sediile caselor centrale şi la sediile secundare ale acestora. Banca Naţională a României poate efectua, atunci când consideră necesar, inspecţii la sediile cooperativelor de credit.

Banca Naţională a României efectuează supravegherea organizaţiilor cooperatiste de credit din cadrul unei reţele pe baze consolidate, precum şi supravegherea caselor centrale pe baze individuale, potrivit reglementărilor emise de aceasta în acest scop.

În temeiul art. 186 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fără a prejudicia puterile conferite Băncii Naţionale a României în ceea ce priveşte exercitarea

Page 111: banca nationala romana

supravegherii organizaţiilor cooperatiste de credit, casele centrale vor supraveghea, pe baze individuale, activitatea cooperativelor de credit afiliate, pe baza raportărilor făcute potrivit legii, a reglementărilor emise de Banca Naţională a României şi a propriilor reglementări date în aplicarea acestora.

În urma constatărilor efectuate, Banca Naţională a României, respectiv casele centrale pot dispune măsuri de remediere şi sancţiuni cvasi-identice cu cele prevăzute de Legea bancară. De asemenea, casele centrale pot aplica sancţiuni cooperativelor de credit afiliate pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin în calitate de afiliate la respectivele case centrale.

8.12. Supravegherea specială şi administrarea specială a

organizaţiilor cooperatiste de credit. Generalităţi.

Potrivit art. 194 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, Banca Naţională a României poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare specială a caselor centrale şi poate dispune casei centrale să instituie măsuri de supraveghere şi de administrare specială a cooperativelor de credit afiliate.

Casa centrală va putea hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi a administrării speciale a cooperativelor de credit afiliate. Instituirea acestor măsuri împreună cu obiectivele vizate vor fi notificate Băncii Naţionale a României în termen de 3 zile de la data hotărârii. Reglementarea măsurilor privind supravegherea şi administrarea specială este similară cu cea din materia societăţilor bancare.

8.13. Dizolvarea organizaţiilor cooperatiste de credit.

Potrivit art. 207 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, organizaţia cooperatistă de credit se dizolvă în următoarele situaţii:

1. expirarea duratei de funcţionare a organizaţiei cooperatiste de credit;

2. imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;

3. declararea nulităţii organizaţiei cooperatiste de credit;

4. ca urmare a hotărârii adunării generale;

5. ca urmare a dizolvării casei centrale la care respectiva cooperativă de credit

este afiliată;

6. reducerea numărului de membri cooperatori, respectiv al cooperativelor de

credit afiliate sub nivelul minim stabilit prin lege sau prin actul constitutiv,

în cazul în care în termen de un an de la data constatării acestei reduceri,

acesta nu a fost completat;

7. din dispoziţia casei centrale la care respectiva cooperativă de credit este

afiliată;

8. prin retragerea autorizaţiei de funcţionare de către banca centrală;

9. alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al organizaţiei

cooperatiste de credit.

Page 112: banca nationala romana

Casa centrală poate dispune dizolvarea fără lichidare a unei cooperative de credit afiliate

în cazul în care respectiva cooperativă de credit se află în una dintre următoarele situaţii,

conform art. 208 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000:

1. cooperativa de credit nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, de cel puţin

30 de zile;

2. valoarea indicatorului de solvabilitate al cooperativei de credit este mai mică de 2%.

În acest caz cooperativa de credit îşi încetează existenta; cu privire la patrimoniul acesteia

adunarea generală a casei centrale va lua hotărârile corespunzătoare.

Dizolvarea organizaţiei cooperatiste de credit are ca efect deschiderea procedurii

lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a

organizaţiei cooperatiste de credit sau în alte cazuri prevăzute de lege.

8.14. Fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de credit.

Conform art. 213 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fuziunea se face

prin absorbirea unei organizaţii cooperatiste de credit de către o altă organizaţie

cooperatistă de credit sau prin contopirea a două ori mai multe organizaţii cooperatiste de

credit, ale căror raze teritoriale de operare se întrepătrund sau sunt limitrofe, pentru a

alcătui una nouă. Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei

organizaţii cooperatiste de credit care îşi încetează existenta între două sau mai multe

organizaţii cooperatiste de credit existente sau care iau astfel fiinţă. Regulile prevăzute de

Ordonanţa nr. 97/2000 pentru desfăşurarea acestor operaţiuni sunt similare cu cele din

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

Fuziunea şi divizarea cooperativelor de credit sunt supuse aprobării prealabile a caselor

centrale la care sunt afiliate şi a Băncii Naţionale a României, iar fuziunea şi divizarea

caselor centrale se supun aprobării prealabile a băncii centrale.

Page 113: banca nationala romana

8.15. Lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit.

Lichidarea unei cooperative de credit se va face de casa centrală la care aceasta este

afiliată sau de un lichidator numit de aceasta. În cazul dizolvării unei case centrale,

lichidarea acesteia şi a cooperativelor de credit afiliate se va face de Fondul de garantare a

depozitelor în sistemul organizaţiilor cooperatiste de credit sau de un lichidator numit de

acesta. Procedura lichidării organizaţiilor cooperatiste de credit este guvernată de reguli

similare celor prevăzute de lege în materia societăţilor comerciale.

8.16. Falimentul caselor centrale.

Potrivit art. 240 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, o casă centrală este

considerată în stare de faliment dacă se află în una dintre următoarele situaţii:

1. nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, proprii sau garantate de aceasta,

de cel puţin 30 de zile;

2. valoarea indicatorului de solvabilitate al reţelei este mai mică de 2%.

Procedura falimentului unei case centrale va începe pe baza unei cereri introduse de

Banca Naţională a României, de creditorii casei centrale sau de cei ai organizaţiilor

cooperatiste de credit afiliate ori de casa centrală însăşi. Tribunalul competent să

soluţioneze cererea este cel în a cărui jurisdicţie se află sediul social al casei centrale.

Potrivit art. 242 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, caselor centrale

constituite în baza acestei ordonanţe de urgentă, aflate în stare de faliment, precum şi

cooperativelor de credit afiliate lor, care urmează să se lichideze, li se aplică procedura

falimentului, ce va fi reglementată prin lege specială.

Page 114: banca nationala romana

8.17. Dispoziţii tranzitorii ale Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperaţiei de

credit.

Potrivit art. 246 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele de

credit – bănci populare, casele teritoriale ale cooperativelor de credit, Casa

Cooperativelor de Credit - CREDITCOOP, precum şi celelalte organizaţii ale cooperaţiei

de credit care erau organizate şi funcţionau pe baza prevederilor Legii nr. 109/1996

privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, au

putut opta pentru:

reorganizarea ca organizaţii cooperatiste de credit, conform dispoziţiilor din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, şi autorizarea de către Banca Naţională a României;

schimbarea formei juridice în societate comercială pe acţiuni şi autorizarea acestora, de

către Banca Naţională a României, ca bănci, potrivit prevederilor Legii bancare nr.

58/1998 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000.

Organizaţiile cooperaţiei de credit care nu au solicitat, în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, autorizarea de către

Banca Naţională a României se dizolvă prin efectul legii şi vor intra în lichidare, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 109/1996.

Capitolul 9.

Page 115: banca nationala romana

Capitolul 10. ACTIVITATEA BANCARA

10.1. Noţiuni generale privind activitatea bancară.

10.1.1. Funcţiile băncilor

Evoluţia funcţiilor băncilor. Funcţiile băncilor au evoluat în timp. Astfel, din perspectiva

funcţiilor evidente, băncile s-au transformat din agent de schimb în bancher care acordă

credit, apoi în finanţator, asumându-şi un rol esenţial în iniţierea şi finanţarea activităţii

economice.

Funcţiile implicite ale băncilor au evoluat, la rândul lor, în două etape: din organizator

care se situează la intersecţia circuitelor monetare, fiind un punct de trecere obligatoriu

pentru toate plăţile efectuate între agenţi economici, băncile au devenit entităţi

compensatoare în spaţiu ale activelor monetare şi compensatoare în timp ale ofertei şi

cererii de fonduri; ulterior, din compensator, banca s-a transformat în creator al monedei

adiţionale, oferind, cu titlu de credit, solicitanţilor, mai mult decât ar putea să-i fie cerut

de către deponenţi cu titlu de restituire a depozitelor, precum şi în creator al afacerilor,

stimulând direct iniţiativa economică.

10.1.1.1. Funcţia compensatoare în spaţiu.

În cadrul circuitului financiar, ca element indispensabil al circuitului economic, băncile

compensează creanţele şi datoriile născute în relaţiile economice interne şi externe ale

clienţilor săi, organizând plăţile între agenţii economici, efectuând viramente şi transfer

de fonduri. În calitate de casier al clientului său, banca colectează resursele băneşti în

depozite bancare (la vedere şi la termen) şi execută ordinele acestuia de încasări şi plăti,

din contul curent sau din depozitele la vedere, utilizând instrumente tradiţionale (cecul,

viramentul, cambia şi biletul la ordin) sau tehnicile moderne de plată (avizele de

prelevare, cardurile bancare şi transferurile electronice de fonduri).

Page 116: banca nationala romana

În relaţiile economice internaţionale, banca efectuează operaţiunile de schimb valutar şi

transferul de fonduri dintr-un spaţiu monetar în altul, operaţiuni realizate cu plata

imediată sau la termen.

În cazul plăţii imediate, agentul economic care importă sau exportă mărfuri cu plata în

devize trebuie să cumpere, respectiv să vândă devizele prin intermediul băncii sale.

Banca, la rândul ei, va cumpăra sau va vinde altei bănci devizele cerut sau oferite de

clientul său. Aceste operaţiuni de vânzare-cumpărare generează piaţa valutară.

Instrumentele utilizate pe această piaţă sunt diverse, de la schimbul de devize clasic, care

implică tradiţiunea, utilizând monedă fiduciară, la cecul de călătorie, cardul bancar şi

înregistrarea în cont a schimbului valutar.

În acest din urmă caz, băncile compensează ordinele de cumpărare şi de vânzare de

devize ale clientului şi nu cumpără, respectiv nu vând efectiv pe piaţa valutară decât

soldul fiecărui cont de devize. Operaţiunea de vânzare-cumpărare presupune o negociere,

deci o cotaţie, un preţ al valutei, la care vânzarea-cumpărarea se consideră încheiată.

Viramentele se efectuează la băncile compensatoare (bănci de clearing), fiecare bancă

alegându-şi, în acest sens, pentru fiecare valută, o bancă corespondentă, la care

concentrează toate intrările şi ieşirile corespunzătoare vânzărilor-cumpărărilor înscrise în

cont în valuta respectivă.

În cazul plătii la termen, există riscul variaţiei în timp a cotaţiilor valutare. Pentru acest

motiv, agentul economic importator care trebuie să plătească la termen un preţ stabilit în

valută va fixa chiar din ziua încheierii contractului preţul de cumpărare a valutei în ziua

plătii preţului, recurgând, în acest sens, la banca sa, în calitate de agent de schimb şi

trezorier.

Page 117: banca nationala romana

10.1.1.2. Funcţia compensatoare în timp.

Băncile asigură atât finanţarea agenţilor economici, cât şi pe cea a consumatorilor. Două

fenomene determină exercitarea de către bancă a funcţiei compensatoare în timp:

surplusul bănesc generat de agenţii economici care produc mai mult decât consumă,

determinând existenta unei capacităţi de finanţare, şi cererea de finanţare a agenţilor

economici care consumă mai mult decât produc. Întâlnirea cererii de finanţare cu oferta

de finanţare se produce pe piaţa bancară, care oferă, astfel, resurse băneşti pentru

compensarea decalajului între venituri şi cheltuieli, apărut fie la nivelul casierie agentului

economic, respectiv la cel al bugetului consumatorului, între încasările zilnice şi plăţile

lunare, fie la nivelul ciclului economic de producţie sau de distribuţie al agentului

economic.

Acelaşi flux al capacităţilor de economisire spre nevoile de finanţare est dezvoltat de

bănci la nivel internaţional, locul agenţilor economici şi al consumatorilor fiind luat de

naţiuni.

10.1.1.3. Funcţia de creaţie monetară.

Stocul monetar al oricărei economii Naţionale este alcătuit, în principal, din monedă

scripturală, creată de bănci, şi nu din moneda fiduciară (bancnotele şi monedele aflate în

circulaţie în momentul respectiv), aşa după cum s-ar putea crede.

Moneda scripturală reprezintă fondurile băneşti transferate prin cecuri şi prin virament.

Aşa după cum s-a arătat în doctrină, ea nu se substituie monedei fiduciare, ci se adaugă

acesteia.

Tot doctrina a fost cea care a ilustrat procesul de creare a monedei scripturale printr-un

elocvent exemplu. Astfel, o societate comercială depune 1.000.000 lei la Banca X, într-un

cont de depozit de fonduri la vedere (cont de disponibil), având, deci, dreptul de a dispune

Page 118: banca nationala romana

de această sumă prin ordine de plată (virament) sau prin emitere de cecuri. 1n evidentele

băncii, suma a fost contabilizată de două ori: un cont de activ, ca numerar de care banca

poate dispune, şi un cont de pasiv, ca sumă pe care trebuie să o restituie.

Banca nu a primit banii pentru a-i retrage din circulaţie, în aşteptarea momentului în care

deponentul va dispune de ei. Banii au intrat în proprietatea băncii (depozitul este

neregulat, având ca obiect bunuri consumptibile), care are dreptul de a-i fructifica, în

scopul de a-1 remunera pe deponent, a-şi acoperi cheltuielile şi a obţine profit. Astfel,

banca va utiliza o cotă-parte din suma depusă (80%) pentru acordarea de credite clienţilor

săi şi numai restul (20%) va fi păstrat pentru a face faţă cererilor de restituire în numerar,

ordinelor de plată şi cecurilor trase asupra sumei din depozit. În evidentele contabile ale

Băncii X se vor înregistra, în conturile de activ, 200.000 lei disponibil de casierie şi

800.000 lei credite acordate, iar în contul de pasiv 1.000.000 lei, sumă pe care este

obligată să o restituie.

În acest mod a fost creată o cantitate de 800.000 lei monedă scripturală. Deponentul poate

dispune de cel 1.000.000 lei din contul de depozit, în acelaşi timp putând fi utilizaţi şi cel

800.000 lei disponibil pentru credite. S-au retras, astfel, din circulaţie, numai 200.000 lei,

masa monetară crescând cu 800.000 lei.

În acest punct, putem aprecia că Banca X, privită izolat, iar nu ca parte a sistemului

bancar, a creat monedă scripturală adiţională faţă de moneda fiduciară emisă de Banca

Naţională a României. Totuşi, pentru explicarea completă a funcţiei de creaţie monetară

este necesară o privire de ansamblu a sistemului bancar.

Astfel, clienţii Băncii X care au împrumutat suma totală de 800.000 lei nu vor păstra banii

în casierie, ci vor constitui, la rândul lor, depozite bancare la vedere. Presupunând că

patru societăţi comerciale au împrumutat câte 200.000 lei şi au constituit depozite la

Page 119: banca nationala romana

vedere în băncile Y, Z, T, fiecare dintre acestea va proceda similar Băncii X: va conserva

ca disponibil de casierie 20% din suma depusă şi va înregistra ca disponibil pentru

acordarea de credite restul de 80%. Per ansamblu, va fi contabilizată la activ suma de

160.000 lei în casierie şi 640.000 lei credite acordate, iar la pasiv 800.000 lei depozite la

vedere.

În cazul în care procesul continuă, până în momentul în care întreaga sumă iniţială, de

1.000.000 lei se transferă la alte bănci în acest mod, totalul sumelor depuse în depozite

bancare, la nivelul sistemului bancare, va fi de 5.000.000 lei. Pe cale de consecinţă,

băncile au multiplicat de cinci ori masa monetară în circulaţie ca monedă scripturală faţă

de suma primită în monedă fiduciară.

În cazul în care, din creditul iniţial de 800.000 lei acordat de Banca X, clienţii debitori nu

ar fi utilizat întreaga sumă pentru constituirea unor noi depozite bancare, ci ar fi cheltuit,

de exemplu, 50.000 lei pentru plăti în numerar, noile depozite ar însuma 750.000 lei, iar

masa monetară s-ar multiplica de patru ori.

Aşadar, formula multiplicării masei monetare este m = 1/(a+b), unde m reprezintă

coeficientul de multiplicare, a este procentul din noile depozite conservat în casierie

pentru a face faţă cererilor de restituire, iar b - procentul din noile depozite care este

restituit circulaţiei în monedă fiduciară.

Concretizarea acestui potenţial de creaţie monetară depinde, însă, de cererea de finanţare

din partea agenţilor economici şi de interesul băncilor de a acorda credite. Astfel, în

perioadele de creştere economică coeficientul de multiplicare creste, iar în cele de

recesiune, scade.

Funcţia creatoare a băncilor este, totuşi, limitată. Limitelor fizice ale posibilităţii de

creditare li se adaugă limitele determinate de operaţiunile de retragere de fonduri. În cazul

Page 120: banca nationala romana

în care banca apelează la facilităţile de refinanţare ale Băncii Naţionale a României, banca

centrală va crea ea însăşi monedă. De asemenea, capacitatea de creditare a băncii este

limitată şi de obligaţia acesteia de a deţine permanent un sold creditor în contul pe care

trebuie să-1 deschidă la banca centrală. Limitele artificiale ale creaţiei de monedă

scripturală decurg din politica monetară exercitată de Banca Naţională a României, prin

intermediul următoarelor instrumente: taxa reescontului, selecţia titlurilor admise la

reescont, stabilirea plafonului de rescontare şi rezervele minime obligatorii impuse

băncilor.

10.1.1.4. Funcţia de creaţie economică.

Funcţia de creaţie economică a băncilor se manifestă pe plan financiar şi pe plan tehnic.

Astfel, pe plan financiar, banca:

a. participă la capitalul social al societăţilor comerciale. Investiţiile băncii în valori mobiliare emise de societăţile comerciale sunt limitate de Legea nr. 58/19982°s;

b. acordă împrumuturi participative societăţilor comerciale la care are calitatea de acţionar sau asociat;

c. acordă credite bancare societăţilor comerciale, cu respectarea cerinţelor prudenţiale prevăzute de Legea bancară.

Din punct de vedere tehnic, băncile îndeplinesc rolul de consilier financiar al societăţilor comerciale aflate în căutare de resurse de finanţare sau de mijloace de investire a resurselor băneşti disponibile. De asemenea, băncile acordă asistentă societăţilor comerciale în cazul majorării capitalului social prin subscripţie publică şi în cazul emisiunii de obligaţiuni.

10.1.1. Noţiunea şi reglementarea activităţii bancare

10.1.1.1. Noţiunea şi clasificarea activităţilor bancare.

Activităţile comerciale desfăşurate de bănci sunt denumite activităţi bancare. Activităţile bancare sunt cuprinse în obiectul de activitate al societăţilor bancare şi efectuate de către acestea în limita autorizaţiei Băncii Naţionale a României. Calitatea de bancă nu conferă, deci, prin ea însăşi, dreptul la efectuarea tuturor activităţilor bancare, ci doar o vocaţie în acest sens.

Activităţile bancare sunt clasificate de doctrină în următoarele categorii: 1. operaţiuni de atragere de depozite, la vedere şi la termen, în cont, în numerar şi cu

titluri;

Page 121: banca nationala romana

2. operaţiuni de acordare de credite, pe termen scurt, mediu şi lung, prin avansuri pe

titluri primite în gaj, prin scont şi prin deschidere de credit;

3. servicii bancare, care, la rândul lor, sunt împărţite în:

- operaţiuni accesorii (transferuri de fonduri, operaţiuni de clearing şi alte

operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor, primirea de

titluri în gaj sau în depozit) şi

- operaţiuni şi activităţi conexe (operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale

preţioase şi cu alte valori cu grad înalt de lichiditate; intermedierea în

plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;

consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat).

10.1.1.2. Reglementarea activităţilor bancare.

Legea bancară cuprinde, în art. 8, aşa după cum am mai arătat, o reglementare limitativă, exhaustivă a activităţilor care pot fi desfăşurate, în limita autorizaţiei acordate, de băncile persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine:

a. acceptarea de depozite;

b. contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,

inclusiv forfetare;

c. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; d. plăti şi decontări;

d. leasing financiar;

e. transferuri de fonduri;

f. emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

g. tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile

(cecuri, cambii, certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale

preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare;

h. intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de

acesta;

i. administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;

j. custodia şi administrarea de valori mobiliare;

k. depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

l. închirierea de casete de siguranţă;

m. consultanţă financiar-bancară; o. operaţiuni de mandat.

Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine două precizări, care nuanţează

valoarea juridică a enumerării: pe de o parte, băncile pot desfăşura activităţile prevăzute

Page 122: banca nationala romana

de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, care vor

funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,

cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de

către bănci; pe de altă parte, operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către

bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop.

Numai băncile au o vocaţie generală de a efectua toate activităţile bancare. Celelalte

instituţii de credit (în special organizaţiile cooperatiste de credit) nu pot desfăşura decât

anumite operaţiuni sau nu pot avea decât o anumită clientelă.

10.1.1.3. Monopolul asupra activităţilor bancare.

Legea bancară consacră, prin dispoziţiile art. 4-7, un monopol al societăţilor bancare asupra denumirii de bancă şi a derivatelor acesteia, respectiv asupra activităţilor bancare. Fundamentul acestui monopol îl reprezintă atât protecţia clienţilor, cât şi necesitatea exercitării supravegherii prudenţiale de către banca centrală, care nu poate fi realizată în cazul în care accesul la profesiunea bancară ar fi liber.

Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 58/1998, se interzice oricărei persoane să desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a României. Activitatea bancară la care se referă această dispoziţie reprezintă desfăşurarea cu titlu de profesiune a operaţiunilor enumerate de art. 8 din Legea bancară. Aşa după cum am arătat, activitatea bancara se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin bănci.

Trebuie, însă, amintit că Legea bancară prevede posibilitatea autorizării desfăşurării activităţii bancare şi de către alte persoane juridice, cum sunt, spre exemplu, organizaţiile cooperatiste de credit.

Totodată, interdicţia amintită trebuie interpretată în sensul că monopolul este instituit doar asupra activităţilor bancare specifice (atragerea de depozite şi acordarea de credite), nu şi asupra serviciilor bancare conexe şi accesorii. Doctrina tinde, pe acest temei, să distingă între activităţi care constituie operaţiuni bancare (atragerea de depozite, acordarea de credite, emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată) şi activităţi care nu constituie operaţiuni bancare, dar care sunt, în mod natural, conexe sau accesorii activităţilor bancare specifice.

Astfel, o parte din operaţiunile prevăzute de art. 8 din Legea bancară pot fi realizate, în Condiţiile legii, şi de către alte persoane, fizice sau juridice. De pildă, operaţiuni valutare pot fi efectuate, în Condiţiile Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 3/1997, şi de către societăţile comerciale care au ca unic obiect de activitate schimbul valutar, precum şi de societăţile comerciale de turism, autorizate de Banca Naţională a României să organizeze ghişee de schimb valutar. De asemenea, intermedierea de valori mobiliare se realizează, în Condiţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, de către societăţile de valori mobiliare, prin intermediul agenţilor pentru valori mobiliare, persoane fizice legal autorizate care execută ordine de vânzare şi / sau cumpărare de valori

Page 123: banca nationala romana

mobiliare sub numele şi pe contul societăţii. Totodată, operaţiunile de mandat pot fi realizate atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice, Fără vreo autorizare specială, ele putând avea caracter comercial sau civil. În fine, consultanţa financiar-bancară poate fi acordată de o serie de persoane fizice sau juridice (de pildă, societăţile de consultanţă economico-financiară, cabinetele sau societăţile de avocatură etc.).

În aceste Condiţii, considerăm că interdicţia conţinută de art. 4 din Legea nr. 58/1998 se referă doar la operaţiunile realizate de o persoană fizică sau juridică, cu titlu de activitate bancară, însă Fără să existe autorizaţia emisă de Banca Naţională a României, şi care să nu fie efectuate în temeiul unei dispoziţii legale speciale.

Dispoziţia art. 7 reiterează, la nivel particular, interdicţia analizată anterior, restrângându-i obiectul de la activitatea bancară, în general, la activitatea de acceptare de depozite: se interzice oricărei persoane, alta decât o bancă autorizată sau o societate autorizată conform legii, să se angajeze în activităţi de acceptare de depozite. Monopolul activităţii bancare de acceptare de depozite nu aparţine, deci, doar băncilor cărora autorizaţia emisă de Banca Naţională a României le permite efectuarea acestei activităţi, ci şi altor societăţi autorizate conform legii (de exemplu, organizaţiile cooperatiste de credit).

De asemenea, art. 6 interzice oricărei bănci străine să se angajeze direct într-o activitate bancară pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care activitatea este desfăşurată într-o filială constituită ca bancă, persoană juridică română, sau printr-o sucursală, pentru care a fost emisă o autorizaţie de către Banca Naţională a României. Raţiunea acestei dispoziţii este limitarea formelor sub care o bancă străină poate să desfăşoare activitate bancară în România. Consecinţa este că reprezentantele băncii străine, respectiv alte dezmembrăminte fără personalitate juridică, cu excepţia sucursalelor acesteia, nu au dreptul să se angajeze în mod direct în activităţi bancare în România, ci sunt obligate să-şi limiteze activitatea la acte de informare, de legătură şi reprezentare, aşa după cum prevede, de altfel, art. 10 alin. 2 din Legea bancară. În aceste Condiţii, angajarea indirectă a unei bănci străine în activităţi bancare pe teritoriul României, prin intermediul reprezentantei a cărei deschidere a fost legal notificată băncii centrale, nu constituie o încălcare a interdicţiei, care va exista doar în momentul în care reprezentanta, al cărei unic scop este activitatea de informare, legătură şi reprezentare, se angajează în mod direct în operaţiuni bancare.

La monopolul asupra activităţilor bancare se adaugă unul asupra denumirii de bancă şi a derivatelor acesteia, care asigură eficienta celui dintâi: potrivit art. 5, se interzice oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de Banca Naţională a României, să utilizeze denumirea de bancă sau derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu, cu excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internaţional, sau când, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare. În primul rând, deci, este interzis persoanelor care nu au autorizaţia băncii centrale să folosească termenul de bancă pentru a denumi şi a califica, juridic şi economic, entitatea sub care îşi desfăşoară activitatea. În al doilea rând, derivatele denumirii de bancă (bancar, bancher) nu pot să fie alăturate unei activităţi, unui produs sau unui serviciu pentru care ar fi necesară autorizaţia Băncii Naţionale a României: depozit bancar; credit bancar; cont bancar; card bancar; virament bancar; conducător al băncii; scrisoare de garanţie bancară etc.

Considerăm că această activitate nu trebuie să fie neapărat, în sine, ilicită. Aşa după cum am arătat mai sus, operaţiunile subsumate activităţii bancare, aşa cum a fost aceasta definită de Legea nr. 58/1998, pot fi efectuate şi cu un alt temei legal. Cu toate acestea, asocierea denumirii de bancă entităţii respective sau a derivatului acestei denumiri activităţi, produsului sau serviciului respectiv este ilicită pentru că este de natură a induce unei persoanei convingerea că intră în raporturi juridice cu o instituţie supusă unui regim special

Page 124: banca nationala romana

de reglementare şi protecţie, în Condiţiile în care încrederea este un element esenţial în relaţia între bancă şi clientul său.

Legea prevede două excepţii de la aplicarea acestei interdicţii. Astfel, nu cad sub incidenţa acestei norme prohibitive cazurile în care utilizarea termenilor respectivi este stabilită sau recunoscută prin lege (spre exemplu, sub imperiul Legii nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit folosirea pentru cooperativa de credit a denumirii de bancă populară era legală) sau printr-un acord internaţional (cum ar fi cele încheiate de România cu instituţii financiare ca Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, Banca Europeană de Investiţii etc.) şi nici cele în care, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare (de pildă, folosirea sintagmelor bancă de date, bancă de organe etc.).

10.1.1.4. Răspunderea penală reglementată de Legea bancară nr.

58/1998 în cazul nerespectării monopolului bancar.

Monopolul bancar este protejat prin incriminarea încălcării interdicţiilor respective prin dispoziţiile art. 74 din Legea bancară: "Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la o lung la 2 ani sau cu amendă săvârşirea de către persoanele fizice a faptelor prevăzute la Secţiunea a 3-a din Capitolul I" Această prevedere face ca Legea bancară nr. 58/1998 să fie o lege extrapenală cu dispoziţiuni penale.

Ca instrument de tehnică legislativă, legiuitorul a apelat la norma penală de referire, care îşi subordonează conţinutul, în privinţa dispoziţiei, faţă de cel al normelor 'complinitoare nepenale. În aceste Condiţii, o eventuală modificare a interdicţiilor prevăzute de art. 4-7 din Legea nr. 58/1998 ar atrage eo ipso modificarea incriminării penale de la art. 74 din aceeaşi lege.

Page 125: banca nationala romana

10.1.2. Noile evoluţii ale activităţi bancare

10.1.2.1. Difuzarea serviciilor bancare.

Dezvoltarea economică este însoţită de difuzarea tot mai accentuată în societate a serviciilor bancare. Din ce în ce mai multe persoane îşi încasează, îşi păstrează şi îşi cheltuiesc veniturile prin intermediul instrumentelor oferite de instituţiile bancare.

De asemenea, băncile se implică tot mai mult în afaceri, în toate stadiile acestora: de la proiectul investiţional la finanţarea investiţiei; de la administrarea profiturilor la gestionarea pierderilor. S-a remarcat, în acest sens, în doctrină, că încetarea plăţilor, ca temei de declanşare a procedurii falimentului unei societăţi comerciale este strâns legată de bancă, cea care refuză să plătească datoriile clientului său.

10.1.2.2. Informatizarea activităţii bancare.

O altă trăsătură nouă a activităţii bancare o reprezintă informatizarea acesteia, începând cu evidenta contabilă şi continuând cu corespondenţa interbancară şi cu clientela.

Totodată, în practica bancară europeană instrumentele tradiţionale de tehnică bancară sunt informatizate: cecul este dotat cu o pistă magnetică ce permite citirea automată a informaţiilor stocate; este utilizată cambia informatizată etc. Apar, în paralel, noi tehnici bancare pur informatice: automatele bancare şi banca la domiciliu (un pachet de servicii bancare, oferit de bancă prin intermediul unor sisteme informatice, care pot fi accesate la domiciliu, de către persoanele fizice, sau la sediul persoanelor juridice, conectarea clientului în mod direct la reţeaua informatică a băncii permiţând primirea de informaţii şi transmiterea de ordine, imediat şi nemijlocit, fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii sau utilizarea automatelor bancare).

În fine, băncile oferă clienţilor, în colaborare cu societăţile comerciale specializate, programe informatice care permit efectuarea analizei bilanţului contabil, analiza comparativă a furnizorilor şi a clienţilor comerciali, şi chiar analiza comparativă a băncilor.

10.1.2.3. Internaţionalizarea activităţii bancare.

Extinderea cooperării economice internaţionale a determinat dezvoltarea operaţiunilor bancare transfrontaliere. De asemenea, apariţia societăţilor comerciale multinaţionale permite contactul şi influenţarea reciprocă a practicilor bancare din ţări diferite.

Page 126: banca nationala romana

10.1.2.4. Colaborarea băncilor cu bursele de valori mobiliare.

Răspândirea şi diversificarea valorilor mobiliare cotate la bursă şi apariţia de noi piste ale acestor titluri este însoţită de implicarea băncilor în gestiunea acestora, prin intermediul operaţiunilor permise de art. 8 din Legea nr. 58/1998: tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu valori mobiliare; intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea; administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare.

10.1.3. Teoria generală a contractelor bancare. Încheierea

contractelor bancare

10.1.3.1. Condiţiile de fond pentru încheierea contractelor bancare.

Enumerare.

Contractele bancare reprezintă o specie a contractelor comerciale, deci vor urma regulile prevăzute de lege pentru această categorie de contracte, în afara cazurilor în care legea prevede altfel.

Pe cale de consecinţă, pentru încheierea valabilă a contractelor bancare trebuie respectate condiţiile de drept comun referitoare la capacitatea şi consimţământul părţilor, la obiectul şi la cauza contractului.

10.1.3.2. Capacitatea părţilor contractu1ui bancar.

Firesc, una dintre părţile oricărui contract bancar este o societate bancară care este valabil constituită şi funcţionează potrivit dispoziţiilor legale.

În funcţie de obiectul contractului, care trebuie subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi prevederilor autorizaţiei de funcţionare emise de Banca Naţională a României, pot încheia contracte bancare băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor, persoane juridice străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. În ceea ce priveşte reprezentantele băncilor străine, acestea, potrivit art. 10 din Legea nr. 58/1998, îşi vor limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare şi nu vor efectua nici un fel de operaţiuni bancare. Considerăm, dincolo de ambiguitatea textului de lege (actele de reprezentare presupunând, eo ipso, încheierea unui contract bancar în numele băncii străine), că intenţia legiuitorului a fost să interzică reprezentantelor băncilor străine să se angajeze în mod direct în operaţiuni bancare.

În privinţa părţii co-contractante (clientul), aceasta poate fi, în principiu, orice persoană fizică sau juridică.

Persoanele fizice care au capacitate de exerciţiu deplină vor încheia personal contractul bancar; majorul pus sub interdicţie şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu vor încheia contractul prin reprezentanţii legali; minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va încheia personal contractul, asistat fiind de ocrotitorul legal. Este admisă, totuşi, validitatea depozitului bancar efectuat personal de minori.

Persoanele juridice pot încheia contracte bancare cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, prin reprezentanţii lor legali. Regula este că persoanele juridice dobândesc capacitate de exerciţiu

Page 127: banca nationala romana

din momentul înregistrării, înmatriculării etc., dar, potrivit art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, chiar înainte de îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute de lege pentru înfiinţarea persoanei juridice, aceasta dobândeşte o capacitate de folosinţă anticipată, care îi permite încheierea acelor acte juridice necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil. Spre exemplu, după autentificarea actului constitutiv al societăţii comerciale şi înainte de înmatricularea ei în registrul comerţului, fondatorii acesteia pot încheia, pe seama viitoarei societăţi, contracte bancare de cont de depozit de fonduri, în lei şi în valută, pentru vărsarea aporturilor în numerar la capitalul social.

10.1.3.3. Consimţământul părţilor contractului bancar.

Contractele bancare se încheie intuitu personae, prin consimţământul neviciat al părţilor contractante.

Astfel, în ceea ce priveşte consimţământul băncii, în doctrină s-a arătat că acesta nu poate fi dedus din simpla ofertă adresată publicului, ci trebuie individualizat în cazul fiecărui client şi în cazul fiecărui contract bancar. Pe cale de consecinţă, nici o ofertă a băncii adresată publicului, în general, nu poate da naştere obligaţiei băncii de a încheia un anume contract. Ea poate refuza orice client, oricând, fără a fi obligată să motiveze acest refuz de a contracta.

Consimţământul băncii se exprimă, s-a arătat în literatura de specialitate, prin reprezentantul ei legal, desemnat de consiliul de administraţie, sau prin funcţionarul bancar însărcinat cu operaţiunea respectivă. Noua legislaţie bancară prevede, însă, în art. 23 din Legea nr. 58/1998, că banca este angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători, având competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a cel puţin două persoane împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii şi cu reglementările emise de Banca Naţională a României.

Consimţământul clientului, persoană fizică, poate fi exprimat personal sau prin mandatar. Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină îşi dau personal consimţământul la încheierea contractului; persoanele fără capacitate de exerciţiu îşi exprimă consimţământul prin reprezentanţii legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie asistate de ocrotitorii legali.

Clientul, persoană juridică, îşi va exprima consimţământul prin persoana fizică desemnată ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu. Consimţământul trebuie să fie neviciat şi să fie dat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la conţinutul şi efectele contractului bancar. În acest scop, banca trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de informare.

În practica bancară, aşa după cum s-a arătat în doctrină consimţământul clientului este dovedit prin semnarea formularului contractual redactat de bancă, contractul bancar fiind un contract de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă. Formularul conţine, însă, numai clauzele esenţiale ale contractului, banca fiind obligată să informeze clientul cu privire la toate celelalte condiţii contractuale.

Pe cale de consecinţă, toate clauzele care atenuează răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice (cum ar fi dreptul de a rezilia unilateral şi intempestiv contractul ori de a majora dobânda pe parcursul derulării contractului de credit) sunt opozabile clientului şi produc efecte juridice numai dacă există certitudinea că aceste clauze au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul încheierii contractului.

În afara acestor clauze, contractul bancar se completează de drept cu normele juridice în vigoare şi cu uzurile bancare, obligaţia de informare a băncii necuprinzând şi aducerea lor la cunoştinţa clientului.

Page 128: banca nationala romana

10.1.3.4. Obiectul contractului bancar.

Contractele bancare pot avea ca obiect operaţiunile enumerate de art. 8 din Legea nr. 58/1998, care prevede, în mod limitativ şi exhaustiv, activităţile care pot fi desfăşurate de societăţile bancare şi care sunt fie operaţiuni de depozit, fie operaţiuni de acordare de credite, fie servicii bancare.

Remuneraţia băncii, sub formă de dobânzi, comisioane, preţuri etc., trebuie să fie determinată prin contract sau cel puţin determinabilă la momentul plătii. Oricum, dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti prevăd că dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de bănci, de Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi de organizaţiile cooperatiste de credit, precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.

10.1.3.5. Cauza contractului bancar.

Potrivit art. 966 C.civ., cauza contractului trebuie să existe, să fie certă şi licită. Este prohibită, deci, încheierea contractelor fondate pe o cauză ilicită, cum ar fi, de pildă, intenţia de "spălare a banilor", aşa cum este ea definită de Legea nr. 21/1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ori cu nerespectarea regimului valutar.

10.1.3.6. Condiţiile de formă pentru încheierea contractului bancar.

Ca regulă, contractele bancare sunt acte juridice consensuale, încheiate în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, în practica bancară, ele se încheie întotdeauna în formă scrisă, ad probationem, în prezent această practică fiind erodată de informatizarea operaţiunilor bancare.

De altfel, art. 56 din Legea nr. 58/1998 prevede că toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, la cererea acestuia. Forma scrisă nu este prevăzută de lege ad validitatem şi, considerăm, nici măcar ad probationem, textul de lege neprevăzând vreo sancţiune în cazul nerespectării normei. Totuşi, intenţia legiuitorului pare să fie aceea de a obliga societăţile bancare să întocmească şi să păstreze documente contractuale pentru toate operaţiunile efectuate. Această concluzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 58/1998, care instituie obligaţia băncii de a păstra, la sediul principal sau la sediile secundare, documentele reprezentând evidenţierea zilnică a înregistrărilor pentru fiecare client al băncii, caracteristicile tranzacţiilor sale cu acel client ori în contul acestuia şi soldul datorat clientului sau de către acesta.

Pe de altă parte, există contracte bancare care fac parte din categoria contractelor reale, cum este contractul de depozit, care se consideră încheiat numai în momentul predării către bancă a sumei de bani care face obiectul contractului.

10.1.3.7. Caracterele specifice ale contractelor bancare

10.1.3.7.1. Enumerare.

Contractele bancare, ca specie a contractelor comerciale, se supun regulilor care reglementează această categorie de contracte, prezentând, însă, o serie de caractere specifice, care le deosebesc de celelalte contracte comerciale: tehnicile utilizate la încheierea şi executarea contractului bancar (depozitul de fonduri şi

Page 129: banca nationala romana

de titluri, scontul, data de valoare, cardul bancar etc.);

protecţia sporită a consumatorului (clientul băncii), justificată de inegalitatea părţilor

contractului bancar;

izolarea raporturilor juridice de drept bancar dintre bancă şi client de raporturile de drept

comercial dintre clientul băncii şi terţi, în interesul securităţii ambelor raporturi. Pe cale

de consecinţă, excepţiile intrinseci raportului juridic de drept comercial nu pot fi invocate

în raportul de drept bancar dintre bancă şi client, iar banca nu este obligată să cunoască

natura raportului juridic dintre client şi terţ.

10.1.3.8. Contractele bancare - contracte de adeziune. Generalităţi.

Practica încheierii contractelor bancare a consacrat utilizarea contractelor-tip, redactate de

bancă şi conţinând clauze nenegociabile. Natura juridică a contractelor bancare este, deci,

cea de contracte de adeziune, clientul băncii putând opta între încheierea unui contract al

cărui conţinut este prestabilit şi neîncheierea contractului.

Pe cale de consecinţă, în ipoteza unui litigiu, instanţa de judecată este ţinută să verifice, în

aplicarea principiului consensualismului, dacă în momentul încheierii contactului clientul

a cunoscut clauza litigioasă.

Aderarea clientului la contractul bancar presupune nu doar acceptarea de către acesta a

clauzelor exprese, ci şi a Condiţiilor generale de bancă, a uzurilor convenţionale şi a

regulilor profesionale bancare.

10.1.3.9. Condiţiile generale de bancă.

Condiţiile generale de bancă sunt norme care reglementează totalitatea operaţiunilor

efectuate de bănci în raporturile cu clienţii. În sens restrâns, aceste Condiţii se referă la

remuneraţia cuvenită băncii pentru serviciile aduse clientului, la termenele şi la

succesiunea în care se efectuează operaţiunile bancare şi la remuneraţia datorată de bancă

pentru fondurile puse la dispoziţia sa de către client.

Page 130: banca nationala romana

În doctrină s-a precizat că, în cazul în care aceste condiţii sunt reproduse pe formularul

tipizat de contract semnat de părţi, problema cunoaşterii lor de către client este rezolvată

de principiul consensualismului. În caz contrar, efectele lor în raportul dintre bancă şi

client sunt condiţionate de cunoaşterea lor de către client. Astfel, dacă formularul tipizat

semnat de client cuprinde declaraţia acestuia că a luat la cunoştinţă despre condiţiile

generale de bancă, deşi acestea figurează pe un alt document care nu i-a fost comunicat

sau i-a fost comunicat ulterior încheierii contractului, ele vor fi opozabile clientului numai

dacă le-a cunoscut efectiv şi le-a acceptat la încheierea contractului.

10.1.3.10. Uzurile bancare.

Uzurile bancare au fie valoare de cutumă, caz în care se înglobează în condiţiile generale

de bancă, fie valoare convenţională, caz în care se impun în considerarea aderării tacite la

ele a părţilor.

În cazul uzurilor bancare cu valoare de cutumă, interpretarea contractului se întemeiază

pe prezumţia că părţile au acceptat toate efectele pe care uzurile le conferă operaţiunii

efectuate. Pe cale de consecinţă, în toate situaţiile uzul devine izvor de obligaţii

comerciale ca efect al aderării la contractul bancar, iar distincţia teoretică între cele două

categorii de uzuri se estompează.

În general, se consideră că reprezintă uz bancar tot ceea ce tine de funcţionarea normală a

activităţii bancare. Astfel, constituie uzuri bancare efectuarea plăţilor ordonate de clientul

care şi-a deschis un cont curent de disponibilităţi; informarea clientului care şi-a deschis

un cont de depozit de titluri despre fluctuaţia cursurilor bursiere; încasarea dividendelor în

numele şi pe seama titularului de cont de depozit de titluri etc. Există, însă, uzuri a căror

existenţă este controversată, cum ar fi prezentarea de către bancă spre acceptare către tras

Page 131: banca nationala romana

a cambiilor remise în baza unui contract de cont curent.

În cazul în care clientul contestă existenţa uzului, aceasta trebuie dovedită printr-o

atestare din partea unui organism profesional sau printr-o expertiză. Pe de altă parte, chiar

în cazul în care existenţa uzului a fost dovedită, efectele sale trebuie recunoscute de

instanţa de judecată, care va constata compatibilitatea sa cu dispoziţiile legii. La

constatarea şi interpretarea uzurilor, instanţa va avea în vedere că ele exprimă voinţa

băncii şi, deci, pot încălca principiul libertăţii contractuale.

10.1.3.11. Regulile profesiunii bancare.

Clientul aderă, prin încheierea contractului bancar, la normele care reglementează

activitatea bancară, norme care vor guverna şi contractul respectiv. Este vorba despre

reglementările emise de Banca Naţională a României, care, potrivit art. 50 din Legea nr.

101/1998, au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice şi private, precum şi

pentru persoanele fizice, indiferent de forma pe care o îmbracă: regulamente, ordine,

norme sau circulate.

Spre deosebire de reglementările Băncii Naţionale a României, nu pot fi opuse clientului

convenţiile interbancare la care acesta nu este parte, cu excepţia cazului în care se

dovedeşte că le-a cunoscut şi le-a acceptat.

10.1.3.12. Tehnicile informatice bancare.

Utilizarea în practica bancară a tehnicilor informatice (cardul bancar cu microprocesor

încorporat, terminalele bancare ale comercianţilor, distribuitoarele automate de bancnote,

banca la domiciliu etc.) a ridicat o serie de probleme juridice referitoare la formarea

actului juridic, influenţa tehnicilor informatice asupra obligaţiilor băncii şi asupra probei

Page 132: banca nationala romana

raportului juridic dintre bancă şi client.

Astfel, reţeaua informatică a băncii este programată să efectueze automat anumite

operaţiuni de înregistrare contabilă. Având în vedere că programul informatic este utilizat

de bancă, aceste înregistrări ar trebui să constituie veritabile manifestări de voinţă ale

băncii, de natură să determine încheierea unui act juridic. Întrebarea la care trebuie dat un

răspuns, în acest caz, este care va fi soluţia juridică în cazul în care reţeaua informatică a

băncii nu a funcţionat corect, respectiv programul informatic, din raţiuni economice, nu

acoperă toate ipotezele care s-ar putea ivi.

Doctrina dă câteva exemple, în acest sens. Astfel, dacă programul va storna toate efectele

de comerţ care se întorc neplătite, fără a fi luată în considerare eventuala opţiune a băncii

de a păstra titlurile pentru a exercita acţiunile corespunzătoare în vederea încasării

creanţelor, există două alternative: înregistrarea stornării este manifestarea de voinţă a

băncii, deci stornarea este ireversibilă, respectiv înregistrarea este consecinţa imperfectei

programări, pe cale de consecinţă banca poate reveni asupra ei. De asemenea, în cazul

prezentării unui cec spre încasare, atunci când contul clientului emitent este în poziţie

debitoare, înregistrarea cecului prin debitarea contului poate fi privită fie ca adevărata

voinţă a băncii, care autorizează descoperirea contului şi acordă, astfel, clientului un

credit, fie ca o consecinţă a programării imperfecte, banca putând să storneze

înregistrarea.

Jurisprudenţa a considerat aceste înregistrări ca simple operaţiuni materiale, dacă ele nu

au fost efectuate în cunoştinţă de cauză, banca putându-le rectifica dacă alta a fost voinţa

ei reală. Soluţia, s-a arătat în doctrină, necesită totuşi unele nuanţări. Este adevărat că

înregistrările informatice nu reprezintă întotdeauna expresia fidelă a voinţei băncii, însă

nu poate fi ignorat faptul că banca foloseşte în deplină cunoştinţă de cauză un program

informatic. Instanţa judecătorească ar putea constata că înregistrarea reprezintă voinţa

Page 133: banca nationala romana

băncii dacă aceasta a aprobat-o ulterior sau, dimpotrivă, că înregistrarea nu este expresia

voinţei băncii, dacă aceasta a stornat-o imediat.

O altă problemă o reprezintă posibilitatea băncii de a se exonera de răspundere, invocând

imperfecţiunea tehnicilor informative utilizate. Ipoteza practică cea mai frecventă, în

acest sens, este legată de organizarea sistemului de informaţii privind opoziţiile la

cecurile furate, precum şi de controlul semnăturilor de pe facturile întocmite pe baza

cardurilor bancare, în Condiţiile în care procesarea informatică a acestor facturi nu

permite verificarea semnăturilor. Răspunsul nu este, nici în acest caz, unul categoric:

datorită faptului că recurgerea la procedee informative se face la iniţiativa şi în beneficiul

băncii, aceasta ar fi obligată să utilizeze un program adecvat; totuşi, banca poate insera

clauze contractuale perfect compatibile cu programul informatic utilizat, precum şi clauze

de limitare a răspunderii pentru prejudiciile rezultate din anumite imperfecţiuni tehnice.

Aceste clauze trebuie să fie cunoscute şi acceptate de client în momentul încheierii

contractului.

În fine, utilizarea tehnicilor informative ridică probleme şi în legătură cu proba

obligaţiilor comerciale bancare. Înregistrările sunt efectuate, automat, cu ajutorul reţelei

informatice a băncii, astfel că ele emană de la una din părţile contractului bancar. Pe cale

de consecinţă, se pun probleme legate de admisibilitatea mijloacelor de probă, valoarea

lor probatorie şi convenţiile care privesc mijloacele de probă.

Astfel, doctrina arată, cu titlu de exemplu, că în utilizarea distribuitoarelor automate de

bancnote pot apărea contestaţii privind corectitudinea înregistrărilor efectuate de automat

în ceea ce priveşte cuantumul sumei. Există două alternative în privinţa probaţiunii: fie se

consideră că înregistrarea este unicul mijloc de probă admisibil, cu toate că emană de la

bancă, şi nu de la clientul căruia i se opune, aşa cum prevede art. 1177 C.civ., fie

înregistrarea este doar unul dintre mijloacele de probă admisibile, clientul putând dovedi

Page 134: banca nationala romana

incorectitudinea înregistrării cu alte probe. Prima alternativă trebuie să aibă ca premisă

clauza contractului de card bancar potrivit căreia înregistrările informative sau

reproducerea acestor înregistrări pe suport informatic sunt singurele mijloace de probă

care fac dovada, între părţi, a operaţiunilor efectuate prin intermediul distribuitorului

automat de bancnote, clauză valabilă, întrucât părţilor le este permis să deroge prin

convenţie expresă de la regulile care privesc mijloacele de probă.

Tot doctrina precizează că problema probaţiunii se poate converti într-o problemă de

răspundere, în cazul în care banca pune la dispoziţia clientului mijloace tehnice care nu

oferă suficiente probe ale operaţiunilor efectuate. Astfel, în cazul automatelor care

primesc depuneri de bancnote, banii sunt introduşi într-un plic, pe care clientul notează

datele sale de identificare şi îl introduce în aparat. Clientul compune pe tastatura

aparatului suma depusă, iar aparatul îi eliberează o chitanţă conform sumei indicate.

Evident că, în caz de litigiu, chitanţa nu poate fi opusă de client băncii pentru a face

dovada sumei, întrucât emană chiar de la bancă. Aceasta ar însemna, însă, că este

suficient ca banca să nege pentru a fi exonerată de răspundere. Această situaţie transferă

problema de pe tărâm probator pe terenul răspunderii băncii pentru prejudiciul cauzat prin

crearea unui mecanism care pune clientul în imposibilitate de a acţiona. Banca nu se va

putea exonera de răspundere susţinând că clientul şi-a asumat riscul în cunoştinţă de

cauză, întrucât ea are obligaţia de informare şi consiliere. Practic, clientul va fi

întotdeauna cel care face o afirmaţie în faţa instanţei de judecată şi tot el este cel care

trebuie să facă dovada celor afirmate, aprecierea admisibilităţii mijlocului de probă şi al

valorii sale fiind atributul instanţei.

Page 135: banca nationala romana

10.1.3.13. Acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate

de bancă.

Calificarea tăcerii clientului ca reprezentând aprobarea tacită a operaţiunilor efectuate de

bancă poate avea ca temei uzurile bancare sau o clauză contractuală. Indiferent de temeiul

acestei concluzii, clientul nu mai poate contesta operaţiunile bancare menţionate într-un

extras de cont dacă a păstrat tăcerea după primirea acestuia, în termenul prevăzut în

contract sau consacrat de uzurile bancare.

Valoarea probatorie a tăcerii este, însă, apreciată suveran de către instanţa judecătorească,

astfel că clientul poate dovedi cu un alt mijloc de probă că tăcerea lui are o altă justificare

decât consimţământul la operaţiunea litigioasă. Oricum, tăcerea, ca formă de exprimare a

aprobării clientului, nu poate acoperi orice neregularitate a operaţiunii bancare, oricât de

gravă ar fi.

10.1.3.14. Modificarea unilaterală a contractului bancar.

De regulă, contractele bancare conţin clauze prin care banca îşi rezervă dreptul de a

modifica unilateral anumite prevederi contractualez4;. Spre exemplu, contractul poate

conţine clauze care conferă băncii dreptul de a creste dobânda la un credit acordat

clientului, în funcţie de dobânda practicată de Banca Naţională a României la creditele de

refinanţare şi de evoluţia pieţei, sau dreptul de a limita creditul pe baza unui preaviz.

10.1.3.15. Rezilierea unilaterală a contractului bancar.

Faţă de faptul că în Legea bancară nr. 58/1998 nu au mai fost reproduse normele din

Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, care prevedeau cazurile de excepţie în care

banca putea rezilia unilateral contractul bancar de credit, considerăm că orice reziliere

Page 136: banca nationala romana

unilaterală de către bancă a unui asemenea contract este fără efect şi constituie o

întrerupere intempestivă a executării contractului, antrenând răspunderea contractuală şi

plata de daune-interese. Este, însă, permisă stipularea în contract a unor clauze privind

rezilierea unilaterală a oricărui contract bancar.

10.1.3.16. Obligaţii specifice ale băncii incidente în materia

contractelor bancare

Generalităţi.

În doctrină se recunoaşte existenţa unor obligaţii profesionale ale băncii, cu implicaţii asupra regimului juridic al contractelor bancare. Este vorba despre obligaţia de informare şi consiliere a clientului, obligaţia de păstrare a secretului profesional bancar, obligaţia de vigilentă (cu aplicaţiune specială în materia prevenirii şi combaterii spălării banilor) şi despre principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.

Am analizat, în materia funcţionării societăţilor bancare, obligaţia de păstrare a secretului bancar şi obligaţiile care revin băncilor în temeiul Legii nr. 21/1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, întrucât acestea sunt guvernate de norme imperative, de ordine publică. Vom analiza în cele ce urmează, obligaţia băncii de informare şi consiliere a clientului, urmând ca principiul neingerinţei băncii în afacerile clientului să fie prezentat în materia răspunderii contractuale a băncii.

10.1.3.16.1. Obligaţia băncii de informare şi de consiliere a clientului.

Contractul de servicii bancare are natura juridică a unui contract de prestări de servicii. Pe cale de consecinţă, banca are obligaţia de a informa şi de a consilia clientul, obligaţie accesorie serviciului prestat, în scopul de a-1 face util clientului. Aceasta obligaţie se limitează, însă, la informaţiile şi sfaturile care au ca obiect serviciul respectiv: condiţiile prestării serviciului, costul acestuia, adecvarea acestuia la necesităţile clientului (de exemplu, dacă tipul de cont este compatibil cu operaţiunile pe care clientul intenţionează să le desfăşoare) etc. Este controversată, în doctrină, sfera acestei obligaţii: într-o opinie, banca ar trebui să se limiteze la a informa clientul, într-o altă opinie, să nuanţeze informaţia, adăugându-i o consiliere profesională.

Banca este obligată să prezinte clientului toate efectele juridice ale serviciului contractat şi, totodată, alternativele posibile, pentru ca manifestarea de voinţă a clientului să fie exprimată în cunoştinţă de cauză, însă obligaţia de informare sau consiliere nu poate avea drept consecinţă însăşi lărgirea obiectului contractului. Spre exemplu, în cazul acordării unui credit, banca nu are obligaţia de a-l consilia pe client în legătură cu cele mai eficiente utilizări a banilor; de asemenea, în cazul unui contract de depozit de valori mobiliare, banca nu este obligate să-l informeze pe client asupra factorilor care influenţează cursul acestora. Dacă, însă, obiectul contractului este administrarea de valori mobiliare, banca are obligaţia de a-1 informa pe client în legătură cu aceşti factori, pentru ca clientul să poată decide păstrarea sau vânzarea respectivelor valori.

Deci, obligaţia băncii se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat

Page 137: banca nationala romana

şi nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la amestecul în activitatea sa comercială. Practic, obligaţia se îndeplineşte prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde aceste informaţii.

Răspunderea băncii pentru nerespectarea acestei obligaţii se angajează în cazul în care prejudiciul cauzat clientului nu s-ar fi produs dacă banca ar fi avut iniţiativa informării şi consilierii clientului. Temeiul subiectiv al acestei răspunderi este, deci, culpa stricto sensu. Problema este una de prudenţă bancară în relaţiile cu clienţii, iar întrebarea care se pune este dacă banca are obligaţia de a-l informa şi consilia pe client numai dacă ştie că acesta nu cunoaşte informaţiile respective sau trebuie să prezume această ignorantă.

Doctrina a formulat două ipoteze. În prima ipoteză, culpa băncii poate fi reţinută doar în cazul în care ea cunoaşte atât faptul că clientul nu este informat, cât şi interesul sau dreptul clientului, periclitate de această necunoaştere în operaţiunea bancară concretă. Un exemplu este situaţia în care banca nu informează în timp util clientul asupra lipsei acoperirii unui cec remis spre încasare, iar acesta pierde dreptul de a interveni contra emitentului.

În cea de-a doua ipoteză, în stabilirea culpei băncii se va avea în vedere echilibrul care trebuie să existe între preîntâmpinarea riscurilor neinformării clientului şi evitarea îngreunării excesive a obligaţiilor băncii. Astfel, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului poate fi reţinută numai excepţional, întrucât este de neconceput ca banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client şi pentru fiecare operaţiune toate informaţiile juridice şi economice pentru protejarea intereselor acestuia. Clientul are, însă, dreptul de a solicita din partea băncii toate informaţiile necesare operaţiunilor bancare întreprinse.

10.1.3.17. Răspunderea contractuala a băncii

10.1.3.17.1. Principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.

Acest principiu protejează, în egală măsură, clientul şi banca: clientul este protejat pentru că banca nu poate interveni în afacerile sale (spre exemplu, nu poate refuza executarea unui ordin al acestuia pe motiv de inoportunitate), iar banca, neintervenind, nu este parte la eventualele acte ilicite ale clientului.

Practica bancară cunoaşte situaţii în care executarea ordinelor clientului a condus banca la participarea, în cunoştinţă de cauză, la operaţiuni ilicite ale clienţilor cauzatoare de prejudicii terţilor: fraude fiscale, retragerea frauduloasă de titluri depozitate, scontarea unor titluri de credit fictive, încasarea unor cecuri furate etc. În calitatea sa de prestator de servicii, banca răspunde dacă participă intenţionat sau din imprudenţă la fapta ilicită a clientului. Obligaţia de prudentă bancară impune băncii informarea asupra regularităţii operaţiunii care i-a fost comandată. Pe cale de consecinţă, banca ar trebui să răspundă solidar cu clientul nu numai pentru ceea ce ştia, ci şi pentru ceea ce trebuia să ştie că este ilicit şi prejudiciabil pentru terţi. Pentru a atenua această răspundere, banca poate invoca principiul neamestecului în afacerile clienţilor săi: în absenţa unei anomalii, banca nu este obligată să efectueze un control asupra regularităţii operaţiunii, care ar implica o ingerinţă în afacerile clientului său.

De asemenea, principiul neamestecului poate fi invocat pentru a limita răspunderea băncii care participă la un act ilicit al unui terţ care prejudiciază un client: banca va răspunde numai dacă operaţiunea efectuată prezintă o anomalie. Situaţia cea mai întâlnită în practică se referă la debitarea contului unui client, ca urmare a plăţii unui cec fals sau falsificat prezentat de un terţ.

Temeiul juridic al acestui principiu este oferit de regulile răspunderii civile: banca va răspunde pentru fapta proprie, ilicită şi culpabilă, iar nu şi pentru fapta altuia. Rolul

Page 138: banca nationala romana

principiului neamestecului, s-a precizat în doctrină, este de a determina normele de conduită care trebuie respectate de bănci, ţinând seama de specificul activităţii lor, şi, deci, "faptele proprii" ale băncii pentru care aceasta este ţinută să răspundă. Faţă de numărul operaţiunilor bancare efectuate şi de dificultatea de a cerceta cauza juridică a acestora, banca este obligată să verifice doar aparenta de legalitate a unei operaţiuni, prudenta bancară neputând fi, practic, extinsă până la investigarea completă a fiecărei operaţiuni.

Domeniul de aplicare a principiului neamestecului îl constituie operaţiunile standardizate şi repetitive: depozitele, retragerile şi plăţile. Banca este scutită să cerceteze originea şi destinaţia fondurilor, sub rezerva îndeplinirii obligaţiei legale de vigilentă prevăzută de Legea nr. 21/1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Nu intră în sfera de aplicaţiune a acestui principiu operaţiunile individualizate, cum ar fi acordarea unui credit, caz în care banca este obligată să se informeze asupra situaţiei economice a clientului şi în cazul în care nu există anomalii.

Aplicabilitatea principiului are o dublă limită: prezenţa anomaliilor aparente şi de existenţa unor destinaţii precise a fondurilor.

Anomalia aparentă a unei operaţiuni este cea care poate fi determinată printr-o vigilentă bancară normală. Doctrina remarcă existenţa a două categorii de anomalii: materiale (girurile neregulate, alterările sau suprapunerile de scriere) şi intelectuale (repetarea sistematică a unor operaţiuni care nasc suspiciunea că titlurile de credit sunt emise pentru realizarea unei înşelăciuni prin scont; mişcări anormale ale fondurilor unei societăţi comerciale, care nasc suspiciunea unei deturnări de fonduri sociale de către un administrator; numărul anormal de titluri la purtător prezentate de o persoană aflată într-o notorie stare economică precară etc.). Anomalia aparentă are, însă, un sens relativ: nu toate situaţiile reclamă acelaşi grad de vigilenţă, aceasta raportându-se la natura operaţiunii şi la persoana care o efectuează (prezentarea spre încasare a unui cec de către un client nou; existenta unor incidente anterioare în funcţionarea unui anumit cont etc.).

În fine, în cazul în care destinaţia fondurilor care fac obiectul unei operaţiuni bancare este cunoscută de bancă, fără a mai fi nevoie de verificări suplimentare pentru a o descoperi, tocmai pentru acest motiv banca are obligaţia de a supraveghea respectarea acestei destinaţii.

10.1.3.17.2. Specificul răspunderii contractuale a băncii.

Răspunderea contractuală a băncii se angajează în cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unui contract bancar a cauzat clientului un prejudiciu. Obligaţia de reparare a prejudiciului de către bancă va fi guvernată de regulile obligaţiilor comerciale: curgerea de drept a dobânzilor, neacordarea termenelor de gratie, libertatea probaţiunii, termenele de prescripţie specifice etc.

Faptele care constituie ilicit contractual bancar îmbracă forme specifice. întreruperea intempestivă a executării unui contract de credit; neverificarea unui efect de comerţ (titlu de credit sau cec) înainte de a efectua plata acestuia; prezentarea cu întârziere la plată a unei cambii remise băncii spre încasare; refuzul nejustificat de a plăti un cec cu acoperire; plata unui cec pentru care s-a făcut opoziţie, în formă legală, pentru pierdere, furt sau faliment; neverificarea autenticităţii ordinului de plată prezentat de un pretins mandatar al titularului contului de depozit; furnizarea culpabilă de informaţii eronate unui client etc.

10.1.3.17.3. Restrângerea convenţională a răspunderii contractuale a

băncii.

Răspunderea contractuală a băncii poate fi limitată prin inserarea unor clauze care

Page 139: banca nationala romana

să prevadă exonerarea de răspundere în anumite situaţii. Clauzele sunt valabile în măsura în care se referă la culpa uşoară a băncii, nu şi la culpa gravă a acesteia (întârzierea prezentării la plată a unui titlu de credit, întreruperea intempestivă a creditării etc.).

Fiind vorba de un comerciant profesionist, remunerat pentru serviciile sale, culpa băncii se va aprecia conform celui mai înalt nivel de diligenţă profesională. Dimpotrivă, în cazul în care banca prestează un serviciu neremunerat (de pildă, îndeplineşte un mandat gratuit din partea unui client de a se informa asupra unui terţ), ea va răspunde numai pentru culpa lata, cu excepţia cazului în care serviciul gratuit este doar un accesoriu al unuia remunerat.

10.1.3.17.4. Înlăturarea răspunderii contractuale a băncii în caz de

forţă majoră.

Practica bancară cunoaşte două cazuri principale de forţă majoră: greva şi hold-up-ul. În privinţa grevei, în general se inserează în contractul bancar având ca obiect operaţiuni internaţionale o clauză care o califică drept caz de forţă majoră, cu condiţia de a îndeplini cerinţele specifice ale acesteia: exterioritatea (să nu fie provocată de un fapt intern băncii), imprevizibilitatea (în ceea ce priveşte declanşarea, durata şi intensitatea) şi irezistibilitatea (imposibilitatea de a angaja înlocuitori ai greviştilor).

Răspunderea băncii nu este înlăturată în caz de hold-up, ea fiind obligată să repare orice prejudiciu. Răspunderea băncii nu mai este, în acest caz, una subiectivă, ci o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie. Obligaţia de securitate a băncii privind fondurile încredinţate există în cazul tuturor contractelor de depozit bancar, întrucât, fiind vorba de un depozit neregulat, proprietarul banilor în momentul sustragerii era banca, iar nu deponentul.

10.1.4. Contul bancar

10.1.4.1. Noţiunea contului bancar.

Contul bancar constituie suportul principal al operaţiunilor bancare de plăti, decontări,

transfer de fonduri, acceptare de depozite şi acordare de credite.

Contul bancar reprezintă o convenţie destinată evidenţei, reglementării şi, în unele cazuri,

garantării operaţiunilor dintre bancă şi clienţii săi. El îndeplineşte atât funcţia de element

al tehnicii contabile, cât şi pe cea de instrument al reglementării creanţelor băneşti între

bancă şi client.

Din punct de vedere al tehnicii contabile, contul reprezintă un tablou al creanţelor şi al

datoriilor reciproce existente între doi corespondenţi. El reflectă operaţiunile băneşti

derulate între corespondenţi, face dovada acestor operaţiuni şi, totodată, exprimă

Page 140: banca nationala romana

rezultatul lor.

Fiecare operaţiune se înscrie în contul bancar fie ca articol de credit, fie ca articol de

debit, în funcţie de calitatea juridică pe care clientul băncii o are în operaţiunea respective

(debitor sau creditor). Pe cale de consecinţă, în contul bancar se vor înscrie:

- la debit: retragerile de numerar; plăţile efectuate la ordinul clientului;

dobânzile şi comisioanele datorate băncii;

- la credit: vărsămintele de numerar; sumele rezultate din încasarea efectelor de

comerţ sau a altor titluri de credit remise de client, dobânzile datorate de

bancă clientului.

În urma înscrierii unei operaţiuni în cont, soldul provizoriu al acestuia poate fi sold

creditor (în cazul în care banca este datoare clientului) sau sold debitor (caz în care

clientul este dator băncii). Pe cale de consecinţă, fiecare înscriere în cont constată o

operaţiune şi exprimă un rezultat, un nou raport între bancă şi titular.

Planul de conturi pentru societăţile bancare (Anexa nr. 344/1997 la Ordinul Ministerului

Finanţelor nr. 1418/1997) cuprinde opt clase de conturi, printre care şi cele destinate

operaţiunilor cu clientela (clasa 2). Clasa 2 cuprinde, la rândul ei, 7 grupe:

1. Grupa 20 - Credite acordate clientelei, cu subdiviziunile: 201 -- Creanţe comerciale, 202 - Credite de trezorerie, 203 - Credite pentru export, 204 Credite pentru echipament, 205 - Credite pentru bunuri imobiliare, 206 Alte credite acordate clientelei;

2. Grupa 23 - Credite şi împrumuturi privind clientela financiară, cu subdiviziunile: 231 - Credite acordate clientelei financiare, 232 Împrumuturi primite de la clientela financiară;

3. Grupa 24 - Valori primite sau date în pensiune, cu subdiviziunile: 241 Valori primite în pensiune, 242 - Valori date în pensiune;

4. Grupa 25 - Conturile clientelei, cu subdiviziunile: 251 - Conturi curente (bifuncţionale), 252 - Conturi de factoring, 253 - Conturi de depozit (2531 - Depozite la vedere, 2532 - Depozite la termen, 2533 - Depozite colaterale), 254 - Certificate de depozit, carnete şi librete de economii;

5. Grupa 26 - Valori de recuperat şi alte sume datorate, cu subdiviziunile: 261 - Valori de recuperat; 262 - Alte sume datorate;

6. Grupa 28 - Creanţe restante şi îndoielnice, cu subdiviziunile: 281 Creanţe restante, 282 - Creanţe îndoielnice;

7. Grupa 29 - Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela, cu subdiviziunea 291 - Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela. Planul de conturi

Page 141: banca nationala romana

reflectă, însă, doar nivelul sintetic al sistemului de codificare a conturilor bancare. Dezvoltarea în nivel analitic a conturilor sintetice prevăzute în planul de conturi este de competenta fiecărei bănci, în funcţie de propriile necesităţi.Astfel, cu titlu de exemplu, contul bancar 2511000035612345 este alcătuit din:

1. nivelul sintetic - 2511, în care 2 reprezintă clasa Operaţiuni cu clientela, 25 reprezintă grupa Conturile clientelei, 2511 reprezintă subdiviziunea Conturi curente;

2. nivelul analitic, dezvoltat de bancă, în care 0 reprezintă prima cifră de nivel analitic de cont curent simplu, 00 reprezintă moneda (lei), 0 reprezintă numărul de ordine al contului curent al persoanei respective, 35 reprezintă codul judeţului, 6 reprezintă tipul de client, 12345 reprezintă codul unic al clientului.

Ca instrument juridic prin care se realizează operaţiunile bancare, contul reprezintă un contract complex, o convenţie privind reglementarea creanţelor şi a datoriilor reciproce existente între corespondenţi (banca şi clientul său), la care se adaugă, în cazul contului curent, o convenţie de garanţie, în temeiul căreia articolele de credit şi cele de debit, compensându-se în mod automat, se garantează reciproc. Totodată, contul cu sold creditor poate constitui o garanţie a creditelor acordate de bancă titularului. Se discută, în doctrină, despre calificarea contractului de cont bancar drept o convenţie-cadru de servicii bancare, care stabileşte condiţiile generale ce guvernează relaţiile dintre bancă şi client şi înregistrează operaţiunile dintre aceştia.

10.1.4.2. Tipurile de cont bancar.

Datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte, contul bancar poate îmbrăca diverse forme, între care cele mai uzitate sunt contul curent şi contul de depozit.

În cele mai multe cazuri, primul cont bancar pe care banca îl deschide clientului său este un cont curent, în care se înregistrează operaţiunea de depunere a unei sume de bani de către client. Sintagma are, aşa după cum s-a arătat în doctrină, un alt înţeles decât cel al contractului comercial de cont curent, reglementat de art. 370-373 C.com. Din punct de vedere al tehnicii contabile, contul curent este un cont bifuncţional, destinat să înregistreze depunerea iniţială şi, ulterior, operaţiunile curente de încasări şi plăti dispuse de titularul contului. Contul curent se întemeiază pe un element intenţional (voinţa părţilor de a utiliza acest instrument, care produce efecte specifice) şi pe unul material (remiterile în cont). Disponibilul înregistrat în acest cont poate fi retras în orice moment, fără preaviz, de către titular, personal sau prin mandatar. De asemenea, contul poate fi debitat prin ordin de plată, iar titularul său, cu acordul băncii, poate emite bilete la ordin sau poate trage cecuri asupra disponibilului din cont. Fiind un cont bifuncţional, el poate avea, cu acordul expres al băncii, şi sold debitor. Contul curent reflectă, deci, operaţiuni multiple, ca semnificaţie şi frecvenţă, fiind tipic pentru titularii persoane juridice, îndeosebi comercianţi.

Contul de depozit înregistrează fondurile încredinţate de client băncii pentru a fi fructificate sau în alt scop. Depozitele bancare de fonduri băneşti pot fi la vedere, la termen sau colaterale. Depozitul bancar la vedere este constituit pentru o durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare. Depozitul la termen se constituie pentru un termen fix, pentru care durata iniţială este mai mare de o zi lucrătoare. Depozitele colaterale sunt constituite cu titlu de garanţie sau pentru efectuarea unor plăti ulterioare determinate. Contul de depozit este destinat, deci, reflectării procesului de fructificare a capitalului, fiind operaţional în momentul depunerii şi cel al retragerii de fonduri, operaţiuni prin natura lor îndepărtate în timp şi de minimă frecventă. Titularul tipic al contului de depozit este persoana fizică.

Contul curent şi contul de depozit la vedere se aseamănă prin aceea că fondurile disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz. Între ele există, totuşi, şi următoarele deosebiri:

Page 142: banca nationala romana

- contul curent, fiind bifuncţional, poate avea şi sold debitor, în vreme ce contul

de depozit la vedere, fiind un cont de pasiv, nu poate avea decât sold creditor;

- fondurile înregistrate în soldul creditor al contului curent nu sunt destinate

fructificării de către bancă, ci executării operaţiunilor de retrageri de numerar

sau de plăti dispuse de titular, în timp ce fondurile din contul de depozit la

vedere sunt încredinţate băncii pentru fructificare;

- titularul contului curent poate trage cecuri, poate domicilia bilete la ordin sau

poate semna ordine de plată asupra disponibilului din cont, în vreme ce

titularul contului de depozit la vedere poate efectua numai depuneri şi

retrageri.

Contabilitatea creditelor acordate de bancă clienţilor se ţine, în funcţie de destinaţia lor, în următoarele categorii de conturi: conturi de creanţe comerciale (cuprinzând operaţiuni de scont şi asimilate, factoring şi alte creanţe comerciale), conturi de credite de trezorerie, conturi de credite pentru export, conturi de credite pentru echipament etc. Toate aceste conturi sunt conturi de activ, reflectând poziţia de creditor pe care o are banca faţă de titular.

Creanţele comerciale, creditele, valorile primite în pensiune, valorile de recuperat, precum şi dobânzile aferente acestora, nerambursate sau neîncasate la scadenţă, se înregistrează în conturile creanţe restante şi dobânzi restante. În cazul creanţelor restante aferente contractelor de credit învestite cu formulă executorie înregistrarea se face în contul sintetic creanţe scoase din activ, urmărite în continuare.

Creanţele băncii faţă de client care au caracter litigios se înregistrează în conturile creanţe îndoielnice şi dobânzi îndoielnice.

10.1.4.3. Titularul contului bancar.

Orice persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de titular al unui cont bancar.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu efectuează personal operaţiunile, cu excepţia cazului interzişilor judecătoreşti, care vor efectua operaţiunile prin reprezentant legal. Persoanele fizice fără capacitate de exerciţiu vor intra în raporturi juridice cu banca, de asemenea, prin reprezentanţii lor legali.

Tot reprezentantul legal va efectua operaţiunile şi în cazul conturilor bancare ale persoanelor juridice. La deschiderea contului trebuie prezentat actul care dovedeşte dobândirea personalităţii juridice şi prin care sunt identificate persoanele fizice învestite cu calitatea de reprezentant legal.

Există situaţii în care contul bancar poate fi deschis pe seama viitoarei persoane juridice, înainte de constituirea legală a acesteia. Deschiderea contului va constitui, în acest caz, un act necesar pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, fiind întemeiat pe capacitatea de folosinţă anticipată pe care art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 o recunoaşte acestor persoane. Aplicaţia curentă, pentru această ipoteză, o constituie deschiderea unui cont de depozit, de către fondatorii unei societăţi comerciale, pe seama acesteia, pentru a fi depuse aporturile în numerar ale asociaţilor sau acţionarilor la capitalul social înainte de înmatricularea societăţii.

Page 143: banca nationala romana

10.1.4.4. Deschiderea contului bancar.

Deschiderea unui cont bancar presupune încheierea unei convenţii între bancă şi viitorul titular, precum şi efectuarea primei operaţiuni (de regulă, efectuarea unei depuneri), după ce, în prealabil, banca a verificat identitatea, capacitatea şi, eventual, onorabilitatea şi solvabilitatea solicitantului. Nu există un drept al persoanei fizice sau juridice la deschiderea unui cont bancar, astfel, ca banca poate refuza aceasta fără a fi ţinută să se justifice. Există, însă, legislaţii în care banca centrală este obligată să desemneze o bancă care să deschidă un cont bancar persoanei căreia i-a fost refuzat acest lucru de către o altă bancă.

Operaţiunile materiale esenţiale efectuate în vederea deschiderii unui cont bancar constau în:

- completarea de către client a formularului cererii de deschidere a contului,

cuprinzând: numele sau denumirea clientului; adresa sau sediul acestuia; seria

şi numărul actului de identitate sau numărul de înregistrare în registrul

comerţului; codul numeric personal sau codul fiscal (toate acestea în scopul

efectuării de verificări de către bancă în legătură cu identitatea, onorabilitatea,

profesia etc.); declaraţia clientului privind luarea la cunoştinţă de condiţiile de

efectuare a operaţiunilor în cont, de costul acestora, de regimul juridic al

extrasului de cont, de rulajul creditor minim al contului; semnătura clientului;

- depunerea cererii de deschidere a contului, însoţită de fotocopie după

documentele care să certifice înfiinţarea, înregistrarea şi autorizarea clientului,

în conformitate cu legislaţia în vigoare la data respectivă;

- înscrierea de către bancă a operaţiunilor de deschidere a contului în repertoriul

cronologic al conturilor;

- depunerea fişei cu specimenele de semnătură ale persoanelor fizice

împuternicite să dispună efectuarea de operaţiuni în cont;

- eliberarea de către bancă titularului a unui înscris care atestă deschiderea

contului.

10.1.4.5. Funcţionarea contului bancar. Extrasul de cont.

Conducerea evidentei în contul bancar (ţinerea contului de către bancă fiind o obligaţie a

acesteia) presupune următoarele operaţii:

- înregistrarea, prin formule contabile în care contul poate avea o postură

creditoare sau debitoare;

- stabilirea soldului după fiecare operaţiune sau periodic, din care să rezulte

poziţia creditoare sau debitoare a contului.

Page 144: banca nationala romana

Trebuie precizat ca băncii îi este indiferent dacă sumele depuse în cont sunt sau nu

proprietatea titularului, cu excepţia obligaţiilor care revin societăţilor bancare în materia

prevenirii şi combaterii spălării banilor.

Periodic sau la cerere, banca eliberează clientului (la ghişeul băncii sau prin poştă)

extrasul de cont, care reflectă operaţiunile efectuate de la deschiderea contului, respectiv

de la data ultimului extras de cont, menţionând în ordine cronologică înscrierile efectuate

în debitul, respectiv în creditul contului.

În cazul constatării unor erori sau omisiuni în extrasul de cont, privind efectuarea

operaţiunilor, clientul este obligat ca, în termenul convenit cu banca la momentul

deschiderii contului (termen care curge de la momentul comunicării extrasului de cont),

să semnaleze, în scris, neregularităţile respective. Tăcerea clientului (nesemnalarea în

termen) valorează, conform uzurilor bancare, acceptare. Contestarea înscrierilor de către

client pune banca în poziţia de a dovedi temeinicia lor.

Erorile materiale trebuie rectificate, întrucât înscrierile fuseseră efectuate fără existenţa

vreunei cauze juridice, însă ele nu pot fi şterse: banca va proceda la efectuarea unei

înscrieri în sens invers a aceleiaşi operaţiuni, operând radierea contabilă a unei înscrieri

anterioare (va debita contul pe care îl creditase în mod eronat sau invers). Juridic vorbind,

însă, este vorba de două creanţe diferite, având acelaşi cuantum, între care urmează să

opereze compensaţia. Stornarea (contraînscrierea) este utilizată şi în ipoteza efectelor de

comerţ remise spre încasare şi neîncasate.

De regulă, conturile curente nu beneficiază de dobânzi la soldurile creditoare, întrucât

raţiunea principală a contului curent este cea de a constitui suportul operaţiunilor curente

de încasări şi plăţi ale titularului. Soluţia ar trebui să fie valabilă şi pentru contul de

depozit la vedere, care presupune obligaţia băncii de a păstra fondurile depozitate în

Page 145: banca nationala romana

permanentă la dispoziţia titularului, deci imposibilitatea fructificării acestora, şi, de altfel,

este consacrată legislativ în unele legislaţii europene. În România, însă, regula este că şi

soldul contului de depozit la vedere este remunerat cu dobândă, dar cu o rată sensibil mai

mică decât în cazul depozitului la termen.

Contul bancar este deschis, de regulă, pe o durată nedeterminată. Închiderea contului

poate avea loc fie la iniţiativa clientului (ca regulă), fie la cea a băncii. În practică, banca

îşi rezervă, prin contractul bancar de cont curent, dreptul de a închide contul curent dacă

acesta nu prezintă rulaj un anumit termen (în cazul titularilor persoane fizice), respectiv în

cazul în care într-un termen contul nu prezintă un anumit rulaj creditor mediu.

În urma regularizării finale a creanţelor şi datoriilor reciproce între bancă şi client se

determină soldul definitiv, care, în cazul în care este sold creditor, urmează să fie pus

imediat la dispoziţia titularului, fiind lichid şi exigibil. În ipoteza în care soldul este

debitor, titularul devine debitor al băncii.

Page 146: banca nationala romana

10.1.4.6. Măsuri specifice privind funcţionarea contului bancar.

Enumerare.

Blocarea disponibilului din contul bancar poate fi dispusă de instanţa judecătorească, în

cazul unei cereri de poprire asiguratorie sau executorie formulată de un creditor al

clientului, precum şi de către organele fiscale. Blocarea poate avea ca obiect întregul

disponibil sau numai o parte a acestuia, până la concurenţa unei sume determinate. Banca

este obligată să înştiinţeze titularul despre luarea acestei măsuri. Blocarea disponibilului

este întotdeauna temporară şi nu împiedică efectuarea operaţiunilor de creditare a

contului.

Fuziunea conturilor reprezintă o convenţie încheiată între client şi bancă, în temeiul

căreia toate conturile care au ca titular clientul respectiv vor fi considerate, din punct de

vedere juridic, ca un singur cort curent indivizibil. Efectul acestei convenţii constă în

determinarea unui sold unic, creditor sau debitor, după caz, chiar dacă operaţiunile sunt

contabilizate în conturi diferite. Banca este autorizată să utilizeze poziţia creditoare a unui

cort pentru acoperirea poziţiei debitoare a altui cort al aceluiaşi titular, iar poziţia

definitivă va rezulta din confuziunea tuturor operaţiunilor contabile. Totodată, garanţiile

pe care clientul le-a constituit pentru acoperirea anumitor operaţiuni vor fi extinse, ca

efect al contractului, pentru celelalte obligaţii ale clientului faţă de bancă.

10.1.4.7. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă

nemodificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

138/2000.

Soldul creditor al contului bancar (cort curent sau cort de depozit) poate face obiectul

unei executări silite prin poprire. Poprirea este o formă de executare silită indirect. prin

care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care o terţă persoană le datorează

Page 147: banca nationala romana

debitorului său. Instituţia popririi este reglementată de art. 452-462 C.proc.civ.

Poprirea implică, aşadar, trei subiecţi: creditorul popritor (persoana care solicită

înfiinţarea popririi), debitorul poprit (persoana obligată faţă de creditor: popritor) şi terţul

poprit (debitorul debitorului poprit). În cazul popririi bancare debitorul poprit şi terţul

poprit au calităţi speciale: terţul este o bancă, iar debitor este clientul băncii.

Poprirea are ca obiect sumele de bani sau efectele (alte bunuri mobile, cu excepţia

banilor), pe care debitorul poprit le are de primit de la terţul poprit. De natura popririi

bancare este poprirea sumei de bani reprezentând soldul creditor contului bancar al

clientului - debitor poprit (existând, de asemenea, posibilitatea popririi titlurilor de

valoare pe care banca le-ar avea de restituit clientului i temeiul unui contract de depozit

de titluri).

Procedura popririi cuprinde două etape: înfiinţarea popririi şi validarea acesteia.

Înfiinţarea popririi se dispune de către instanţa judecătorească prin ordonanţă, în urma

unei cereri a creditorului care are un titlu executoriu împotriva clientului băncii (hotărâre

judecătorească, titlu executoriu notarial sau fiscal, cambie, bilet la ordin sau cec, contract

de credit bancar, învestite cu formulă executorie). Ordonanţa de poprire, constând în

ordinul dat de instanţă terţului poprit (în cazul popririi bancare - băncii) de a nu plăti

creanţa clientului său şi de retine suma datorată până în momentul deciziei instanţei

asupra validării popririi are ca efect indisponibilizarea totală a sumei aflate în contul

bancar al clientului chiar dacă creanţa creditorului este mai mică decât această sumă, cu

excepţia consemnării cu afectaţiune specială a sumei urmărite. Aşa după cum s-a arătat

doctrină, obligaţia esenţială a băncii este de a nu permite clientului debitor să dispună

liber de fondurile poprite, sub sancţiunea răspunderii faţă de creditorul care a înfiinţat

poprirea.

Page 148: banca nationala romana

Ordinele de virament emise de debitor, dar neexecutate până în momentul comunicării

către bancă a ordonanţei de poprire nu mai pot fi executate dec asupra fondurilor care vor

rămâne neafectate de poprire. Ordinele de virament în beneficiul clientului primite de

bancă anterior comunicării ordonanţei de poprire, dar neînregistrate în cont, vor fi luate în

calculul soldului creditor al contului comunicat instanţei de judecată. Totodată, transele

de rambursare a creditului acordat de bancă debitorului, exigibile după momentul

comunicării ordonanţei de poprire, nu vor putea fi acoperite din suma indisponibilizată

prin poprire. Cambia acceptată sau biletul la ordin subscris de debitor, domiciliate asupra

contului poprit şi depuse la bancă după comunicarea ordonanţei nu mai pot fi plătite din

suma blocată. De asemenea, dacă o cambie scontată debitorului de către bancă nu este

plătită la scadenţa cuprinsă între data înfiinţării popririi şi data rămânerii definitive a

hotărârii de validare, banca poate storna creditarea contului clientului, întrucât creditarea

fusese efectuată sub rezerva încasării, iar soldul creditor comunicat instanţei a inclus şi

cuantumul creanţei cambiale.

Validarea popririi are loc dacă instanţa constată existenţa raporturilor obligaţionale între

părţile implicate (existenţa contului bancar al debitorului la banca respectivă, poziţia

creditoare a acestui cont şi soldul creditor la data înfiinţării popririi, eventuala existenţă a

altor popriri înfiinţate asupra aceluiaşi cont) şi după judecarea eventualelor contestaţii la

poprire.

Hotărârea de validare a popririi, rămasă definitivă, operează un transfer judiciar de

creanţă, banca - terţ poprit devenind debitor al creditorului popritor şi fiind obligată să-i

plătească acestuia suma pentru care s-a înfiinţat poprirea sau suma care reprezintă soldul

creditor al contului, dacă soldul este inferior primei sume. În cazul în care banca nu

execută hotărârea, creditorul se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere de poprire,

în temeiul acestei hotărâri, asupra disponibilului din contul curent pe care banca îl are

Page 149: banca nationala romana

deschis la Banca Naţională a României.

Necesită a fi analizată, aici, şi orientarea jurisprudenţei care a admis şi aşa-numita

'"poprire înfiinţată pe cont", în cazul în care soldul contului bancar este zero (clientul nu

are disponibilităţi băneşti în cont) sau chiar în cazul în care soldul este debitor (clientul

este dator băncii). Motivarea care a stat la baza acestor decizii preciza că creditorilor le

este asigurată realizarea creanţelor, potrivit art. 1718 C.civ., nu numai cu bunurile

existente în patrimoniul debitorilor în momentul executării silite, ci şi cu cele care în

viitor vor intra în patrimoniul acestora, instanţa validând poprirea înfiinţată pe un cont

fără disponibilităţi băneşti pentru ca eventualele intrări de sume în cont să fie puse la

dispoziţia creditorului. Curtea Supremă de Justiţie în Secţiile Unite a calificat ca fiind

legală această practică, stabilind, într-un recurs în interesul legii, că "poprirea poate fi

validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la

terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului".

Ne raliem opiniei exprimate în doctrină care critică această practică pentru nelegalitate

(de lege lata, în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat de Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 138/2000). Într-adevăr, poprirea înfiinţată "pe cont" este

contrară atât dispoziţiilor imperative ale art. 457 C.proc.civ., cât şi principiilor efectuării

operaţiunilor bancare. Astfel, art. 457 C.proc.civ. condiţionează validarea popririi de

dovedirea calităţii de debitor a terţului faţă de debitorul poprit. Această calitate există

doar în ipoteza unui sold creditor al contului bancar, care să fie expresia poziţiei clientului

- debitor poprit faţă de bancă. Un cont fără sold nu este decât un simbol contabil, care nu

reflectă nici un raport juridic obligaţional şi, deci, nu poate fi poprit.

Creditorul are şi posibilitatea popririi asigurătorii a soldului creditor al contului bancar,

constând în indisponibilizarea sumelor pe care clientul le are de primit de la bancă, pentru

ca, ulterior obţinerii titlului executoriu de către creditorul popritor, să se valideze

Page 150: banca nationala romana

poprirea.

10.1.4.8. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă

modificat de Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.

138/2000.

Instituţia popririi este reglementată de art. 452-461 C.proc.civ. În cazul popririi bancare,

debitorul poprit şi terţul poprit au calităţi speciale: terţul este o bancă, iar debitorul este

clientul băncii.

Poprirea are ca obiect sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile

incorporale, pe care debitorul poprit le are de primit de la terţul poprit sau pe care acesta i

le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. De natura popririi

bancare este poprirea sumei de bani reprezentând soldul creditor al contului bancar al

clientului - debitor poprit (existând, de asemenea, posibilitatea popririi sumelor pe care

banta le-ar avea de restituit clientului în viitor, în temeiul unui contract bancar de cont

curent existent). Prin modificarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă din materia

popririi a fost schimbată în mod esenţial reglementarea acestei instituţii: poate fi dispusă

poprirea nu numai în cazul în care terţul poprit este debitor în mod actual al debitorului

poprit, ci şi în cazul în care această calitate se va naşte în viitor, în temeiul unor raporturi

juridice existente. S-a consacrat legislativ, în acest fel, jurisprudenţa analizată mai sus,

care admitea aşa-numita "poprire înfiinţată pe cont", în cazul în care soldul contului

bancar este zero (clientul nu are disponibilităţi băneşti în cont) sau chiar în cazul în care

soldul este debitor (clientul este dator băncii).

Potrivit art. 453 C.proc.civ., poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către

executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau

sediul terţului poprit. Conform art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie

Page 151: banca nationala romana

de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de

despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii

corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor

venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa

de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul

executoriu, comunicată terţului poprit, înştiinţându-se totodată şi debitorul de măsura

luată. În adresa de poprire se va pune în vedere terţului poprit interdicţia de a plăti

debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i

le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară obligaţiei ce se execută silit.

Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale va înceta dacă

debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia

creditorului. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care

va înştiinţa de îndată pe terţul poprit.

În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în

viitor, de la scadenta acestora, terţul poprit este obligat:

a. să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile

incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi înfiinţate de

acesta;

b. să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor

înfiinţate din oficiu de instanţa de fond. La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă

la domiciliul sau reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina

debitorului.

Noua reglementare cuprinde şi o serie de dispoziţii speciale, aplicabile în materia popririi bancare. Astfel, potrivit art. 457 C.proc.civ., în cazul debitorului titular de conturi bancare, poprirea se înfiinţează potrivit art. 453 C.proc.civ. La data sesizării societăţii bancare, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, terţul poprit nu va face

Page 152: banca nationala romana

nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează asupra titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate.

Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele primite de terţul poprit pe cheltuiala debitorului.

În cazul în care terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, potrivit art. 460 C.proc.civ., creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi. Instanţa va cita creditorul, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre, cu o sumă cuprinsă între 2.000.000 şi 10.000.000 lei.

În cazul în care sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadentă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente.

După validarea popririi, terţul va proceda, după caz, la consemnarea sau plata sumelor respective. În cazul nerespectării acestei obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului, pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu.

10.1.5. Riscul bancar

10.1.5.1. Formele riscului bancar.

Ca orice activitate economică, şi activitatea bancară este grevată de risc. Spre deosebire, însă, de alte domenii ale economiei, riscul bancar reprezintă o adevărată instituţie, care influenţează în mod esenţial operaţiunile bancare principale: acceptarea de depozite şi acordarea de credite.

Formele fundamentale sub care se manifestă riscul bancar sunt riscul insolvabilităţii şi riscul imobilizării.

Riscul insolvabilităţii se referă fie la neplata în totalitate sau la întârzierea plăţii capitalului şi a dobânzilor de către bancă clienţilor săi (riscul de neplată), fie la nerestituirea la termen a creditului sau a dobânzilor de către client băncii sale (riscul de nerambursare).

Riscul imobilizării se referă la depozitele acceptate de bancă şi pe cart aceasta trebuie să le fructifice, prin acordarea de credite, putând îmbrăca forma riscului ratei dobânzii (rezultat din acordarea de credite cu dobândă fixă din fondurile acceptate cu titlu de depozit cu dobânzi variabile) sau forma imobilizări creanţelor, în cazul în care banca nu deţine efecte scontabile sau rescontabile la Banca Naţională a României.

10.1.5.2. Limitarea riscului bancar.

Aşa după cum s-a arătat în doctrină, asumarea riscului bancar se face pe baza

Page 153: banca nationala romana

analizei suportului economic a operaţiunii de credit (analiza financiară a conturilor şi rezultatelor, respectiv analiza producţiei şi a clientelei), precum şi a garanţiilor afectate.

Limitarea riscului bancar se realizează pe următoarele căi:a. Repartizarea riscului. Creşterea numărului codebitorilor solidari ai băncii pentru

aceeaşi creanţă scade importanţa insolvabilităţii unuia dintre ei. Totodată, sunt

impuse limite valorice ale creditelor acordate unui debitor. Repartiţia riscului

imobilizării se face prin dezvoltarea în teritoriu a reţelei de sucursale, agenţii,

reprezentanţe şi alte sedii secundare ale bănci precum şi prin multiplicarea şi

diversificarea clientelei acesteia.

b. Asigurarea riscului. Riscul insolvabilităţii poate fi realizat prin sistemul de asigurare

a creditelor, prin intermediu societăţilor de asigurare a creditelor care garantează

riscurile comercianţilor care acordă credite comerciale faţă de comercianţii care le

primesc. În cazul producerii evenimentului asigurat, dreptul la indemnitate

aparţinând societăţii comerciale asigurate va fi transmis băncii. Procedeul este

utilizat în special în comerţul exterior, în România asigurarea creditelor de export

fiind realizată de Banca de Export-Import a României EXIMBANK S.A., a cărei

funcţionare este reglementată de Legea nr. 96/2000.

c. Controlul riscurilor. Riscul bancar este controlat concomitent de fiecare bancă,

precum şi de Banca Naţională a României. Departamentul de specialitate al băncii

verifică dacă s-au constituit în forma prevăzută de lege şi la timp garanţiile

creditului, dacă se respectă prevederile contractuale privind suma şi durata

rambursării, precum şi dacă apar incidente de plată (atât în cazul plăţilor făcute de

propriul client, cât şi în cazul celor primite de acesta). La rândul ei, banca centrală

concretizează cerinţele prudenţiale prevăzute de lege şi care trebuie respectate la

acordarea creditelor.

10.1.5.3. Centrala Riscurilor Bancare. Informaţia de risc bancar.

În scopul gestionării informaţiilor privind riscul bancar, a fost înfiinţată Centrala

Riscurilor Bancare, prin Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la

Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.

Centrala Riscurilor Bancare este un centru de intermediere care gestionează, în numele

Băncii Naţionale a României, informaţia de risc bancar, în condiţiile păstrării secretului

bancar.

Page 154: banca nationala romana

Potrivit art. 2 pct. 1 din Regulamentul nr. 1 /1999, informaţia de risc bancar este

informaţia care se raportează de către bănci, se prelucrează şi se difuzează de Centrala

Riscurilor Bancare, cuprinzând datele de identificare a unui debitor (persoană fizică sau

persoană juridică nonbancară rezidentă, denumit persoană recenzată) şi operaţiunile în lei

şi în valută prin care băncile se expun la risc faţă de acel debitor:

a. acordarea de credite;

b. asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de o persoană

fizică sau o persoană juridică nonbancară;

c. asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de altă bancă.

Informaţia de risc bancar transmisă la şi primită de la Centrala Riscurilor Bancare are

caracter confidenţial.

10.1.5.4. Raportarea informaţiei de risc bancar.

Obligaţia de raportare a informaţiei de risc bancar revine fiecărei centrale a unei bănci,

persoană juridică română (pentru toate informaţiile de risc bancar colectate din propriile

evidenţe şi din cele ale unităţilor lor teritoriale din România), precum şi sucursalelor din

România ale băncilor, persoane juridice străine (pentru toate informaţiile de risc bancar

colectate din propriile evidente), cu condiţia ca banca să fi înregistrat fată de debitor un

risc individual.

Riscul individual reprezintă, conform art. 2 pct. 2 din Regulamentul nr. 1/1999, suma

valorilor operaţiunilor enumerate anterior, raportată la Centrala Riscurilor Bancare de

către o persoană declarantă (centrală a unei bănci române sau sucursală a unei bănci

străine) pentru un debitor, persoană fizică sau persoană juridică nonbancară rezidentă, cu

condiţia să fie egală sau mai mare decât limita de raportare. Riscul individual reprezintă

expunerea unei bănci faţă de un debitor, fiind luate în considerare atât operaţiunile

Page 155: banca nationala romana

desfăşurate de debitor în nume propriu, cât şi cele în care debitorul este parte componentă

a unui grup.

Băncile vor utiliza, în scopul îndeplinirii obligaţiei de raportare a informaţiei de risc

bancar, următoarele proceduri:

a. procedura de raportare a debitorilor, în cazul raportării pentru prima dată la Centrala

Riscurilor Bancare a unui debitor de către banca respectivă, precum şi în cazul în

care datele de identificare a unor debitori raportaţi anterior au suferit modificări;

b. procedura de raportare a riscurilor individuale, în cazul în care debitorul îndeplineşte

condiţia de a fi raportat;

c. procedura de ştergere a riscurilor, în cazul în care un risc raportat anterior nu mai este

înregistrat în evidenţele contabile ale băncii, dar debitorul respectiv îndeplineşte

condiţia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare;

d. procedura de ştergere a unui debitor, în cazul în care debitorul nu mai îndeplineşte

condiţia de a fi raportat de către banca respectivă.

Informaţia de risc bancar raportată la Centrala Riscurilor Bancare este cea înscrisă în

evidentele băncii în ultima zi a lunii pentru care se face raportarea.

Page 156: banca nationala romana

10.1.5.5. Gestiunea informaţiei de risc bancar.

Pe baza datelor comunicate de către bănci, Centrala Riscurilor Bancare va determina

riscul global, ca sumă a riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante

pentru acelaşi debitor, mai puţin valoarea angajamentelor asumate de bănci, în numele

debitorului, faţă de alte bănci. Riscul global reprezintă, deci, expunerea întregului sistem

bancar din România faţă de un singur debitor.

Pentru prelucrarea acestor informaţii, Centrala Riscurilor Bancare organizează şi

gestionează o bază de date care cuprinde:

a. Registrul central al creditelor (R.C.C.), care conţine informaţiile de risc bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate şi difuzate de Centrala Riscurilor Bancare, în condiţiile păstrării secretului bancar, în scopul obţinerii de date agregate necesare utilizatorilor. Acest registru evidenţiază operativ informaţiile privitoare la:

- identificarea debitorilor şi evidenţierea situaţiilor speciale, conform Legii nr.

64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului;

- riscurile individuale şi caracteristicile acestora;

- riscurile globale şi caracteristicile acestora.

b. Registrul creditelor restante (R.C.R.), care este alimentat lunar de Registrul central al creditelor cu informaţii de risc bancar referitoare la debitori şi la creditele restante ale acestora faţă de întregul sistem bancar din România. Registrul evidenţiază operativ informaţiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor, înregistrate de debitori faţă de întregul sistem bancar Naţional.

Informaţiile de risc bancar vor fi menţinute în cele două registre pe o perioadă de 2 ani de

la data înscrierii, după care vor fi arhivate.

Difuzarea informaţiei de risc bancar. Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar fiecărei

bănci, din proprie iniţiativă, informaţia referitoare la riscul global pentru fiecare debitor

raportat de aceasta în luna respectivă.

De asemenea, Centrala Riscurilor Bancare transmite, la cerere, oricărei bănci, informaţii

referitoare la creditele restante pe ultimii 2 ani, evidenţiate în Registrul creditelor restante,

pentru oricare debitor raportat de către aceasta în luna respectivă.

Page 157: banca nationala romana

Totodată, orice unitate bancară poate solicita Centralei Riscurilor Bancare informaţia de

risc bancar referitoare la orice persoană fizică sau juridică nonbancară rezidentă, cu

condiţia să aibă acordul scris al persoanei respective, în condiţiile respectării prevederilor

Legii nr. 58/1998, în ceea ce priveşte secretul bancar. Acordul nu este necesar în cazul în

care informaţia de risc bancar solicitată se referă la un debitor raportat de banca

respectivă în ultima perioadă de raportare încheiată. Datele care pot fi solicitate de bancă

sunt:

- date referitoare la riscul global înregistrat în Registrul central al creditelor în

ultima lună pe numele debitorului respectiv;

- date referitoare la creditele restante înregistrate faţă de întregul sistem bancar

în cel mult ultimii 2 ani de către acelaşi debitor.

Unitatea bancară este obligată să remită, la cerere, oricărui debitor pe care l-a raportat sau

despre care a primit informaţii de la Centrala Riscurilor Bancare ultimele informaţii de

risc bancar referitoare la persoana respectivă.

Difuzarea informaţiilor de risc bancar se poate face, în condiţiile legii, şi către alte direcţii

din Banca Naţională a României.

Regulamentul nr. 1/1999 reglementează, de asemenea, procedura de corectare a erorilor şi

a omisiunilor referitoare la informaţia de risc bancar raportată la Centrala Riscurilor

Bancare, precum şi procedura de conciliere pe care o poate iniţia un debitor care contestă

corectitudinea unor date înregistrate în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare pe

numele său, în Condiţiile în care nu cunoaşte banca - sursă a erorii. Declanşarea acestei

din urmă proceduri poate fi solicitată băncii care a remis informaţia debitorului respectiv,

în termen de o zi bancară de la consultarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare.

Page 158: banca nationala romana

Capitolul 11. OPERAŢIUNILE BANCARE

DE INCASARI ŞI PLĂŢI

11.1. Operaţiunile bancare de încasări şi plăţi. Generalităţi.

Printre operaţiunile bancare enumerate de art. 8 din Legea bancară se găsesc emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată (instrumentele care, indiferent de suportul şi procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri); plăţile şi decontările; transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unul materializat într-un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terţ; dacă transferul de fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau la cel al debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar etc.).

Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său. Operaţiunile numite "de casierie" constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi distribuirea acestora, la cerere, clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.

Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de depunere (vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în care se face depunerea şi titularul acestuia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi monede depuse.

În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală (de pildă, cecurile), respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de cont, urmând ca operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în cadrul circuitului intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu cont bancar la banca beneficiarului.

Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare deschise la banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra .propriului cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.

Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al plătitorului şi creditarea contului beneficiarului plătii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin intermediul reţelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă operaţie scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată, fie pe remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.

Operaţiunile de încasări şi plăti se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului curent. Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de cont curent de disponibilităţi. Un contract special în materie este contractul de card bancar. Vom analiza, în cele ce urmează, cele două contracte, precum şi instrumentele şi tehnicile de plată utilizate în sistemul bancar.

11.1.1. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi.

11.1.1.1. Contractul comercial de cont curent.

11.1.1.1.1. Noţiunea contractului de cont curent.

Contractul de cont curent este contractul comercial prin care părţile se înţeleg ca,

Page 159: banca nationala romana

în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de partea care va fi debitoare.

Părţile contractului de cont curent se numesc corentişti, iar prestaţiile pe care şi le fac poartă denumirea de remize, constând în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în contul curent. Cel care face prestaţia va apărea în cont în calitate de creditor, iar cel care primeşte prestaţia va avea calitatea de debitor, fiind obligat la plata sumei de bani corespunzătoare. Din momentul în care o sumă de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierde individualitatea, devenind un simplu articol (post) de debit sau de credit, după caz, şi contopindu-se cu masa sumelor înregistrate în cont, la activ sau la pasiv. La scadenţă se vor însuma separat posturile de la activ şi cele de la pasiv, pentru a se stabili care dintre corentişti are calitatea de debitor, trebuind să achite, astfel, soldul rezultat.

În doctrină s-a arătat că, prin evitarea lichidării individuale a fiecărei creanţe, în favoarea unei creditări reciproce şi lichidării la un anumit termen numai prin plata soldului, comercianţii realizează economii de timp şi de bani. Mai mult decât atât, până la încheierea contului la scadenţă, sumele intrate în cont pot fi folosite de către corentişti.

Contractul de cont curent este un contract intuitu personae, bilateral, cu titlu oneros, consensual, cu executare succesivă şi accesoriu. Contractul va avea caracter autonom doar în cazul în care este încheiat între Banca Naţională a României şi o bancă comercială, respectiv între două societăţi bancare.

Contul curent este, potrivit art. 6 alin. 2 C.com., faptă de comerţ conexă, dobândind comercialitate datorită legăturii cu o operaţiune considerată de lege ca faptă de comerţ, deci numai dacă are o cauză comercială. Contractul de cont curent este faptă de comerţ când are în vedere prestaţii reciproce rezultate din operaţiuni comerciale, caracterul său comercial fiind prezumat, conform art. 4 C.com., când este încheiat între comercianţi.

11.1.1.1.2. Efectele contractului de cont curent.

Doctrina explică funcţionarea contului curent pe baza mecanismelor de garanţie şi de reglementare. Astfel, mecanismul de garanţie al contului curent asigură compensarea automată între articolele de debit şi cele de credit, creanţa dintr-un articol fiind garanţia datoriei din alt articol. De aceea, fiecare datorie îşi are garanţia într-o creanţă şi va fi înscrisă în cont încă din momentul naşterii sale.

Mecanismul de reglementare al contului curent asigură fuziunea creanţelor reciproce într-un sold exigibil. Pentru a fi considerată înscrisă în cont, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, întrucât intrarea în cont echivalează cu plata ei. Alternanţa remiterilor se exprimă prin aceea că fiecare remitere se înscrie cronologic în creditul celui care o face şi în debitul celui care o primeşte, devenind un articol al contului. Remiterile trebuie să fie efectuate în scopul transmiterii dreptului de proprietate, să fie reciproce, certe şi lichide. Prin excepţie, în cazul efectelor de comerţ (cec, cambie sau bilet la ordin), înscrierea în contul curent se face, potrivit art. 370 pct. I C.com., sub rezerva încasării, adică sub condiţie rezolutorie.

Efectele principale ale contractului de cont curent sunt efectul de plată, prin transferul dreptului de proprietate asupra remiterilor reciproce şi alternative, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia, iar efectele sale secundare privesc curgerea de drept a dobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli.

Astfel, ca efect al contractului, prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmiterea dreptului de proprietate privind valoarea respectivă între transmiţător şi primitor, conform art. 370 pct. I C.com. înscrierea

Page 160: banca nationala romana

creanţei în cont nu împiedică, însă, exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor privind validitatea actului juridic care a dat naştere prestaţiei. În cazul în care actul este anulat, postul este stornat, înregistrarea fiind rectificată ori radiată.

Contractul de cont curent operează şi o novaţie: obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie, al cărei temei este contractul de cont curent şi care apare în cont, potrivit art. 370 pct. 1 C.com., sub formă de credit şi de debit. Stingându-se temeiul iniţial, transmiţătorul nu va mai putea cere plata preţului, această problemă rezolvându-se numai la încheierea contului, când a fost strămutat termenul creanţei originale şi când se va stabili care dintre corentişti este debitor. Stingerea obligaţiei iniţiale are drept consecinţă stingerea eventualelor garanţii, a acţiunilor şi excepţiilor care o însoţeau.

De asemenea, ca efect al contractului de cont curent, sumele de bani înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea, contopindu-se. Pe cale de consecinţă, până la încheierea contului, între părţi nu există nici creanţe, nici datorii.

Contractul de cont curent are ca efect şi o compensaţie: potrivit art. 370 pct. 2 C.com., datoriile reciproce ale părţilor se sting până la concurenta debitului şi a creditului, urmând a se plăti efectiv doar eventuala diferenţă.

Totodată, conform art. 370 pct. 3 C.com., pentru sumele trecute în contul curent în debitul celui care a fost creditat (primitorul prestaţiei) şi în favoarea celui care a făcut prestaţia (transmiţătorul valorii), curg dobânzi de la data înscrierii operaţiunii. Deci, cu toate că până la scadenţă, când se face lichidarea datoriilor reciproce, contul este indivizibil şi, în consecinţă, nu poate fi vorba de o creanţă exigibilă în favoarea uneia dintre părţi, pentru fiecare sumă înscrisă curg, de drept, dobânzi, de la data înscrierii până la încheierea contului. Conform art. 370 alin. 2 C.com., dobânzile sunt cele comerciale şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu au convenit altfel.

În fine, potrivit art. 371 C.com., existenţa contractului de cont curent nu exclude dreptul la comision şi plata cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont, partea care, în lipsa contractului de cont curent, ar fi fost îndreptăţită la plata unui comision, respectiv partea care a făcut anumite cheltuieli pentru o operaţiune înscrisă în cont având dreptul să se crediteze în cont cu sumele respective. Remuneraţia băncii, se arată în doctrină, va cuprinde, pe lângă dobânda stipulată pentru remitere, comisionul băncii calculat pe volumul global al remiterilor şi, eventual, comisionul pentru cel mai important "descoperit de cont". Procentul dobânzii convenţionale pentru remiteri se transformă, astfel, în procent efectiv global cuprinzând toate componentele remuneraţiei băncii.

11.1.1.1.3. Încheierea contului curent.

Pentru a şti care dintre părţi, în urma prestaţiilor reciproce, este creditor şi pentru ce sumă, contul curent trebuie încheiat. Potrivit art. 372 C.com., încheierea contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea loc la termenele contractuale sau, în lipsă, la 31 decembrie al fiecărui an. De regulă, încheierea contului curent are loc la încetarea contractului, când contul se încheie definitiv, însă părţile pot conveni ca încheierea să aibă loc şi în cursul executării contractului.

Astfel, în cazul încheierii contului în cursul executării contractului, soldul creditor rezultat la sfârşitul perioadei convenite de părţi se înregistrează ca prim post în contul perioadei următoare. Dobânzile vor fi capitalizate, adică soldul, care cuprinde şi dobânzile aferente perioadei anterioare, va produce dobânzi pentru viitor. Cu ocazia încheierii periodice a contului, fiecare parte trimite celeilalte părţi un 'extras de cont, care cuprinde înregistrările efectuate şi soldul rezultat. Fiecare corentist trebuie să confirme extrasul de cont al celuilalt ori să ceară rectificarea lui. Confirmarea poate fi şi tacită, rezultând din creditarea contului celuilalt corentist cu soldul menţionat în extrasul de cont.

Page 161: banca nationala romana

Contul curent se încheie definitiv la încetarea contractului, când se va obţine soldul final, producător de dobânzi de la data lichidării contului, conform art. 372 alin. 2 C.com. Soldul final poate fi urmărit silit sau poate face, potrivit art. 372 alin. 3 C.com., obiectul unei popriri la cererea creditorilor. Pentru încheierea definitivă a contului, fiecare corentist trebuie să examineze înregistrările şi să recunoască soldul. În caz de litigiu, lichidarea se va face pe cale judecătorească. În această situaţie, soldul va produce dobânzi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

11.1.1.1.4. Încetarea contractului de cont curent.

Contractul de cont curent încetează, de drept, în următoarele cazuri:a. expirarea termenului convenit de părţi. De la această dată, eventualele operaţiuni

înscrise în cont nu mai produc dobânzi;

b. denunţarea unilaterală a unui corentist. În lipsa unei stipulaţii contrare, oricare dintre

părţi poate denunţa unilateral contractul. Denunţătorul nu trebuie să justifice actul

său;

c. falimentul uneia dintre părţi, atât datorită caracterului intuitu personae al contractului,

cât şi pentru că în cazul falimentului toate creanţele falitului devin exigibile.

11.1.1.2. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi.

Generalităţi.

11.1.1.2.1. Noţiunea şi încheierea contractului bancar de cont curent.

Constituirea contului curent de disponibilităţi.

Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi este bivalent: pe de o parte, el este un contract bancar de depozit la vedere atipic, întrucât banca primeşte fondurile clientului fără a-şi asuma obligaţia de a le fructifica; pe de altă parte, el este un contract bancar de servicii de casierie, în măsura în care banca se obligă să execute ordinele clientului titular de cont cu privire la fondurile ce vor fi debitate sau creditate în cont.

Deschiderea contului curent de disponibilităţi presupune încheierea între bancă şi client a unui contract bancar de cont curent şi, de regulă, o depunere iniţială de fonduri de către client, într-un cont bancar având sold creditor. Contul curent fiind, insă, bifuncţional, este posibilă deschiderea sa şi printr-o autorizare de descoperit de cont, acordată clientului de către bancă.

Depunerile ulterioare efectuate de client se adaugă depunerii iniţiale, în creditul contului. Retragerile se înregistrează în debitul contului, la fel ca plăţile dispuse prin ordin de plată, aviz de prelevare, card bancar, cec, bilet la ordin sau cambie, iar încasările prin virament sau prin cec remis sunt creditate în cont.

Calificat fiind ca un contract de depozit de fonduri atipic, contul curent de disponibilităţi va avea efectele unui depozit neregulat: fondurile depuse se confundă cu soldul creditor al contului; banca devine proprietarul fondurilor, bunuri fungibile şi consumptibile, suportând riscul pieirii fortuite. La cerere sau la termen, banca nu va restitui nici aceiaşi bani (datorită caracterului lor de bun consumptibil), nici aceeaşi valoare (întrucât nu are obligaţia

Page 162: banca nationala romana

de a-i fructifica), ci aceeaşi sumă, potrivit art. 1604 C. civ., indiferent de fluctuaţia puterii de cumpărare a banilor depuşi şi chiar dacă în perioada executării contractului banca a utilizat banii şi a realizat profit.

Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi faţă de contractul

comercial de cont curent. În contabilitatea băncii, contul curent de disponibilităţi

evidenţiază disponibilităţile băneşti ale clientului, precum şi operaţiunile de încasări şi de

plăţi dispuse de aceasta. Soldul creditor al contului bancar curent de disponibilităţi

reprezintă fondurile disponibile ale clientului, iar soldul debitor al acestuia reprezintă

plăţile efectuate de client pe descoperit de cont neautorizat.

Contul curent comercial şi contul bancar curent de disponibilităţi, în

pofida omonimiei terminologice, sunt instituţii diferite, sub următoarele aspecte:

a. în cazul contractului de cont curent comercial, remiterile reciproce sunt facultative, în

timp ce în cazul contului curent bancar, banca este obligată să execute ordinele

titularului de cont cu privire la disponibilităţile sale băneşti;

b. în cazul contractului de cont curent comercial, între remiterile efectuate de părţi nu

există nici o legătură, în vreme ce în ceea ce priveşte contul curent bancar, plăţile

efectuate de bancă la ordinul clientului diminuează imediat şi succesiv soldul creditor

al contului, pană la epuizarea disponibilului;

c. contul curent bancar reprezintă un mecanism de reglementare imediată a creanţelor şi

datoriilor reciproce ale băncii şi clientului, care sunt liberi să opereze sau nu noi

creditări sau debitări ale contului, în vreme ce în cazul contului curent comercial

toate creanţele şi datoriile reciproce intră automat în cont, nici una dintre părţi nu

poate evita unilateral acest efect, iar compensarea între diferitele înscrieri are loc la

data încheierii contului, şi nu în momentul înregistrării, ca în cazul contului curent

bancar;

d. în cazul contului curent bancar de disponibilităţi, poziţia de creditor o are numai

titularul, iar la deschiderea de credit în cont curent există numai remiteri unilaterale,

ale băncii către client, în timp ce în cazul contului curent comercia1 remiterile sunt

reciproce;

e. la deschiderea de credit în cont curent, cuantumul creditului acordat de bancă este

determinat, în vreme ce corentiştii care au încheiat contractul comercial de cont

curent îşi acordă reciproc credit nedeterminat.

Page 163: banca nationala romana

11.1.1.2.2. Delimitarea contractului bancar de cont curent de

disponibilităţi faţă de contractul bancar de depozit la vedere.

Diferenţierea dintre cele două contracte se întemeiază pe diferenţele dintre suportul lor: contul curent şi contul de depozit la vedere. Aşa după cum am arătat, cele două tipuri de cont bancar se aseamănă prin aceea că fondurile disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz. Între ele există, totuşi, şi deosebiri esenţiale: contul curent poate avea şi sold debitor, în vreme ce contul de depozit la vedere nu poate avea decât sold creditor; titularul contului curent poate trage cecuri, poate domicilia bilete la ordin sau poate semna ordine de plată asupra disponibilului din cont, în vreme ce titularul contului de depozit la vedere poate efectua numai depuneri şi retrageri. În fine, cele două contracte se diferenţiază din punctul de vedere al cauzei: fondurile înregistrate în soldul creditor al contului curent nu sunt destinate fructificării de către bancă, ci executării operaţiunilor de retrageri de numerar sau de plăti dispuse de titular, în timp ce fondurile din contul de depozit la vedere sunt încredinţate băncii pentru fructificare.

11.1.1.2.3. Delimitarea contractului bancar de cont curent de

disponibilităţi de contractu1 bancar de deschidere de credit.

Literatura de specialitate consideră că este necesar să distingem contractul bancar de cont curent de contractul de deschidere de credit, prin care banca acordă clientului o sumă de bani determinată, cu titlu de împrumut, pentru un anumit termen, cu obligaţia clientului de a restitui la termen suma şi dobânda aferentă. Spre deosebire, deci, de contractul bancar de cont curent, caracterizat prin reciprocitatea creditului între părţi, contractul de deschidere de credit se întemeiază pe caracterul unilateral al creditului: numai banca creditează clientul.

Deosebirile dintre cele două contracte au fost sintetizate de doctrină:a. în cazul contractului de deschidere de credit, remiterile băncii faţă de client au caracter

obligatoriu, în cuantumurile şi la termenele stabilite, spre deosebire de contractul bancar de

cont curent, în cazul căruia au caracter facultativ, în lipsa unei clauze contrare;

b. în cazul contractului de deschidere de credit, una dintre părţi este creditor, iar cealaltă are

calitatea de debitor, păstrându-şi aceste poziţii până la încetarea contractului, în timp ce în

contractul bancar de cont curent nu există aceste calităţi până în momentul încheierii

contului curent;

c. în cazul contractului de deschidere de credit, prestaţiile părţilor au calitatea de plăti, în

vreme ce în contractul bancar de cont curent nu există plăţi, ci doar remiteri reciproce, până

în momentul încheierii contului. Simultan cu încheierea contractului de deschidere de credit,

între bancă şi client poate să se încheie şi un contract bancar de cont curent, pentru derularea

creditului prin contul curent bancar, care va avea, astfel, o afectaţiune specială, spre

deosebire de contul curent bancar ordinar. Contractul bancar de cont curent va avea, în acest

caz, caracter accesoriu faţă de contractul de deschidere de credit.

Page 164: banca nationala romana

Consecinţele încheierii simultane a celor două contracte sunt multiple. Astfel, în cazul în care creditul se derulează printr-un cont curent bancar, clientul băncii nu mai este ţinut de obligaţiile din contractul de deschidere de credit pură şi simplă, ci poate face plăţi parţiale şi poate să ceară avansuri noi, cu condiţia ca totalul sumelor primite să nu depăşească totalul creditului (credit revolving). De asemenea, remiterile în contractul bancar de cont curent accesoriu nu vor mai avea caracter reciproc, ci univoc. Totodată, în cazul unei popriri, obiectul acesteia va consta în soldul stabilit prin încheierea contului curent (în cazul coexistenţei contractelor), iar nu în întreaga sumă acordată clientului cu titlu de credit şi neîncasată de acesta. Coexistenţa contractelor are drept efect şi imposibilitatea băncii de a întrerupe eliberările de sume în limita creditului acordat, pe motiv că clientul nu a efectuat rambursări, întrucât remiterile clientului, pe parcursul derulării contractelor, au caracter facultativ, iar nu obligatoriu, în lipsa unei clauze contrare. În fine, contractul bancar de cont curent accesoriu deschiderii de credit nu va produce efectul capitalizării dobânzilor, în lipsa unei clauze exprese.

11.1.1.2.4. Operaţiuni în contul curent de disponibilităţi. Generalităţi.

Societatea bancară execută ordinele titularului contului curent de disponibilităţi,

verificând dace semnătura înscrisă pe ordin coincide cu specimenul de semnătură depus

de client la deschiderea contului.

Fiecare operaţiune este înscrisă în cont şi devine un articol al acestuia. După fiecare

operaţiune, banca efectuează o încheiere a contului, relevând un sold provizoriu.

Dobânzile cuvenite titularului de cont sunt calculate şi capitalizate periodic, ca şi în cazul

contului curent comercial.

Banca va comunica periodic clientului un extras de cont. Tăcerea clientului este calificată,

conform uzurilor bancare, drept o aprobare a extrasului şi a soldului provizoriu. Aşa după

cum am arătat, de regulă, extrasul conţine o menţiune cu reclamaţiile ulterioare

termenului nu vor fi luate în considerare de către bancă.

Soldul provizoriu reprezintă un drept de creanţă al clientului faţă de bancă. Clientul poate

dispune de acest disponibil prin retrageri de numerar (personal sau prin mandatar),

emitere de cecuri sau prin ordine de virament.

Banca poate refuza restituirea fondurilor înscrise în creditul contului curent de

disponibilităţi, prin opunerea compensaţiei legale cu o creanţă proprie faţă de titularul de

Page 165: banca nationala romana

cont.

11.1.1.3. Plata prin debitarea contului curent pe bază de virament

11.1.1.3.1. Noţiunea de virament.

Viramentul reprezintă operaţiunea bancară constând în debitarea contului curent al unei persoane cu o anumită sumă de bani, în scopul creditării contului altei persoane cu suma respectivă. El constituie atât o operaţiune prin care circulă moneda scripturală, cât şi un transfer al creanţelor, în cazul în care plătitorul şi beneficiarul sunt clienţi ai aceleiaşi bănci.

În cazul în care viramentul este efectuat între două conturi deschise la aceeaşi bancă, operaţiunea are ca rezultat doar schimbarea creditorului sumei respective, care rămâne în bancă. Viramentul reprezintă o operaţiune scriptică, ce simplifică plata atât pentru client, care nu mai trebuie să efectueze două operaţiuni (retragerea sumei din contul său şi depunerea acesteia în contul creditorului său), cât şi pentru bancă (costurile serviciilor bancare şi timpul efectuării acestora sunt mult reduse; beneficiarul plăţii prin virament lasă, cel puţin pentru moment, fondurile în cont, deci la dispoziţia băncii, spre deosebire de plata prin monedă fiduciară sau prin cec). De asemenea, viramentul reprezintă un instrument de combatere a inflaţiei, fiind un transfer de monedă scripturală.

11.1.1.3.2. Natura juridică a viramentului.

Viramentul nu poate fi explicat pe baza mecanismelor din dreptul civil (cesiunea de creanţă, novaţia, delegaţia). El reprezintă o remitere de monedă scripturală, operaţiune sui generis, abstractă, cu un mecanism propriu, grefată pe acte juridice diferite: stingerea unei obligaţii prin plată, împrumutul, donaţia. Viramentul este un mandat dat de client băncii de a prelua o sumă din contul său, în scopul de a o transfera în contul altei persoane. Ordinul, odată emis, nu conferă prin el însuşi nici un drept beneficiarului, fiind, teoretic, revocabil până în momentul efectuării operaţiunii.

Caracterul abstract al viramentului are drept consecinţă independenţa validităţii sale faţă de scopul operaţiunii şi raportarea condiţiilor de validitate exclusiv la regularitatea ei ca operaţiune tehnică, indisolubil legată de moneda scripturală. Pe cale de consecinţă:

a. banca nu are dreptul de a cenzura un ordin de virament emis de titularul contului,

atunci cârd contul are sold creditor;

b. banca nu este ţinută să verifice cauza juridică a ordinului de virament. Validitatea

viramentului este independentă de validitatea actului juridic care se realizează prin

această operaţiune bancară, cu excepţia cazurilor de aplicare a normelor juridice de

ordine publică privind vigilenţa bancară, cum ar fi Legea nr. 21/1999 pentru

prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;

c. banca nu este ţinută să verifice dacă autorul ordinului de virament are capacitatea

juridică cerută pentru efectuarea actului juridic realizat prin virament. Astfel, banca

nu are obligaţia de a verifica respectarea de către titularul contului a principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat de art. 34 din

Page 166: banca nationala romana

Decretul nr. 31/1954. De asemenea, în cazul nulităţii actului juridic realizat prin

virament, emitentul ordinului de virament va avea o acţiune în restituire contra

beneficiarului plăţii;

d. viramentul dă naştere unui drept de creanţă al beneficiarului faţă de bancă şi stinge

concomitent creanţa emitentului faţă de bancă. Întrucât între cele două drepturi de

creanţă nu există o legătură juridică, banca nu va putea opune beneficiarului nici una

dintre excepţiile pe care le-ar fi putut opune emitentului ordinului; de asemenea, nici

beneficiarul nu poate invoca faţă de bancă excepţiile pe care le putea opune

emitentului ordinului.

11.1.1.3.3. Tipuri de virament.

Viramentul poate fi efectuat fie între două conturi deschise la aceeaşi bancă (virament intern), fie între două conturi deschise la bănci diferite (virament extern).

Viramentul intern reprezintă executarea de către bancă a ordinului titularului contului care va fi debitat. La efectuarea operaţiunii se utilizează formularul pentru ordin de plată, aprobat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 8/1994 privind ordinul de plată, Normele-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie şi Normele tehnice ale Băncii Naţionale a României nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie.

Data viramentului este data creditării contului beneficiarului plăţii, jurisprudenţa decizând că simpla recepţie a ordinului de către bancă nu conferă nici un drept beneficiarului. Data viramentului priveşte:a. problema revocării ordinului de către emitent. Nu produce efecte revocarea înregistrată la

bancă după data efectuării operaţiunii;

b. problema opozabilităţii plăţii faţă de creditorii falitului, în cazul falimentului plătitorului

sau al băncii plătitorului;

c. problema popririi soldului creditor al contului beneficiarului, în ceea ce priveşte suma

care face obiectul viramentului;

d. problema popririi soldului creditor al contului beneficiarului, în ceea ce priveşte suma

primită prin virament.

Viramentul extern se efectuează între două bănci diferite, în următoarele etape: a. plătitorul emite ordinal de virament, prin care cere băncii sale să îi debiteze

contul cu o anumită sumă, în scopul creditării contului beneficiarului deschis

la o altă bancă;

b. banca plătitorului pune la dispoziţia băncii beneficiarului un credit cu o

valoare egală cu suma de plată;

c. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma pe care i-a pus-o la

dispoziţie banca plătitorului;

Page 167: banca nationala romana

d. între cele două bănci are loc reglementarea conturilor printr-o casă de

compensaţii interbancare.

Data viramentului extern este data la care suma este pusă la dispoziţia beneficiarului, prin

creditarea contului acestuia de către propria bancă, iar locul viramentului va fi considerat

sediul acestei bănci.

Un caz special este cel al viramentului efectuat cu participarea unei terţe bănci, care este

intermediar între banca plătitorului şi banca beneficiarului. În cazul în care banca

intermediară acţionează ca mandatar al băncii emitentului ordinului de virament, ordinul

poate fi revocat până în momentul transmiterii sale băncii beneficiarului. Dacă banca

intermediară este mandatarul băncii beneficiarului, revocarea ordinului poate fi făcută

până în momentul primirii sale de banca intermediară.

11.1.1.3.4. Tehnica viramentului. Ordinul de plată.

În practica bancară viramentul este consacrat sub forma ordinului de plată, ca instrument

de plată şi decontare pentru stingerea unor obligaţii exigibile. Ordinul de plată irevocabil

pentru plăţile efectuate în lei pe teritoriul României a fost reglementat de către Banca

Naţională a României, aşa după cum am arătat, prin Regulamentul nr.8/1994 privind

ordinul de plată, Normele-cadru nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie şi

Normele tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie.

Ordinul de plată reprezintă dispoziţia necondiţionată şi irevocabilă, dată de emitent unei

bănci receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani exprimată în lei,

fără a fi necesară o cerere a beneficiarului în acest sens.

În cazul în care emitentul dispune de fonduri proprii, plata se efectuează fie în monedă

scripturală, din disponibilul aflat în contul emitentului la banca receptoare (prin debitarea

acestui cont), fie prin încasarea sumei de la emitent, în numerar.

Page 168: banca nationala romana

Dacă emitentul nu dispune de fonduri sau le deţine, dar nu le utilizează, banca iniţiatoare

îi poate acorda, cu titlu de credit, suma necesară. Operaţiunea de transfer-credit se

finalizează odată cu acceptarea ordinului de plată de către banca destinatară.

Formularul ordinului de plată cuprinde următoarele menţiuni obligatorii: ordinul

necondiţionat de a plăti o sumă de bani, în lei; identificarea beneficiarului şi a contului

său deschis la banca destinatară; identificarea plătitorului şi a contului său deschis la

banca iniţiatoare; denumirea băncii iniţiatoare; denumirea băncii receptoare; certificarea

identităţii emitentului de către banca iniţiatoare.

Banca are obligaţia de a verifica dacă ordinul de plată a fost emis de titularul contului sau

de persoana care îl reprezintă.

Ordinul de plată este un instrument de stingere a obligaţiei emitentului faţă de beneficiar,

acest efect producându-se:

a. în momentul debitării contului emitentului deschis la banca receptoare;

b. în momentul în care banca emiţătoare creditează un cont al băncii receptoare deschis

la ea, la o altă bancă sau la Banca Naţională a României, iar banca receptoare ia

cunoştinţă despre înregistrare;

c. în momentul în care decontarea finală este efectuată în favoarea băncii receptoare,

printr-un sistem de transfer de fonduri sau printr-un acord de compensare bilaterală cu

banca emiţătoare.

Acceptarea ordinului de plată de către banca receptoare se poate face fie expres, fie tacit,

prin recepţionarea ordinului de la emitent (dacă între ea şi emitent există un acord

prealabil în acest sens), prin executarea ordinului sau prin debitarea contului emitentului

deschis la ea.

Banca receptoare este obligate să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a

acceptat sau, în caz de împiedicare obiectivă, cel mai târziu în ziua următoare, cu excepţia

cazului în care în ordin este indicată expres o altă dată.

Page 169: banca nationala romana

Refuzul ordinului de plată de către banca receptoare poate fi făcut, însă, numai expres şi

trebuie comunicat emitentului cel mai târziu în ziua bancară imediat următoare ultimei

zile a perioadei de executare.

Ordinul de plată se perimă în cazul în care nu este acceptat, expres sau tacit, ori refuzat

înaintea încheierii celei de-a doua zile bancare următoare momentului recepţiei, inclusiv.

Acceptarea ordinului de plată de către banca destinatară se realizează, după caz:

a. în momentul recepţiei de la emitent (dacă între ei există un acord prealabil în acest

sens);

b. în momentul în care l-a înştiinţat pe emitent despre acceptare;

c. în momentul în care a debitat contul emitentului deschis la ea;

d. în momentul în care a creditat contul beneficiarului sau a pus, în alt mod, fondurile

băneşti la dispoziţia acestuia;

e. în momentul în care a comunicat beneficiarului că are dreptul de a retrage sau de a

utiliza fondurile provenite în urma acceptării ordinului de plată;

f. în momentul în care banca destinatară a utilizat fondurile.

Refuzul ordinului de plată de către banca destinatară poate fi făcut numai expres şi trebuie

comunicat cel mai târziu în ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de executare.

După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligaţia de a pune fondurile la

dispoziţia beneficiarului, în ziua acceptării sau cel mai târziu în ziua următoare, respectiv

de a le utiliza în conformitate cu destinaţia prevăzută în ordin şi cu relaţiile contractuale

dintre ea şi beneficiar.

Transferul-credit este considerat finalizat în momentul în care banca destinatară acceptă

ordinul de plată în favoarea beneficiarului, asumându-şi, astfel, obligaţia de a pune la

dispoziţia acestuia suma înscrisă în ordinul acceptat.

Iată un exemplu care să ilustreze operaţiunea de virament. Societatea comercială X a

beneficiat de un serviciu din partea societăţii comerciale Y şi se decide să plătească

Page 170: banca nationala romana

contravaloarea acestuia printr-un ordin de plată. În acest scop emite un ordin de plată, al

cărui beneficiar este societatea comercială Y şi îl prezintă băncii la care are cont deschis

(banca iniţiatoare). Se efectuează operaţiunile de recepţie, certificare, acceptare şi, în

final, de executare a ordinului de plată primit, de către banca beneficiarului (banca

destinatară). În momentul acceptării ordinului de plată de către banca destinatară,

transferul-credit este finalizat. După acceptare, banca destinatară creditează contul

clientului său cu suma înscrisă în ordinul de plată.

11.1.1.3.5. Incidente în operaţiunea de virament

În situaţia în care soldul creditor al contului plătitorului care a emis ordinul de virament

este insuficient pentru plată sumei respective, banca poate invoca această excepţie faţă de

beneficiar doar până în momentul în care a creditat contul acestuia. După acest moment,

banca are o acţiune contra emitentului ordinului, pe care l-a creditat prin efectuarea

operaţiunii.

În cazul în care, în executarea ordinului de virament, banca a comis o eroare cu privire la

cuantumul sumei, virând o sumă mai mare, sau a repetat în mod eronat executarea

ordinului, ea va fi ţinută să reconstituie soldul contului plătitorului, prin creditare cu suma

plătită din eroare, pe aceeaşi dată cu cea a efectuării operaţiunii.

În fine, practica a cunoscut problema executării unui ordin de virament fals. Înainte de a

executa acest ordin, banca are obligaţia de a verifica dace el a fost emis de către titularul

contului, prin verificarea conformităţii semnăturii de pe ordin cu specimenul de

semnătură depus anterior. În cazul în care execute, totuşi, un ordin fals, banca va suporta

prejudiciul, întrucât clientului îi sunt opozabile doar ordinele de virament semnate de el

însuşi. Banca este obligată să recrediteze contul clientului cu suma virată, stornând

operaţiunea de debitare a acestui cont în baza ordinului fals. Ea va avea o acţiune

Page 171: banca nationala romana

împotriva celui care a utilizat acest ordin.

Page 172: banca nationala romana

11.1.1.3.6. Derivate ale viramentului bancar. Ordinul de plată

programată.

Procedura ordinului de plată programată (numit şi aviz de prelevare) a fost reglementată

prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/1996 şi Normele-cadru ale Băncii

Naţionale a României nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată

(standing order). Ordinul de plată programată dă naştere următoarelor raporturi juridice:

a. Între debitor şi banca sa: debitorul, titular de cont bancar, dă ordin băncii sale să

plătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor. Ordinul este revocabil

oricând, expres sau tacit, revocarea fiind obligatorie pentru bancă, care nu poate cere

justificări din partea clientului;

b. Între debitor şi creditor: debitorul îl autorizează pe creditorul său să preia din contul

bancar sumele datorate. Autorizarea este revocabilă oricând. Creditorul are obligaţia

de a-i trimite debitorului, cu un anumit număr de zile înainte de a se adresa băncii, un

aviz (care conţine şi cuantumul sumei), pentru ca debitorul să poată să-şi

aprovizioneze contul şi, în acelaşi timp, pentru a avea posibilitatea de a se opune

prelevării sumei;

c. Între creditor şi banca plătitorului: creditorul îşi informează propria bancă în legătură

cu creanţele sale ajunse la scadentă. Banca creditorului prezintă situaţia acestor

creanţe casei de compensaţii interbancare, urmând ca banca fiecărui debitor să

debiteze contul acestuia fără să îi mai ceară acordul, păstrând avizul de prelevare emis

de creditor ca document contabil justificativ.

Procedura ordinului de plată programată constă în executarea de către banca plătitorului a

mandatului expres şi limitat primit de la clientul său, de a executa ordine de plată în

favoarea unui terţ beneficiar, în următoarele condiţii:

a. beneficiarul cere direct băncii plătitorului să stingă o creanţă pe care o are asupra

plătitorului, cu consimţământul acestuia, sub forma avizului de prelevare directă;

b. părţile au încheiat o convenţie prin care recunosc această modalitate de plată sub una

dintre denumirile protejate prin reglementările Băncii Naţionale a României, fie ca

plată prin prelevare consimţită, fie ca plată prin debitare directă (direct debit);

c. banca beneficiarului diferă de banca plătitorului, iar executarea are loc prin circuit

Page 173: banca nationala romana

interbancar.

Page 174: banca nationala romana

11.1.1.4. Plata prin debitarea contului curent pe baza titlurilor

comerciale de valoare

11.1.1.4.1. Titlurile comerciale de valoare - instrumente de plată.

Operaţiunile de plată pot fi iniţiate şi pe baza titlurilor comerciale de valoare (cambia şi biletul la ordin), studiate în materia dreptului comercial, care, alături de calitatea de titluri de credit, o au şi pe cea de instrumente de plată. În principiu, ele pot fi emise, pot să circule şi pot fi plătite fără vreo intervenţie din partea unei bănci.

Astfel, cambia reprezintă instrumental de plată ce încorporează ordinul trăgătorului adresat trasului să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Cambia este un instrument de plată cu termene depărtate în timp, acesta fiind şi argumentul pentru care reprezintă o formă a relaţiilor de credit existente între părţi.

Biletul la ordin reprezintă instrumentul de plată prin care emitentul se angajează să plătească la un anumit termen o sumă determinată de bani în favoarea beneficiarului sau a posesorului.

Predarea titlului de valoare nu constituie o plată propriu-zisă, întrucât nu are ca efect stingerea obligaţiei, care subzistă pană la încasarea efectivă a sumei de bani, la scadentă. De aceea, la împlinirea scadentei, beneficiarul sau posesorul legitim al acestor instrumente de plată fie le prezintă spre încasare băncii la care au fost domiciliate, fie, de regulă, le remit propriei bănci, mandatând-o să încaseze suma respectivă prin circuitul interbancar de la banca emitentului.

Iată un exemplu de plată pe baza unui bilet la ordin: între societatea comercială A şi societatea comercială B se încheie un contract de vânzare-cumpărare comercială, preţul urmând să fie achitat într-un anumit termen. În acest scop, societatea comercială A emite un bilet la ordin, prin care se obligă să plătească societăţii comerciale B o sumă de bani reprezentând preţul mărfurilor, la o anumită scadenţă, care coincide cu termenul prevăzut în contract. La scadenţă, societatea comercială B prezintă biletul la ordin pentru încasarea sumei fie la emitent (societatea comercială A), fie la banca acestuia; fie, în fine, remite titlul propriei bănci, mandatând-o să-l încaseze.

11.1.1.4.2. Biletul la ordin în alb în practice bancară.

Câteva precizări sunt necesare cu privire la biletul la ordin în alb. În cazul încheierii contractului bancar de credit, clientul băncii semnează şi o serie de bilete la ordin în alb cu privire la sumă, cu scadenţa corelată cu termenele de rambursare a transelor creditului. Înainte de a le prezenta la plată, banca va complete biletele la ordin cu menţiunea sumei.

În cazul în care banca completează menţiunea lipsă cu altă sumă decât cea reală, emitentul biletului la ordin va putea opune băncii, pe calea opoziţiei la executare, excepţia greşitei completări, făcând dovada cu ajutorul contractului bancar de credit. Abuziva completare a menţiunii nu este sancţionată cu nulitatea biletului la ordin, emitentul rămânând obligat cambial în limita sumei convenite prin contractul de credit.

În cazul în care biletul la ordin completat abuziv sau neglijent cu altă sumă este girat altei bănci, emitentul nu va mai putea invoca şi faţă de banca giratară clauzele contractului de credit, câtă vreme aceasta a dobândit biletul la ordin cu bună credinţă, întrucât dreptul băncii giratare este autonom şi originar.

Page 175: banca nationala romana

11.1.1.5. Plata prin debitarea contului curent pe baza cecurilor

11.1.1.5.1. Noţiunea şi regimul juridic al cecului.

Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin necondiţionat unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani determinată unei terţe persoane, numită beneficiar. Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi.

Cecul este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, În temeiul acestor dispoziţii, Banca Naţională a României a emis Normele-cadru nr. 7/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri şi Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului.

Potrivit pct. 3 din Normele-cadru nr. 7/1994, societăţile bancare, precum şi alte societăţi de credit, vor putea face comerţ cu cecuri şi presta servicii bancare specifice pentru clienţii lor, luându-şi toate măsurile pentru eliminarea riscurilor care pot apărea pe parcursul unor asemenea operaţiuni. De asemenea, Banca Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri în cadrul propriei sale activităţi.

11.1.1.5.2. Natura juridică a cecului.

Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie abstractă de a plăti necondiţionat la vedere suma de bani menţionată în titlu.

În mod tradiţional, cecul este considerat ca făcând parte din categoric titlurilor de credit, alături de cambie şi biletul la ordin. În realitate, aşa după cum sa arătat în doctrină, cecul are numai funcţia de instrument de plată, nefiind un instrument de credit propriu-zis. Includerea cecului în categoric titlurilor de credit se datorează faptului că unele principii care guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicabile şi cecului.

Ca instrument de plată, cecul dă posibilitatea titularului unui cont bancar de a efectua plăti prin intermediul băncii sale, evitând, astfel, plăţile în numerar. Banca îi face, astfel, serviciul de casă clientului său. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani de la bancă sau să transmită titlul prin gir pentru plate propriilor datorii.

11.1.1.5.3. Premisele juridice ale emiterii cecului.

Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Cele trei persoane care sunt puse în legătură prin cec fac toate operaţiile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar trasul îl plăteşte.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 59/1934, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.

Pe cale de consecinţă, trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă un disponibil bănesc pentru efectuarea plătii. Acest disponibil poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar la vedere al trăgătorului, un disponibil într-un cont curent bancar sau o deschidere de credit în favoarea acestuia.

Disponibilul trebuie să preexiste emiterii cecului şi să aibă cel puţin valoarea sumei înscrise în titlu. El trebuie să reprezinte o sumă de bani certă, lichidă şi exigibilă (în raportul juridic dintre trăgător şi bancă), asupra căreia trăgătorul să aibă drept de dispoziţie, o

Page 176: banca nationala romana

creanţă a acestuia faţă de bancă, întrucât cecul este plătibil la vedere.În doctrină s-a precizat că remiterea unui cec de către client băncii sale, spre

încasare, constituie o acoperire suficientă pentru emiterea unui cec de către acelaşi client, tras asupra aceleiaşi bănci, întrucât, potrivit uzurilor bancare, banca creditează imediat contul remitentului, chiar înainte de încasarea cecului.

Emiterea unui cec de către o persoană, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi retragerea proviziei, în tot sau în parte, după emitere, constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen. şi pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Totodată, între tras (banca) şi trăgător (clientul băncii) trebuie să existe o convenţie prin care banca îl autorizează pe client să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze plăţile din disponibil, la ordinul clientului. Această convenţie constituie temeiul emiterii cecului de către trăgător. Ea poate fi expresă (o clauză în contractul privind serviciul de casă pentru client sau într-un contract de credit) ori tacită.

11.1.1.5.4. Emiterea cecului.

Emiterea unui cec presupune completarea formularului emis de bancă titularului de cont şi predarea cecului către beneficiar. Cecul se consideră emis numai dacă ambele operaţiuni au fost efectuate.

Redactarea cecului se face în mod obligatoriu pe formularul eliberat de bancă titularului contului bancar. Formularele de cec sunt standardizate, înseriate şi imprimate pe o hârtie specială. Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului, emise de Banca Naţională a României, prevăd standardele tehnice ale suportului de hârtie, precum şi Condiţiile minime 'de securitate şi de prevenire a falsificării şi contrafacerii, printre care: serie şi număr distincte; elemente de desen cu o structură bine definită; text sau desene în culori fosforescente; tratare chimică a hârtiei; element secret de securitate; microtext; încorporare a unui desen care nu poate fi reprodus prin copiere cu copiatoare alb-negru sau color etc.

Aşa după cum s-a precizat în doctrină, cu toate că Legea nr. 59/1934 nu prevede utilizarea imprimatului ca o condiţie de validitate a cecului, în prezent nici o bancă nu mai acceptă decât formularele tipizate, conforme cu Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului.

11.1.1.5.5. Condiţiile de validitate a cecului.

Fiind un titlu formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 59/1934. Condiţiile de fond pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun, legea neprevăzând dispoziţii speciale.

Condiţia formei scrise a cecului rezultă pe cale de interpretare din art. l al Legii nr. 59/1934, care se referă la "textul înscrisului". Caracteristicile standard ale formularului sunt prevăzute, după cum am mai arătat, de Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului, emise de Banca Naţională a României.

Menţiunile obligatorii ale cecului sunt prevăzute în art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 59/1934. O parte dintre acestea sunt preimprimate pe formularul de cec, altele trebuie completate de trăgător:

a. denumirea de cec, inserată în textul înscrisului, în limba folosită pentru redactarea

acestuia;

b. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Ordinul este dat de trăgător băncii

Page 177: banca nationala romana

sale şi are ca obiect plata către beneficiar a sumei de bani menţionate în titlu. El

trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată, cu indicarea

monedei în care se face plata. În înscris nu poate fi menţionată dobânda, orice

stipulaţiune în acest sens considerându-se nescrisă, potrivit art. 7 din Legea nr.

59/1934;

c. numele trasului, adică al societăţii bancare căreia i se ordonă să plătească suma de

bani menţionată. Normele cadru nr. 7/1994 prevăd ca persoana aflată în poziţie de

tras poate fi numai o societate bancară în înţelesul Legii bancare. Totuşi, având în

vedere că legislaţiile naţionale reglementează diferit instituţia societăţii bancare,

putând asimila acesteia şi alte persoane juridice, Banca Naţională a României şi

societăţile bancare vor putea efectua operaţiuni cu cecuri care sunt emise sau plătibile

în străinătate, chiar dacă persoana aflată în poziţie de tras nu este o societate bancară

în înţelesul legislaţiei române;

d. locul unde trebuie făcută plata. În absenţa acestei menţiuni, locul plăţii va fi locul

menţionat lângă denumirea trasului. Dacă lângă denumirea trasului se menţionează

mai multe locuri, cecul este plătibil la primul loc arătat, iar dacă lângă denumirea

trasului nu este menţionat nici un asemenea loc, plata se va face la locul unde

societatea bancară trasă are sediul principal;

e. data şi locul emiterii cecului. În înscris trebuie să se precizeze ziua, luna şi anul

emiterii. Dacă nu se menţionează locul emiterii, cecul este considerat a fi fost semnat

la locul arătat lângă numele trăgătorului;

f. semnătura trăgătorului, care trebuie scrisă de mână de către acesta, cuprinzând

numele şi prenumele (ori iniţiala acestuia) sau firma trăgătorului. Pentru a putea trage

cecuri, trăgătorul trebuie să depună specimenul semnăturii sale la societatea bancară

la care are disponibil. Legea nu cere indicarea beneficiarului cecului, această

menţiune având caracter facultativ. Cecul fără menţiune privind persoana

beneficiarului este considerat, conform art. 5 din Legea nr. 59/1934, cec la purtător.

De asemenea, cecul nu cuprinde scadenta obligaţiei de plată, întrucât este plătibil la

vedere, adică la prezentarea titlului. Pe cale de consecinţă, aşa după cum am arătat, cecul

este doar un instrument de plată, nu şi unul de credit. Legea prevede că orice altă

menţiune cuprinsă în înscris cu privire la scadenţă este considerată nescrisă. Totodată, vor

fi considerate nescrise orice menţiuni privind acceptarea cecului şi orice stipulaţiune de

Page 178: banca nationala romana

dobândă.

Nu vor atrage nulitatea cecului absenţa menţiunii privind locul plăţii (care va fi

determinat în funcţie de criteriile prevăzute de lege) şi nici lipsa menţiunii privind locul

emiterii (care se suplineşte cu locul arătat lângă numele trăgătorului).

În schimb, constituie infracţiune emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte

denumirea de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani, denumirea băncii care

are calitatea de tras, data şi locul emiterii.

Banca Naţională a României şi societăţile bancare pot cere ca formularele de cec

completate să poate ştampilele persoanelor juridice implicate în circuitul respectivelor

cecuri. lipsa ştampilei nu afectează valabilitatea cecului. Simpla ştampilă a unui trăgător,

persoană juridică, neînsoţită de semnătura reprezentantului autorizat al acesteia, anulează

cecul.

Cecul în alb este instrumentul de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar

uneori şi o parte din menţiunile obligatorii. Menţiunile care lipsesc trebuie să fie

completate atunci când posesorul prezintă cecul la plată. Completarea numelui ultimului

posesor este obligatorie. Primitorii cecului în alb şi oricare dintre posesorii succesivi au

dreptul de a completa instrumentul respectiv cu menţiunile care lipsesc, conform

înţelegerilor care au avut loc anterior între semnatarii cecului, fără a mai fi necesară

intervenţia trăgătorului. Dreptul de completare trece de la un posesor la altul odată cu

predarea cecului. Pentru ca posesorul cecului să nu depăşească înţelegerile iniţiale dintre

semnatarii cecului, în cazul cecului în alb se va adăuga o clauză care să conţină una din

următoarele formulări: "înaintea plăţii posesorul va completa cecul" - în cazul dreptului

nelimitat al posesorului cecului în alb privind completarea acestuia; "înaintea plăţii

posesorul va completa cecul, fără a depăşi ..." - în cazul limitării acestui drept.

Page 179: banca nationala romana

Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor primi cecuri în alb necompletate

şi nici cecuri în legătură cu care le-a fost notificat de către trăgător că a fost completat

abuziv şi apoi pus în circulaţie, chiar dacă cecul le este prezentat de către un posesor de

bună credinţă.

11.1.1.5.6. Transmiterea cecului.

Întrucât cecul este un titlu plătibil la vedere, beneficiarul poate cere imediat plata, însă

poate să şi transmită cecul către altă persoană.

Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane (cecul nominativ), cu sau fără clauză

expresă "la ordin", este transmisibil, potrivit art. 15 din Legea nr. 59/1934, prin gir. Girul

poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a altui obligat. EI trebuie să fie

necondiţionat şi integral. Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia şi trebuie

să fie semnat de girant. Transmiterea cecului prin gir, având ca efect transmiterea către

giratar a tuturor drepturilor decurgând din cec, implică faptul că giratarul va putea

prezenta cecul la plată trasului şi se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva

obligaţilor prin instrumentul respectiv.

În cazul în care pe cecul cu clauză "nu la ordin" este menţionat beneficiarul, cecul va fi

transmisibil prin cesiune, în Condiţiile dreptului comun. Cecul la purtător se transmite

prin simpla tradiţiune a titlului. Cecul poate fi stipulat expres ca fiind plătibil la purtător,

însă el va fi socotit la putător şi dacă s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu

menţiunea "la purtător", precum şi în cazul în care cecul nu îl menţionează pe beneficiar.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 59/1934, girul pus pe un cec la purtător face pe girant

răspunzător potrivit dispoziţiilor referitoare la regres. Girantul unui cec poate interzice un

nou gir privind respectivul cec, utilizând expresia "fără gir ulterior".

Page 180: banca nationala romana

Dacă cecul a fost girat în favoarea trasului, banca la care girantul îşi are deschis contul,

ciclul economic al instrumentului respectiv este încheiat, cecul având numai valoarea unei

chitanţe, cu excepţia cazului în care trasul şi giratarul sunt două unităţi bancare aparţinând

aceleiaşi societăţi bancare.

11.1.1.5.7. Avalul cecului.

Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval. Avalul este o garanţie personală prin care

o persoană, denumită avalist, garantează obligaţia asumată de una dintre persoanele

obligate prin cec, direct sau pe cale de regres. Garanţia poate fi dată pentru întreaga sumă

sau numai pentru o parte din suma menţionată în titlu. Avalul poate fi dat de un test sau

chiar de un semnatar al cecului. Avalul nu poate fi dat, însă, de către tras (banca ce

urmează să efectueze plata), întrucât acest aval ar echivala cu o acceptare a cecului,

acceptare interzisă de art. 4 din Legea nr. 59/1934.

Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se exprimă prin sintagma “pentru aval", "pentru

garanţie" sau prin expresii echivalente. Avalul trebuie să fie semnat de avalist. Avalul este

socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pe fata cecului, în afară de cazul în

care semnătura este a trăgătorului. În menţiunea avalului trebuie să se arate pentru cine

este dat. În lipsa acestei precizări, conform art. 27 alin. 3 din Legea nr. 59/1934, avalul se

socoteşte dat pentru trăgător.

Principalul efect al avalului este că avalistul se obligă la fel ca persoana pentru care a dat

avalul. Obligaţia avalistului este valabilă chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o este

nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.

În cazul în care avalistul plăteşte cecul, el dobândeşte drepturile rezultând din cec

împotriva persoanei pentru care a garantat, precum şi împotriva celor care sunt obligaţi

Page 181: banca nationala romana

faţă de aceasta din urmă în temeiul cecului.

Garantarea plăţii cecului prin aval nu mai cunoaşte, în prezent, aplicaţii practice,

formularul standardizat al cecului stabilit de Banca Naţională a României nemaiconţinând

o rubrică pentru aval.

11.1.1.5.8. Plata cecului.

Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus

acceptării din partea trasului. De aceea, menţiunea de acceptare inserată în titlu se

consideră nescrisă. Orice menţiune de certificare, de vedere sau alta echivalentă, scrisă pe

titlu şi semnată de tras, are doar efectul confirmării existenţei disponibilului pentru plata

cecului.

Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial

faţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte doar funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător,

emiterea cecului presupunând existenţa unui disponibil din care trasul va face plata.

Nefiind debitor de drept cambial, trasul nu răspunde pentru plata cecului, această

răspundere revenind, potrivit art. 13 din Legea nr. 59/1934, trăgătorului. Aşa după cum

am arătat, cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea de către posesor a cecului la

banca ce are calitatea de tras, pentru plată. Orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă.

Întrucât cecul are doar calitatea de instrument de plată, nu şi de credit, legea stabileşte

termene scurte pentru prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile,

dacă cecul este plătibil în localitatea unde a fost emis; 15 zile, dacă cecul este plătibil în

altă localitate decât cea în care a fost emis. Cecul emis într-o ţară europeană şi plătibil în

România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o

tară din afara Europei, în 70 de zile. Aceste termene se socotesc din ziua următoare celei

Page 182: banca nationala romana

arătate în cec ca dată a emiterii sale.

Cecul emis în România şi plătibil într-o altă ţară are ca termen de prezentare termenul

prevăzut în legislaţia tării în care urmează a se efectua plata.

În cazul în care se prezintă la plată un cec înaintea zilei înscrisă pe el ca dată a emiterii

(cec postdatat), el va fi plătibil în ziua prezentării, data menţionată considerându-se ca şi

cum nu ar fi fost scrisă.

Între trăgător şi banca trasă poate interveni o înţelegere conform căreia trasul va plăti

cecul numai după ce trăgătorul a avizat instrumentul respectiv, înţelegere exprimată prin

formula "plătiţi numai după aviz". Aceasta convenţie nu poate fi opusă posesorului

cecului, acesta rămânând plătibil la vedere. Primirea avizului de către societatea bancară

din partea trăgătorului nu reprezintă o condiţie pentru efectuarea plăţii, ci un procedeu

suplimentar de verificare a autenticităţii cecului şi de limitare a incidentelor de plată.

Normele-cadre nr. 7/1994 stabilesc procedura plăţii cecului, în funcţie de relaţiile dintre

băncile ai căror clienţi sunt trăgătorul şi beneficiarul:

1. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţii aceleiaşi sucursale a unei

societăţi bancare, trăgătorul completează formularul, îl semnează şi îl predă

beneficiarului, care, la rândul lui, îl remite sucursalei pentru încasare.

2. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţii sucursalelor dintr-un anumit

judeţ, aparţinând unor bănci diferite, beneficiarul va remite cecul completat şi

semnat, primit de la trăgător, sucursalei al cărei client este. Aceasta poate să

prezinte cecul direct sucursalei băncii la care are cont trăgătorul, care, dacă

acceptă cecul, debitează contul trăgătorului cu suma înscrisă pe cec şi comunică

această operaţiune sucursalei beneficiarului, aceasta creditând contul

beneficiarului. Sucursala beneficiarului mai are, însă, şi posibilitatea de a

introduce cecul în compensare la sucursala Băncii Naţionale a României din

judeţul respectiv, care îndeplineşte şi funcţia de casă de compensaţii interbancare.

Sucursala trăgătorului poate accepta la compensare cecul (debitând contul

Page 183: banca nationala romana

trăgătorului) sau poate refuza acest lucru. În cazul acceptării, pe baza comunicării

casei de compensaţii interbancare, sucursala beneficiarului creditează contul

acestuia cu suma înscrisă în cec.

3. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţi ai unor bănci diferite, cu

sediul pe raza aceluiaşi judeţ, procedura este similară cu cea de mai sus.

4. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţi ai unor bănci diferite, cu

sediile în judeţe diferite, dar banca al cărei client este beneficiarul are o sucursală

în judeţul în care se află sucursala trasului, sucursala beneficiarului are, de

asemenea, alegerea între cele două alternative: prezentarea directă sau prin casa

de compensaţii interbancare. În primul caz, sucursala beneficiarului va trimite

cecul prin reţeaua (intrabancară) a băncii căreia îi aparţine, sucursalei aceleiaşi

bănci din judeţul în care se află sucursala trăgătorului. Primind cecul, după

verificare, sucursala trăgătorului va debita contul acestuia şi va comunica

acceptarea sucursalei din acelaşi judeţ a băncii beneficiarului. Aceasta va

transmite acceptarea, prin reţeaua intrabancară, sucursalei beneficiarului, care va

credita contul clientului său. În situaţia alegerii celei de-a doua alternative,

sucursala beneficiarului transmite cecul prin reţeaua sa intrabancară sucursalei

aceleiaşi bănci din judeţul unde se află sucursala trăgătorului, în vederea

prezentării cecului la sucursala din judeţul respectiv a Băncii Naţionale a

României. Sucursala trăgătorului va accepta sau va refuza la compensare cecul.

În cazul acceptării, sucursala prezentatoare o va comunica, prin reţeaua

intrabancară, sucursalei beneficiarului, care creditează contul clientului său.

5. În cazul în care beneficiarul şi trăgătorul sunt clienţi ai sucursalelor unor bănci

diferite, cu sediile în judeţe diferite, iar banca beneficiarului nu are sucursală în

judeţul în care se află sucursala trăgătorului, însă banca trăgătorului are sucursală

în judeţul în care se găseşte sucursala beneficiarului, aceasta din urmă are, de

asemenea, alegerea între compensarea directă şi compensarea prin Banca

Naţională a României. În primul caz, sucursala beneficiarului prezintă cecul

sucursalei din acelaşi judeţ a băncii trăgătorului, care îl va trimite, prin reţeaua

intrabancară, sucursalei trăgătorului. Aceasta, dacă acceptă cecul, debitează

contul clientului său şi comunică efectuarea operaţiunii, prin reţeaua interbancară,

sucursalei aceleiaşi bănci din judeţul în care se află sucursala beneficiarului.

Primind comunicarea acceptării, sucursala beneficiarului creditează contul

clientului său. În cazul compensării prin intermediul băncii centrale, sucursala

Page 184: banca nationala romana

beneficiarului introduce în compensare cecul la sucursala Băncii Naţionale a

României din judeţul respectiv. După acceptarea de către sucursala trăgătorului,

pe baza comunicării casei de compensaţii, sucursala beneficiarului creditează

contul clientului său.

6. În cazul în care beneficiarul şi trăgătorul sunt clienţi ai sucursalelor unor bănci

diferite, cu sediile în judeţe diferite, şi nici una dintre bănci nu are sucursală în

judeţul în care se află cealaltă sucursală implicată, plata cecului se va efectua fie

prin centralele celor două societăţi bancare, fie prin centrala Băncii Naţionale a

României, în calitate de casă de compensaţii interbancare.

În cazul în care posesorul unui cec nu prezintă instrumentul respectiv societăţii bancare trase, ci unei case de compensaţii, prin intermediul societăţii bancare unde îşi are deschis contul, operaţiunea respectivă este echivalentă cu o prezentare la plată.

Pentru a face o plată valabilă, trasul este obligat să verifice îndeplinirea Condiţiilor de

formă ale cecului. Astfel, conform art. 36 din Legea nr. 59/1934, trasul care plăteşte un

cec girat trebuie să verifice regularitatea succesiunii girurilor, dar nu şi autenticitatea

semnăturilor giranţilor. Totodată, banca plătitoare are obligaţia de a verifica dacă

semnătura depusă pe cec aparţine trăgătorului, comparând-o cu specimenul de semnătură

aflat la bancă, precum şi dacă formularul de cec prezentat este unul dintre tipizatele

eliberate trăgătorului titular de cont. În fine, banca trebuie să verifice identitatea

posesorului, dacă titlul este prezentat personal de acesta.

Plata efectuată de tras poate fi integrală sau parţială, posesorul cecului neputând refuza o

plată parţială. Trasul poate cere posesorului predarea înscrisului cu menţiunea "achitat".

În cazul unei plăţi parţiale, trasul poate cere să se facă, pe înscris menţiune despre această

plată şi să dea o chitanţă.

Prin plata cecului de către tras, toţi semnatarii cecului sunt eliberaţi. Potrivit art. 30 din

Legea nr. 59/1934, neprezentarea cecului pentru plată în termenele menţionate mai sus

are drept consecinţă pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor şi a garanţilor, dacă

trasul nu a făcut plata. Pe cale de consecinţă, nerespectarea termenelor de prezentare a

cecului la plată nu are ca efect pierderea dreptului beneficiarului cecului de a cere trasului

Page 185: banca nationala romana

plata sumei de bani menţionată în titlu. Acest drept poate fi valorificat în Condiţiile legii,

în cadrul termenului de prescripţie.

Ordinul dat de trăgător trasului de a nu plăti suma înscrisă pe cec nu este valabil decât

după expirarea termenului de prezentare. În lipsa acestui ordin şi dacă există disponibilul

necesar în cont, trasul va plăti cecul chiar după expirarea acestui termen.

Banca Naţională a României şi societăţile bancare au obligaţia de a arhiva cecurile care

au făcut obiectul operaţiunilor lor pe o perioadă de 5 ani de la data plăţii.

În fine, iată un exemplu de plată utilizând cecul. Societatea comercială A, având cont

deschis la banca X, achiziţionează mărfuri de la societatea comercială B, care are cont

deschis la banca Y. În baza disponibilului din contul curent, banca X eliberează un carnet

de cecuri societăţii comerciale A. La achiziţia mărfii, societatea comercială A

completează un cec, îl semnează şi îl remite societăţii comerciale B. Simpla remitere a

cecului nu stinge datoria. În acest moment, societatea comercială A are calitatea de

trăgător, banca X are calitatea de tras, iar societatea comercială B pe cea de beneficiar.

Societatea comercială B prezintă cecul la banca Y, care îi pune suma la dispoziţie, fie în

numerar, fie creditându-i contul, şi transmite cecul băncii X pentru încasare. Banca X

debitează contul societăţii comerciale A şi achită suma înscrisă în cec. Efectul acestui

procedeu este stingerea creanţei societăţii comerciale B asupra societăţii comerciale A.

11.1.1.5.9. Consecinţele neplăţii cecului.

În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă

împotriva acestuia. Explicaţia rezidă în aceea că trasul nu este debitor de drept cambial, ci

îndeplineşte doar funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător. Pe cale de consecinţă, banca

nu poate fi chemată în judecată pentru a plăti din provizion decât de trăgător, nu şi de

Page 186: banca nationala romana

beneficiar, cu care nu are raporturi juridice.

Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor în regres. Posesorul cecului

poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, a trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi

de regres, conform art. 43 din Legea nr. 59/1934.

Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la plată în timp util, iar

refuzul de plată al trasului să fie constatat în Condiţiile legii. Refuzul de plată poate fi

constatat, potrivit art. 43 din Legea nr. 59/1934, fie printr-un act autentic (protest), fie

printr-o declaraţie a trasului, scrisă şi datată pe cec, cuprinzând ziua când a fost prezentat

la plată, fie, în fine, printr-o confirmare oficială a unei case de compensaţii. Protestul sau

constatarea echivalentă trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de prezentare

la plată a cecului. Posesorul cecului păstrează drepturile sale contra trăgătorului, chiar

dacă cecul nu a fost prezentat în timp util pentru plată sau nu s-a făcut protestul ori

constatarea echivalentă acestuia. De asemenea, trebuie arătat că posesorul cecului are

drept de urmărire împotriva tuturor, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte

ordinea în care s-au obligat.

Posesorul cecului poate cere pe cale de regres: suma arătată în cecul neplătit; dobânda

legală, calculată de la data prezentării spre plată; cheltuielile făcute cu urmărirea.

Obligatul de regres care a făcut plata cecului poate cere de la giranţii săi: întreaga sumă

plătită; dobânda legală, socotită din ziua plăţii; cheltuielile efectuate. Împotriva

pretenţiilor formulate împotriva sa, debitorul poate opune aceleaşi excepţii ca şi în

materia cambiei, conform art. 55 din Legea nr. 59/1934. Regresul se poate exercita fie

prin învestirea cecului cu formulă executorie de către judecătorie, în temeiul art. 53 din

Legea nr. 59/1934, urmată de procedura execuţională de drept comun, fie printr-o acţiune

în justiţie. Acţiunea în justiţie se poate întemeia fie pe raportul juridic fundamental în

Page 187: banca nationala romana

baza căruia suma este datorată de trăgător posesorului cecului (acţiunea cauzală

reglementată de art. 56 din Legea nr. 59/1934), fie pe dreptul de regres al posesorului

cecului (art. 48 din Legea nr. 59/1934), fie pe acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză

împotriva trăgătorului (art. 57 din Legea nr. 59/1934).

Acţiunile în regres ale posesorului cecului împotriva giranţilor, a trăgătorului sau a celorlalţi obligaţi de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data expirării termenului de prezentare a cecului pentru plată, iar acţiunile în regres ale diferiţilor obligaţi la plată cecului, unii împotriva altora, se prescriu în termen de 6 luni de la data plătii cecului, respectiv de la data la care acţiunea în regres a fost pornită împotriva obligatului.

Cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii (dobânda legală de la data prezentării, cheltuielile de protest şi cheltuielile de notificare).

Instanţa competentă pentru învestirea cecului cu formulă executorie este, aşa după cum am arătat, judecătoria, posesorul cecului având, aşadar, deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în temeiul art. 54 din Legea nr. 59/1934.

11.1.1.5.10. Varietăţi ale cecului.

Legea nr. 59/1934 reglementează anumite specii ale cecului, stabilind reguli cu caracter

special, aplicabile Boar acestora. Este vorba de cecul barat, cecul plătibil în cont, cecul

netransmisibil, cecul de călătorie, cecul certificat şi cecul circular.

Astfel, cecul barat este cecul care cuprinde pe faţă sa două linii paralele executate de

trăgător sau de posesorul cecului, potrivit art. 38 din Legea nr. 59/1934. El nu poate fi

plătit decât unei persoane determinate (o altă bancă sau un client al băncii), rolul său

esenţial fiind facilitarea plăţilor prin înscriere în cont.

Bararea cecului este generală când între cele două linii nu se indică nimic ori se face

menţiunea "societate bancară" sau o expresie echivalentă, respectivul cec neputând fi

plătit decât unei societăţi bancare sau unui client al trasului.

Bararea este specială în cazul în care între cele două linii se înscrie denumirea unei

societăţi bancare, acest cec putând fi plătit doar respectivei bănci sau, dacă aceasta are

calitatea de tras, unui client al acestor bănci. Societatea bancară indicată poate recurge

pentru încasare, în temeiul art. 39 din Legea nr. 59/1934, la o altă bancă.

Page 188: banca nationala romana

Bararea generală poate fi transformată în barare specială, dar nu şi invers. Ştergerea

liniilor înscrise se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost făcută. În doctrină s-a arătat că un cec

poate fi barat special numai de două ori şi numai dacă cea de-a doua barare s-a făcut în

vederea încasării lui printr-o casă de compensaţii de către o bancă neafiliată la aceasta.

Astfel, banca desemnată prin prima barare va opera cea de-a doua barare în favoarea altei

bănci, membră a casei de compensaţii, care îl va încasa.

Trasul şi societatea bancară care nu respectă dispoziţiile legale privind cecul barat

răspund pentru prejudiciul cauzat, în temeiul art. 39 alin. 5 din Legea nr. 59/1934, până la

concurenţa valorii cecului.

Cecul plătibil în cont este acel cec în care sunt inserate transversal pe faţă sintagmele

"plătibil în cont", "numai prin virament" sau alta echivalentă, menţiuni prin care

trăgătorul sau posesorul interzice plata în numerar a cecului. Pe cale de consecinţă, trasul

va efectua o plată în monedă scripturală prin creditarea contului beneficiarului. Ştergerea

unei asemenea menţiuni se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost făcută. Banca va răspunde

până la concurenţa valorii cecului în cazul nerespectării acestor norme.

Cecul netransmisibil este cecul care conţine menţiunea "netransmisibil" şi care nu poate fi

plătit decât primitorului sau, la cererea sa, să fie creditat contul său curent. În consecinţă,

primitorul nu poate gira cecul decât unei societăţi bancare pentru încasare, iar aceasta nu-l

va putea gira mai departe sub nici o formă. Clauza netransmisibilităţii poate fi inserată de

trăgător, la cererea beneficiarului, sau de un girant. În ambele cazuri efectul clauzei este

oprirea circulaţiei instrumentului şi stabilirea definitivă a ultimului posesor care are

dreptul de a intra în posesia sumei înscrise pe cec.

Cecul de călătorie se caracterizează prin aceea că trăgătorul subordonează plata cecului

existenţei pe titlu în momentul prezentării a unei a doua semnături la fel cu a primitorului.

Page 189: banca nationala romana

Acest cec este alcătuit din două părţi (talonul şi cecul propriu-zis) şi cuprinde ordinul

băncii dat agentului său ori corespondentului său dintr-o anumită localitate de a plăti o

sumă de bani clientului a cărui semnătură a fost depusă pe talon la eliberarea formularului

de către bancă. Beneficiarul cecului (clientul băncii) prezintă cecul pentru încasare

agentului sau corespondentului băncii, depunând, cu această ocazie, o a doua semnătură,

pe cecul propriu-zis. Plătitorul va verifica, înainte de a efectua plata, identitatea

beneficiarului prin compararea celor două semnături, care trebuie să fie similare. Agentul

sau corespondentul băncii (care poate fi o altă bancă sau o societate comercială care vinde

un bun sau prestează un serviciu clientului băncii emitente) urmează să prezinte, ulterior,

cecurile la banca emitentă, care le va credita conturile cu sumele respective.

Cecul certificat este cecul semnat pe faţă de către banca emitentă, care garantează prin

această certificare existenta acoperirii şi blocarea acesteia la dispoziţia posesorului

cecului pană la expirarea termenului de prescripţie.

Cecul circular este un titlu la ordin, emis de o societate bancară sau altă instituţie de

credit, anume autorizate, pentru sume pe care le are disponibile de la primitorii cecurilor

în momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile arătate, în mod alternativ,

de emitent. De regulă, deci, în cecul circular societatea bancară emitentă este atât trăgător,

cât şi tras.

Societatea bancară sau instituţia de credit autorizate să emită astfel de cecuri trebuie să

depună o cauţiune la Banca Naţională a României.

Cecul circular cuprinde următoarele menţiuni: denumirea de "cec circular" în cuprinsul

titlului; promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele

şi prenumele primitorului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului. Acestui cec îi

sunt aplicabile toate dispoziţiile legale privind girul, plata, protestul şi regresul din

Page 190: banca nationala romana

materia cambiei, afară de cazul când legea dispune altfel.

11.1.1.6. Incidente în executarea contractului bancar de cont curent

de disponibilităţi

11.1.1.6.1. Incidentele de plăţi. Noţiune.

Incidentul de plată reprezintă, potrivit art. 2 lit. b din Regulamentul nr. 1/2001 privind

organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de

Plăti;66, neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor legale sau contractuale de către o

persoană fizică sau juridică, adusă la cunoştinţa Centralei Incidentelor de Plăţi pentru

apărarea interesului public.

Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează informaţia

specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile

utilizatorilor (persoanele declarante, autorităţile publice, persoanele fizice şi juridice, prin

intermediul băncilor, şi instituţiile similare din străinătate ale Centralei Incidentelor de

Plăţi).

Persoanele care declară informaţia având ca obiect incidentele de plăţi sunt: băncile,

persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale acestora; sucursalele din

România ale băncilor, persoane juridice străine; Centrala Incidentelor de Plăţi. Procedura

de declarare şi fluxul informaţional al incidentelor de plăţi sunt prevăzute în

Regulamentul nr. 1/2001.

Centrala Incidentelor de Plăţi nu este abilitată să primească declaraţii de incidente de plăţi

decât de la persoanele de mai sus şi nici să cerceteze veridicitatea informaţiei transmise

de aceste persoane, care răspund pentru veridicitatea şi integritatea informaţiei transmise.

Pentru gestionarea informaţiei primite, Centrala Incidentelor de Plăţi organizează un fişier

Page 191: banca nationala romana

de interes general, Fişierul Naţional de incidente de plăţi, având următoarea structură:

Fişierul Naţional de cecuri, Fişierul Naţional de cambii şi Fişierul Naţional de bilete la

ordin. Fişierul Naţional al persoanelor cu risc este un fişier alimentat automat de Fişierul

Naţional de incidente de plăţi cu incidentele de plăţi majore înregistrate pe numele unei

persoane fizice sau juridice, inclusiv al unei bănci.

Fişierul Naţional de cecuri evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile privind: refuzul

la plată al cecurilor; declararea cecurilor ca pierdute, furate, distruse sau anulate;

persoanele fizice sau juridice aflate în interdicţie bancară de a emite cecuri.

Fişierul Naţional de cambii evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile privind: refuzul

la plată al cambiilor; declararea cambiilor ca pierdute, furate, distruse sau anulate.

Fişierul Naţional de bilete la ordin evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile privind:

refuzul la plată al biletelor la ordin; declararea biletelor la ordin ca pierdute, furate,

distruse sau anulate.

Fişierul Naţional al persoanelor cu risc evidenţiază incidentele de plăţi majore înregistrate

pe numele unei persoane fizice sau juridice, şi anume:

a. pentru cec: cecul emis fără autorizarea trasului; cecul refuzat la plată din lipsă parţială

de disponibil; cecul refuzat la plată din lipsă totală de disponibil; cecul emis cu o dată

falsă sau căruia îi lipseşte o menţiune obligatorie; cecul circular sau cecul de călătorie

emis "la purtător"; cecul emis de un trăgător aflat în interdicţie bancară;

b. pentru cambie: scontarea cambiei fără existenţa totală sau parţială a creanţei cedate în

momentul cesiunii acesteia; cambia refuzată la plată din lipsă parţială de disponibil;

cambia refuzată la plată din lipsă totală de disponibil; cambia falsă;

c. pentru biletul la ordin: scontarea biletului la ordin fără existenţa totală sau parţială a

creanţei cedate în momentul cesiunii acestuia; biletul la ordin refuzat la plată din lipsă

parţială de disponibil; biletul la ordin refuzat la plată din lipsă totală de disponibil;

biletul la ordin fals.

Informaţiile Centralei Incidentelor de Plăţi sunt utilizate atât de bănci, în scopul

Page 192: banca nationala romana

cunoaşterii incidentelor de plăţi înregistrate în sistemul bancar, cât şi de către

comercianţii persoane fizice şi juridice, pentru a aprecia bonitatea partenerilor comerciali.

Centrala Incidentelor de Plăţi transmite centralelor băncilor (care, la rândul lor, transmit

informaţiile unităţilor teritoriale) declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri,

precum şi informaţii privind declararea ca pierdute, furate, distruse sau anulate a

instrumentelor bancare (cecuri, cambii, bilete la ordin). Băncile utilizează aceste

informaţii, de exemplu, la eliberarea carnetelor de cecuri propriilor clienţi, la acordarea de

credite, la deschiderea de conturi curente pentru noi clienţi, la scontarea unui titlu de

credit sau la avalizarea unei cambii sau a unui bilet la ordin.

De asemenea, fişierele Centralei Incidentelor de Plăţi pot fi consultate, pe baze

comerciale, de persoane fizice şi juridice non-bancare, prin intermediul unei bănci, cu

titlu de exemplu, la încheierea unui contract comercial, în cazul intenţiei de a fuziona cu o

altă societate (în cazul societăţilor comerciale), la primirea în calitate de beneficiar a unui

cec, la primirea în calitate de giratar a unui cec, a unei cambii sau a unui bilet la ordin, la

acordarea unui credit comercial sau la avalizarea unei cambii sau a unui bilet la ordin.

11.1.1.6.2. Răspunderea juridică angajată în cazul incidentelor de

plată.

În cazul incidentelor de plată cu cecuri, se poate angaja răspunderea penală şi

răspunderea de drept bancar în cazul titularilor de cont, respectiv răspunderea

administrativă a băncilor.

Astfel, răspunderea penală este atrasă de săvârşirea de către persoanele fizice a faptelor

constând în: emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase sau fără a avea suficient

disponibil în cont; retragerea disponibilului înainte de expirarea termenului de prezentare

Page 193: banca nationala romana

a cecului; emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul dintre elementele

esenţiale; emiterea unui cec circular de către băncile neautorizate sau cărora li s-a refuzat

autorizarea; emiterea unui cec circular sau a unui cec de călătorie la purtător.

Sancţiunea specifică de drept bancar constând în interdicţia bancară de a emite cecuri pe

timp de un an şi notificarea de către banca trasă asupra unui titular de cont se aplică în

cazul în care acesta a generat un incident de plată major. În cazul în care un trăgător aflat

în interdicţie bancară emite un nou cec asupra aceluiaşi cont sau asupra unui cont deschis

la o altă bancă, interdicţia bancară se prelungeşte cu un an de la data emiterii noului cec.

Răspunderea contravenţională, constând în plata unei amenzi, este angajată în sarcina

băncii care a omis să declare incidentele de plăţi sau interdicţiile bancare ori nu le-a

notificat către client; a eliberat formulare de cecuri titularilor de cant aflaţi în interdicţie

bancară; nu a notificat Centralei Incidentelor de Plăţi anularea unui incident de plată sau a

unei interdicţii bancare declarate anterior; a notificat în mod nejustificat anularea unui

incident de plată declarat anterior; nu a respectat termenele de transmitere a informaţiei.

În situaţia incidentelor de plată cu cambii şi bilete la ordin, poate fi angajată răspunderea

penală în sarcina persoanelor fizice care cesionează o creanţă în favoarea unei bănci,

ştiind că în momentul cesiunii nu există, în tot sau în parte, creanţa cedată, respectiv

răspunderea contravenţională, prin plată unei amenzi, în sarcina băncii care: a omis să

declare incidentele de plată; a omis să notifice Centralei Incidentelor de Plăţi anularea

unui incident de plată declarat anterior; nu a respectat termenele de transmitere a

informaţiei.

Page 194: banca nationala romana

11.1.1.6.3. Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din

contul curent de disponibilităţi.

O problemă practică care a primit soluţii diferite în jurisprudenţă o reprezintă, legat de

executarea contractului de cont curent de disponibilităţi, determinarea persoanei care va

suporta pierderea în cazul în care fondurile au fost eliberate altei persoane decât titularul

contului sau mandatarul acestuia ori persoanei indicate de titular.

Soluţiile în jurisprudenţă au evoluat de la angajarea răspunderii pe fundamentul culpei, la

suportarea pierderii pe temeiul dreptului de proprietate, apoi la rezolvarea problemei pe

temeiul regulilor plăţii.

Astfel, timp de mai multe decenii, jurisprudenţa română, sub influenţa celei franceze, a

decis în sensul suportării pagubei de către partea contractuală care şi-a încălcat obligaţiile

de diligentă izvorâte din contact. De pildă, în cazul în care s-a constatat neglijenta

funcţionarilor băncii în executarea obligaţiei de verificare a identităţii titularului de cont

sau a pretinsului mandatar al acestuia, având drept consecinţă o greşită debitare a

contului, banca va răspunde plătind titularului suma retrasă, pe care o va înscrie în

creditul contului pe data efectuării operaţiunii nevalabile de retragere.

Începând cu anul 1939, în jurisprudenţa noastră a apărut o nouă orientare, impusă de

existenţa unor situaţii în care nici uneia dintre părţi nu-i putea fi imputată vreo culpă

contractuală. Problema a fost rezolvată, în aceste cazuri, pornind de la caracterul

impropriu al depozitului de fonduri în bancă, unul dintre efectele depozitului neregulat

fiind transmiterea dreptului de proprietate de la client către bancă, în momentul

constituirii depozitului. Pe cale de consecinţă, în cazul în care restituirea fondurilor se

face către o altă persoană decât clientul băncii sau mandatarul acestuia, partea

prejudiciată prin dolul terţului este banca, iar nu clientul. Pe acest temei, banca va fi

obligată să reconstituie, din propriile sale mijloace băneşti, soldul contului clientului,

Page 195: banca nationala romana

creditând acest cont cu suma retrasă, pe data efectuării acestei operaţiuni.

S-a arătat, însă, că depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, iar normele

care reglementează împrumutul nu sunt de ordine publică, părţile putând deroga de la ele.

De aceea, regimul juridic al obligaţiei băncii de a restitui fondurile trebuie să se raporteze

la normele juridice privind plata (art. 1092 şi urm. C.civ.). Astfel, banca are obligaţia de a

restitui fondurile către titularul contului sau către mandatarul acestuia ori către o terţă

persoană indicată de titular.

Validitatea restituirii efectuate către titularul contului depinde de capacitatea acestuia de a

primi, raportat la momentul restituirii, potrivit art. 1098 C.civ., restituirea către un client

incapabil fiind nulă. Pe cale de consecinţă, obligaţia băncii nu este stinsă, ea fiind obligată

să reconstituie soldul contului, cu excepţia cazurilor în care primitorul devenit capabil

confirmă restituirea sau banca dovedeşte că restituirea a profitat incapabilului. Totodată,

restituirea nu este validă în cazul în care titularul contului a pierdut dreptul de dispoziţie

asupra fondurilor (de pildă, în cazul popririi fondurilor sau a falimentului titularului). De

asemenea, în cazul decesului titularului, creanţa faţă de bancă se transmite moştenitorilor,

banca trebuind să verifice calitatea de succesor.

În cazul în care restituirea se face către mandatarul titularului persoană fizică sau către

reprezentantul titularului persoană juridică, efectul liberatoriu al plăţii depinde de

realitatea puterilor celui care pretinde că lucrează în numele titularului şi pentru acesta.

Banca este obligată să verifice existenta acestor puteri, în practică recurgându-se la

specimenele de semnătură depuse anterior.

În fine, restituirea fondurilor se poate face către un terţ indicat de titular, terţ care nu-l

reprezintă pe acesta, ci acţionează în nume şi pe cont propriu. Ipoteza este întâlnită în

practică în cazul plătii prin cec, virament sau card bancar. Remiterea fondurilor se

Page 196: banca nationala romana

realizează, în acest caz, prin două operaţiuni: restituirea de către bancă titularului de cont

şi remiterea de către titular a fondurilor către terţul indicat. Validitatea acestei operaţiuni

complexe depinde, deci, atât de valabilitatea actului prin care este indicat terţul, cât şi de

identificarea persoanei căreia îi sunt remise fondurile. Pe cale de consecinţă, banca

trebuie să verifice dacă ordinul emană de la clientul ei şi dacă primitorul fondurilor este

persoana indicată de client. Este irelevant, din acest punct de vedere, că titularul contului

nu ar avea capacitatea juridică necesară pentru efectuarea respectivei remiteri de fonduri,

problema privind exclusiv raportul juridic dintre acesta şi terţ.

Problema exonerării de răspundere a băncii pentru caz de forţă majoră se pune în două

cazuri: pieirea fondurilor (distrugerea materială a acestora) şi plata către un terţ care

utilizează un cec sau un ordin de virament fals, imposibil de detectat ca atare. În primul

caz, problema se rezumă la aplicaţiunea principiilor res perit domino şi genera non

pereunt, riscul privind obligaţia băncii proprietare a fondurilor de conservare a acestora.

În cel de-al doilea caz, însă, riscul priveşte obligaţia de restituire şi vor fi aplicabile, de

asemenea, regulile, plătii (art. 1096 şi urm. C.civ.). Validitatea restituirii fondurilor va

depinde, deci, de modul în care banca îşi îndeplineşte obligaţia de verificare a regularităţii

ordinului de a plăti emis de titularul contului. În cazul respectării întocmai a acestei

obligaţii, banca este eliberata de obligaţia de restituire a fondurilor către client, iar riscul

unei plăţi neregulate va fi suportat, în principiu, de client.

Verificările pe care banca este ţinută să le facă, în cazul prezentării unui cec spre plată,

privesc emiterea cecului de către clientul său; identitatea dintre persoana indicată ca

beneficiar şi persoana care prezintă cecul; capacitatea beneficiarului de a primi plata;

inexistenta unei popriri asupra fondurilor sau a unei opoziţii la plată cecului.

Verificarea validităţii ordinului de plată reprezintă o operaţiune complexă, constând în

verificarea autenticităţii imprimatului emis de bancă şi a seriei acestuia, a completării

Page 197: banca nationala romana

tuturor rubricilor şi a semnăturii clientului, prin confruntarea cu specimenul depus de

titularul contului. Un cec care prezintă o anomalie trebuie refuzat, cu excepţia cazului în

care este confirmat de client. Este considerată anomalie orice indiciu de natură să nască

suspiciunea că cecul nu exprimă voinţa clientului care l-ar fi emis.

Verificarea identităţii beneficiarului se face pe baza unui act de identitate care să cuprindă

o fotografie a acestuia, de regulă banca păstrând o copie. Verificarea capacităţii de a primi

plată priveşte, în cazul persoanelor juridice, existenţa legală a acesteia, specialitatea

capacităţii ei de folosinţă, precum şi realitatea puterilor reprezentantului ei, rezultând din

actul de înfiinţare sau constituire ori dintr-o procură specială.

Culpa clientului, în cazul cecurilor false sau falsificate, exonerează banca de răspundere.

În practică, clientul a fost considerat culpabil dacă a dovedit neglijentă în păstrarea

formularelor tipizate emise de bancă, dacă a semnat formularele înainte de completarea

tuturor rubricilor, dacă a întârziat în anunţarea băncii despre pierderea sau furtul

formularelor sau dacă nu a verificat extrasele de cont.

În mod similar este soluţionată problema răspunderii în cazul executării ordinelor de

virament false sau falsificate.

În fine, în cazul ordinelor de plată care decurg din utilizarea cardului bancar, riscul plăţii

către o persoană care nu avea dreptul să o primească este suportat de titularul cardului, cu

condiţia ca banca să-şi fi îndeplinit obligaţia de a efectua verificările necesare şi numai

dacă în contractul de card bancar nu există stipulaţie contrară.

11.1.2. Contractul de card bancar

11.1.2.1. Cardul bancar. Noţiune.

Băncile efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi şi prin conturile deschise titularilor pentru operaţiuni cu carduri bancare.

Cardul bancar reprezintă suportul de informaţie standardizat, securizat şi

Page 198: banca nationala romana

individualizat, care arată că deţinătorul are acces la dreptul de a-l folosi pentru plată, conferit de emitentul, societate bancară. Cardul poate fi acceptat de către comercianţi ca mijloc de plată, de către deţinător, a obligaţiilor asumate de utilizator la procurarea de mărfuri, consumul de servicii sau obţinerea de avansuri în numerar de la comerciant.

Acest instrument este reglementat de Banca Naţională a României prin Regulamentul nr. 6/1995 privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către societăţile bancare, completat prin Circulara Băncii Naţionale a României nr. 19/ 1996.

Potrivit acestor dispoziţii, emitent al cardurilor bancare poate fi o societate bancară, fie că este proprietara mărcii distinctive sub care este emis cardul, fie că are cu proprietarul mărcii raporturi juridice care îi permit să emită cardul. În acest din urmă caz, banca emitentă lucrează în calitate de mandatar al proprietarului de marcă, cu toate consecinţele juridice care decurg din aceasta.

Conform art. 5 pct. 1 din Regulamentul nr. 6/1995, cardul este, pe tot parcursul existentei sale, proprietatea emitentului.

Elementele caracteristice comune cardurilor bancare sunt precizate în art. 3 din Regulamentul nr. 6/1995. Astfel, orice card bancar:

a. trebuie să fie fabricat din material plastic, având aceleaşi dimensiuni standard,

indiferent de emitent;

b. trebuie să prezinte pe partea din faţă (recto) o serie de elemente destinate luării unei

amprente; 5 Clare şi distincte a cardului (numărul cardului; numele, prenumele şi

orice alte elemente care să permită evitarea confuziilor referitoare la identitatea

deţinătorului; data expirării valabilităţii cardului), precum şi elemente destinate

informării prin recunoaştere vizuală (denumirea şi sigla emitentului, precum şi o

hologramă);

c. trebuie să prezinte pe partea din spate (verso) o bandă magnetică înregistrabilă pe cel

puţin trei piste şi un panel de semnătură cu fundal de culoare deschisă, rezistent la

uzură şi având elemente de siguranţă în desen care să îngrădească posibilitatea

ştergerii sau modificării semnăturii.

11.1.2.2. Funcţiile cardurilor.

Cardurile bancare pot îndeplini, alternativ sau cumulativ, următoarele funcţii:a. Funcţia de retragere de fonduri. Funcţia elementară a cardului bancar o reprezintă

retragerea de numerar de la distribuitoarele automate de bancnote (cash dispenser), de

la ghişeele automate ale băncilor (A.TM.) sau de la ghişeele obişnuite ale băncilor.

b. Funcţia de plată. Această funcţie oferă deţinătorului cardului posibilitatea de a stinge

o obligaţie de plată prin declanşarea unei proceduri care va avea ca efect debitarea

contului său bancar şi creditarea corespunzătoare a contului bancar al creditorului

plătii. Debitarea contului poate fi efectuată instantaneu sau după un termen convenit

cu banca. Totuşi, acest interval nu conferă operaţiunii natura juridică a creditului.

Page 199: banca nationala romana

c. Funcţia de credit. Această funcţie conferă deţinătorului o veritabilă deschidere de

credit, având, deci, un plafon maxim determinat, pe care titularul este obligat să îl

reconstituie ulterior.

Din punct de vedere tehnic, îndeplinirea acestor funcţii se realizează prin accesul pe care

cardul îl conferă deţinătorului la efectuarea de operaţiuni în numele şi pe contul unui

comerciant, de către un automat programabil, care poate îmbrăca una din următoarele

forme:

a. distribuitorul automat de numerar (denumit, conform practicii bancare internaţionale,

cash dispenser), care este un dispozitiv ce permite unui utilizator de card accesul la

dreptul deţinătorului de a retrage disponibil din contul său, sub formă de numerar.

Deţinătorul introduce cardul în aparat, compune codul personal de identificare

(P.I.N.), solicită prin tastare suma de bani, care îi este furnizată de aparat, concomitent

cu confirmarea, prin afişare, a efectuării şi încheierii tranzacţiei;

b. ghişeul automat de bancă (Automated Teller Machine - A.T.M.), care este un

dispozitiv ce permite unui utilizator de card accesul la dreptul deţinătorului de a

retrage disponibil din contul său, sub formă de numerar (la fel ca un distribuitor

automat de numerar), şi/sau să aibă acces la diferite servicii de informare asupra

situaţiei unor conturi, asupra transferurilor de fonduri (de pildă, plata unor facturi) sau

asupra acceptării de depozite. Procedeul descris anterior se completează cu selectarea

unei opţiuni din meniul afişat, introducerea datelor pentru efectuarea tranzacţiei,

vizualizarea rezultatului şi confirmarea operaţiunii;

c. terminalul pentru transferul electronic de fonduri de la punctul de vânzare (Electronic

Funds Transfer at Points of Sale - E.F.T.P.O.S.), care este un dispozitiv ce permite

preluarea şi, în unele cazuri, transmiterea de informaţii asupra plăţii cu card prin

mijloace electronice de la punctele de vânzare (de obicei cu amănuntul) ale

comerciantului. În acest caz, clientul introduce cardul în dispozitivul electronic,

comerciantul compune pe tastatură valoarea bunurilor cumpărate, clientul confirmă

suma printr-o tastă specială şi introduce codul personal de identificare, moment în

care începe efectuarea tranzacţiei. Suma este preluată din contul clientului, se emite

chitanţa şi se confirmă efectuarea tranzacţiei. În cazul în care comerciantul nu este

dotat cu terminale on line, se va utiliza un dispozitiv care certifică autenticitatea

cardului, valabilitatea codului personal de identificare şi furnizează un cod de

Page 200: banca nationala romana

certificare a tranzacţiei.

11.1.2.3. Tipuri de carduri.

Funcţiile pe care le pot îndeplini cardurile bancare, precum şi posibilitatea cumulării acestora de către unul şi acelaşi card, stau la baza clasificării acestor instrumente prin art. 2 din Regulamentul nr. 6/1995. Astfel, banca poate emite:1. Debit cardul, care permite deţinătorului să îi poată fi debitată în mod direct

contravaloarea bunurilor, serviciilor şi/sau a numerarului, achiziţionate pe seama

fondurilor din contul său, la o persoană juridică ce are în obiectul său de activitate

atragerea de depozite băneşti, de regulă neputând depăşi un anumit plafon într-un interval

de timp.

2. Cardul multifuncţional, care este orice debit card care are şi alte funcţii care îl pot face

recunoscut ca mijloc pentru plată, precum:

a. Cartela de numerar (cash card), care este un card utilizabil exclusiv pentru automate programabile care pot distribui numerar;

b. Cartela de garantare a emiterii cecurilor (cheque guaranted card), care este un card emis ca parte a unui sistem de garantare ce permite, la prezentarea de către utilizator a unui astfel de card valid, alături de cecul scris şi semnat, ca acesta să fie garantat, pană la o sumă specificată, de către banca emitentă a cardului şi trasă prin cec.

3. Credit cardul, care indică faptul că deţinătorului i-a fost deschisă o linie de credit care îi permite să achiziţioneze bunuri, servicii şi/sau numerar, în limita unui plafon stabilit în prealabil. Credit cardul trebuie emis şi operat astfel încât să permită preluarea de date pe baza cărora deţinătorul:

a. să-şi ramburseze în totalitate creditul la sfârşitul perioadei stabilite (travel and

entertainment card sau charge card); ori

b. să-şi stingă creditul acordat numai în parte, partea rămasă urmând să fie

considerată ca o extensie a creditului acordat anterior.

Page 201: banca nationala romana

11.1.2.4. Emiterea cardurilor de către bănci.

Banca emitentă a cardului este obligată să respecte principiile şi procedurile prevăzute de art. 8 din Regulamentul nr. 6/1995.

Astfel, banca poate dobândi calitatea de emitent de card numai după autorizarea cardului respectiv ca instrument de plată de către Banca Naţională a României. În scopul obţinerii acestei autorizaţii, banca va prezenta Băncii Naţionale a României - Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare o documentaţie cuprinzând:

a. cererea de autorizare însoţită de specimene ale cardului;

b. normele interne privind cardurile, aprobate de consiliul de administraţie;

c. în cazul în care banca nu este proprietara mărcii, certificările primite de la proprietar

cu privire la designul şi condiţiile tehnice de executare a cardului, a programelor

informatice şi a aparaturii montate la comerciant;

d. în cazul în care cardul este cu circulaţie internaţională şi banca nu este proprietara

mărcii, certificările proprietarului de marcă cu privire la integrarea în sistemul de

autorizare şi decontare a acestuia;

e. un plan de afaceri, cuprinzând informaţii despre bancă, despre card, despre aria de

utilizare a cardului şi obiectivele urmărite, precum şi o estimare pe 3 ani a veniturilor

şi cheltuielilor legate de card şi utilizarea acestuia;

f. în cazul în care se solicită autorizare pentru un smart card, o scrisoare de certificare

din partea VISA Internaţional sau EUROPAY Internaţional, din care să rezulte că

producătorul cardurilor respectă specificaţiile E.M.V. (EUROPAY - MASTERCARD

- VISA), ultima ediţie valabilă la data cererii.

În urma verificării documentaţiei, Banca Naţională a României - Direcţia generală plăti şi

urmărirea riscurilor bancare emite, în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia, o

autorizaţie provizorie, valabilă 90 de zile, perioadă în care banca emitentă se va afla sub

monitorizarea unei echipe specializate din cadrul băncii centrale.

Totodată, banca emitentă are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru evaluarea,

prevenirea şi limitarea riscurilor utilizării în continuare a unui card despre care a luat la

cunoştinţă că este sau este declarat ca pierdut, furat, deteriorat, distrus sau implicat în

orice alt eveniment de acest gen.

Banca emitentă va răspunde pentru pierderile suferite la plăţile cu card, pentru toate

Page 202: banca nationala romana

tranzacţiile neautorizate de deţinător, dacă:

a. survin după ce emitentul a fost anunţat de pierderea, furtul sau altă cauză generatoare

de riscuri de neplată;

b. au loc prin fapta altei persoane care ajunge să cunoască sau ar putea cunoaşte codul

personal de identificare al deţinătorului (P.I.N.).

De asemenea, banca va răspunde pentru toate prejudiciile produse de erorile în tranzacţii

apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în care defectul era evident

pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă, inclusiv printr-un mesaj pe

ecranul terminalului.

În toate aceste cazuri, răspunderea băncii emitente se va limita la sumele debitate eronat

din contul deţinătorului, plus dobânda aferentă acestor sume, dacă prin contract nu se

prevede altfel.

Banca emitentă ,are obligaţia de a pune la dispoziţia deţinătorului evidentele aferente

plăţilor cu cardul acestuia, inclusiv extrase de cont.

Totodată, banca este obligată să asigure confidenţialitatea datelor privind deţinătorul

cardului şi a plăţilor cu card, date intrând, de altfel, în sfera secretului bancar.

În fine, tot băncii emitente îi revine obligaţia de a instrui deţinătorul şi comerciantul în

ceea ce priveşte respectarea procedurilor privind alcătuirea şi transmiterea de evidenţe în

vederea decontării, respectiv de a-l instrui pe comerciant în privinţa comportamentului în

caz de fraudă la plată cu card.

11.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului

bancar.

Pe parcursul derulării contractului, cardul rămâne proprietatea băncii. El poate fi utilizat

numai de către posesorul pe numele căruia a fost emis sau de către un utilizator autorizat,

Page 203: banca nationala romana

respectiv de către posesorii desemnaţi (în cazul cardurilor emise pe numele persoanelor

juridice) pentru plata bunurilor şi serviciilor furnizate de comercianţii care au afişate

mărcile de acceptare a cardului şi sunt dotaţi cu terminale electronice de plată cu carduri

sau cu cititoare mecanice de carduri (imprintere), pentru obţinerea de numerar de la

ghişeele unităţilor bancare sau de la bancomatele care au afişate mărcile de acceptare ale

cardului sau pentru obţinerea de informaţii privind soldul contului de carduri de la

bancomate sau telefonic (pe baza unei parole convenite cu banca). Compunerea codului

personal de identificare (P.I.N.) are, în aceste operaţiuni, valoarea unui ordin de plată dat

băncii de către client.

În funcţie de tipul cardului, acesta poate fi utilizat fie numai în limita disponibilităţilor din

contul posesorului (cu condiţia menţinerii permanente în cont a unei sume minime

stabilite de bancă), fie până la limita de creditare prin descoperire de cont acordată de

bancă. Prin contract se stabilesc, de asemenea, limita maximă zilnică de retragere de

numerar şi numărul maxim de operaţiuni ce pot fi efectuate.

De regulă, banca îşi rezervă, prin contract, dreptul de a suspenda utilizarea cardului, fără

o notificare prealabilă, în unul dintre următoarele cazuri: depăşirea termenelor de

rambursare a obligaţiilor de plată faţă de bancă; efectuarea de operaţiuni frauduloase.

Posesorul trebuie să semneze cardul imediat după primire. El este obligat să asigure

păstrarea în bune condiţii a cardului, astfel încât acesta să nu fie pierdut, furat, deteriorat

sau să intre în posesia unor persoane neîndreptătite să îl deţină. Totodată, posesorul este

obligat să păstreze confidenţialitatea codului personal de identificare (P.I.N.).

În cazul în care cardul este pierdut sau furat, posesorul este obligat să anunţe telefonic

banca despre dispariţia cardului şi să se prezinte în cel mai scurt timp la orice unitate a

băncii pentru a completa formularul de aviz de pierdere sau furt al cardului. Imediat după

Page 204: banca nationala romana

primirea acestui aviz, banca va proceda la blocarea cardului. În cazul în care posesorul

recuperează cardul pierdut sau furat după informarea telefonică a băncii, este obligat să îl

returneze imediat la orice unitate a băncii, unde va fi distrus.

11.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar.

Odată cu încheierea contractului aderent, între bancă şi posesorul cardului se încheie şi un

contract accesoriu acestuia, având ca obiect deschiderea pe numele posesorului a unui

cont bancar curent şi funcţionarea acestui cont, în care sunt evidenţiate toate operaţiunile

cu card efectuate de către posesor şi utilizatorul autorizat.

Pe toată durata valabilităţii cardului, posesorul are obligaţia menţinerii în cont a unei

sume minime stabilite de bancă. În cazul în care deschiderea contului şi emiterea cardului

nu sunt gratuite, depunerea iniţială va trebui să acopere, pe lângă suma minimă, şi

comisioanele percepute de bancă.

Alimentarea contului se va face prin depuneri de numerar sau prin virament. Alimentările

de cont vor fi utilizate de bancă pentru acoperirea sumelor datorate de posesor în

următoarea ordine: plata comisioanelor şi a dobânzilor datorate băncii; rambursarea

descoperirii de cont; plata valorii operaţiunilor de eliberare de numerar; plata valorii

operaţiunilor de cumpărare.

Prin încheierea contractului, posesorul autorizează banca să-i debiteze automat contul cu

sumele reprezentând: valoarea operaţiunilor de cumpărare sau de eliberare de numerar

valabile, care poartă semnătura posesorului sau pentru care a fost introdus codul personal

de identificare (P.I.N.); plăţi ale dobânzilor şi comisioanelor datorate băncii.

Pentru disponibilităţile din cont, banca acordă posesorului dobândă la vedere. În cazul în

care valoarea operaţiunilor efectuate depăşeşte disponibilităţile din cont, înregistrându-se

Page 205: banca nationala romana

o descoperire de cont, banca va percepe o dobândă pentru descoperirea de cont.

Banca va pune periodic (de regulă, lunar) la dispoziţia posesorului extrase de cont, cărora

le sunt aplicabile principiile analizate în materia contului bancar. În cazul în care constată

că nu a participat la o operaţiune înscrisă în extras, posesorul are dreptul de a iniţia

procedura de refuz de plată a operaţiunii respective, prin completarea formularului de

aviz de refuz de plată pus la dispoziţie de către bancă.

11.1.2.7. Plata prin card bancar.

Băncile emitente de carduri pot încheia cu comercianţii contracte având ca obiect

promovarea cardului sau acceptarea acestuia de către comerciant ca mijloc de plată.

În raporturile de vânzare-cumpărare sau prestări de servicii dintre comerciant şi clientul

său plata bunului sau a serviciului se poate face, deci, atât în numerar sau prin cec, cât şi

prin intermediul cardului bancar de plată şi al terminalului pentru transfer electronic de

fonduri, conform procedurii descrise anterior. În acest din urmă caz, clientul prezintă

comerciantului cardul bancar emis de banca sa şi semnează factura.

Mecanismul plătii prin card bancar are o premisă contractuală specială, care se adaugă

celor care stau la baza emiterii cardului, constând într-un contract de adeziune, denumit

contract furnizor, încheiat intuitu personae intre banca emitentă şi comerciantul care

acceptă să fie plătit prin acest procedeu.

EI conţine obligaţia comerciantului de a accepta cardurile de plăţi ale băncii emitente, în

Condiţiile de utilizare a acestor carduri practicând aceleaşi preturi pentru deţinătorii

cardurilor şi pentru clienţii care plătesc în numerar sau prin cec. Se poate stipula o clauză

prin care să se stabilească un cuantum minim al sumei care poate fi plătită prin card.

Totodată, comerciantul îşi asumă obligaţia de a plăti emitentului un comision calculat

Page 206: banca nationala romana

procentual asupra volumului plăţilor efectuate prin card. Comerciantul este obligat, în

temeiul art. 8 pct. 8 din Regulamentul nr. 6/1995, să afişeze la loc vizibil mărcile

cardurilor care le pot fi prezentate pentru a fi acceptate ca mijloace pentru plată, cu

excepţia cazului în care în contractul furnizor se prevede altfel. Obligaţia principală a

emitentului este de a plăti comerciantului facturile semnate de deţinătorii cardului,

putându-se stabili plafonul maxim al unei facturi. Contractul încetează prin dizolvarea şi

lichidarea ori falimentul comerciantului.

Potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 6/1995, plată cu card cuprinde două faze, gestionate

distinct de către banca emitentă:

a. Faza nonbancară, cuprinzând emiterea cardului, iniţierea şi schimbul de informaţii

pentru autorizarea cererii comerciantului de a-l accepta ca mijloc pentru plată,

precum şi circuitul şi evidenţa informaţiei pentru decontarea plăţilor cu card;

b. Faza bancară, cuprinzând operarea de înscrieri în evidente, inclusiv în conturi

deschise la bănci, agenţi, participanţi sau instituţii de decontare, care au calitatea de

bancă, în vederea decontării plăţilor cu card, prin operaţiuni de transferuri de fonduri

pe bază de virament intrabancar sau interbancar.

Pentru efectuarea operaţiunii de plată, deţinătorul cardului semnează factura

comerciantului şi compune pe terminalul pentru transferul electronic de fonduri codul

personal de identificare (P.I.N.). Aceste operaţiuni valorează drept ordin irevocabil dat

băncii emitente de către deţinătorul cardului de a plăti comerciantului.

Comerciantul are obligaţia de a verifica, în prealabil, identitatea deţinătorului şi

valabilitatea cardului (să nu fi fost perimat sau anunţat ca pierdut sau furat), iar ulterior

conformitatea semnăturii de pe factură cu specimenul de pe card. Nerespectarea acestei

obligaţii de către comerciant are drept consecinţă suportarea de către acesta a riscului

neplăţii facturii respective de către emitentul cardului.

Ori de câte ori comerciantul a acceptat cardul ca mijloc pentru plată, el este obligat,

Page 207: banca nationala romana

conform art. 8 pct. 9 din Regulamentul nr. 6/1995 (cu excepţia cazului în care contractul

furnizor conţine dispoziţii contrare), să realizeze o evidenţă şi cel puţin o copie sub forma

chitanţei, facturii sau a oricărei alte forme scrise, pe baza căreia utilizatorul cardului, prin

contrasemnare pe loc, să poată recunoaşte ulterior transferarea de către comerciant a

proprietăţii asupra bunurilor sau prestarea de servicii. Comerciantul are şi obligaţia ca, la

prima cerere şi fără amânare, să pună definitiv (fără returnare) la dispoziţia utilizatorului

cardului, o copie de pe această evidentă.

Totodată, emitentului îi revine obligaţia de a suporta preţul bunului sau al serviciului în

cazul în care fusese anunţat de către deţinător cu privire la pierderea sau furtul cardului.

Ordinul de a plăti adresat băncii emitente de către deţinătorul cardului este irevocabil. Pe

cale de consecinţă, după emiterea ordinului, deţinătorul cardului nu poate invoca faţă de

banca emitentă excepţiile izvorâte din raportul juridic dintre el şi comerciant. Aşa după

cum s-a arătat în literatura de specialitate, excepţiile opozabile comerciantului sunt

inopozabile băncii emitente.

Page 208: banca nationala romana

11.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar.

Prin intermediul distribuitorului automat de numerar (cash dispenser) şi al ghişeului

automat de bancă (Automated Teller Machine - A.T.M.), deţinătorul poate retrage sume în

numerar din contul său bancar. Cele două tipuri de automate bancare programabile

funcţionează, aşa după cum am arătat, prin introducerea cardului într-o fantă şi

compunerea de către utilizator pe tastatura aparatului a unui cod personal de identificare

(Personal Identification Number, P.I.N.), cunoscut numai de el şi de banca emitentă a

cardului.

Prin contractul aderent se pot stabili plafoane maxime lunare, zilnice şi per tranzacţie

pentru retragerile de numerar prin acest instrument bancar.

Din punct de vedere tehnic, funcţionarea automatelor bancare poate cunoaşte o serie de

incidente: nefuncţionarea automatului; respingerea cardului; captarea cardului;

neconcordanţa dintre suma înregistrată şi cea distribuită efectiv etc. La fel ca în cazul

plăţii cu card, şi în cazul retragerii de numerar banca va răspunde pentru toate prejudiciile

produse de erorile în tranzacţii apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în

care defectul era evident pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă,

inclusiv printr-un mesaj pe ecranul terminalului.

Totuşi, pentru cazurile în care suma solicitată de utilizator pentru a fi retrasă sau cea

înregistrată de automat nu concordă cu suma distribuită efectiv şi nu poate fi dovedită

existenţa unei erori tehnice, banca emitentă este exonerată de răspundere, în contractul

aderent stipulându-se, de regulă, că înregistrarea privind suma prevalează asupra

susţinerilor deţinătorului cardului.

Problema riscurilor utilizării frauduloase a cardului bancar în scopul retragerii de

numerar, respectiv a răspunderii pentru aceste fapte, se soluţionează la fel ca în materia

Page 209: banca nationala romana

plăţii prin card. Astfel, până în momentul în care anunţă banca emitentă cu privire la

furtul sau pierderea cardului, deţinătorul va suporta acest risc, banca răspunzând pentru

retragerile frauduloase după acest moment.

11.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.

Banca emitentă este obligată să urmărească, permanent ca participarea la plăti a cardurilor

pe care le-a emis să respecte prevederile legale.

Informaţiile pe care banca le obţine din datele culese şi transferate în cursul plăţilor cu

card trebuie folosite exclusiv în scopul decontării acestor operaţiuni. Ele nu pot fi

schimbate, transmise sau vândute în alte scopuri, fiind protejate de secretul bancar.

Răspunderea pentru identificarea, evaluarea şi limitarea producerii efectelor fraudelor şi a

activităţilor cu potenţial de risc revine, potrivit art. 10 pct. 1 din Regulamentul nr. 6/1995,

băncii emitente. Frauda poate îmbrăca forma obţinerii unui card de către un deţinător care

nu era îndreptăţit să îl obţină, să exercite drepturile pe care i le conferă sau care a

comunicat băncii emitente date false privind bonitatea sa. Pot constitui indicii ale fraudei

în domeniul plăţilor cu card excesul de tranzacţii pe credit ale comerciantului, apariţia

unui ritm accelerat de creştere a depozitelor bancare ale deţinătorilor de carduri sau alte

acumulări care depăşesc nivelurile de risc adoptate de banca emitentă.

Banca Naţională a României - Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare poate

fi sesizată de oricare dintre părţile raportului juridic de plată cu card în legătură cu

nerespectarea prevederilor legii. În cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive

ale unei infracţiuni, Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare sesizează

structurile specializate din cadrul băncii centrale pentru aplicarea uneia din următoarele

sancţiuni:

Page 210: banca nationala romana

a. retragerea autorizaţiei acordate de Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor

bancare pentru emiterea cardurilor;

b. întreruperea operativă a fluxului decontărilor băncii aflate în culpă, în cardul

sistemului interbancar de transfer de fonduri, cu preluarea răspunderii pentru blocarea

sau întârzierea plăţilor de către banca în culpă;

c. suspendarea activităţii de plăţi cu card din obiectul de activitate al băncii, autorizat de

Banca Naţională a României.

Page 211: banca nationala romana

Capitolul 12. OPERAŢIUNILE BANCARE

DE DEPOZIT

12.1. Operaţiunile de depozit. Generalităţi.

În enumerarea activităţilor pe care le pot desfăşura băncile, art. 8 lit. a din Legea bancară prevede acceptarea de depozite.

Păstrarea şi fructificarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor persoane fizice şi juridice reprezintă o activitate esenţială a băncilor. Clientul încredinţează băncii disponibilităţile sale monetare, spre păstrare şi gestionare, păstrându-şi dreptul de dispoziţie asupra sumelor respective.

Suportul tehnic al operaţiunilor de acceptare de depozite este asigurat de contul bancar de depozit, iar cadrul contractual al acestor operaţiuni este reprezentat de contractul bancar de depozit de fonduri.

12.2. Contractul bancar de depozit de fonduri

12.2.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri.

Contractul de cont de depozit de fonduri a fost definit în literatura de specialitate ca fiind convenţia încheiată de bancă cu clientul acesteia în scopul predării unei sume de bani spre fructificare, banca având dreptul de a dispune de aceste fonduri în interes propriu, precum şi obligaţia de a le restitui la cererea titularului de cont, în orice moment sau la termenul convenit.

Legea bancară cuprinde, pentru prima dată în reglementarea bancară română, o definiţie legală a depozitului bancar. Astfel, art. 3 lit. f din Legea nr.58/1998 prevede că depozitul reprezintă suma de bani încredinţată, în următoarele conditii:

- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la

cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la

acordarea de garanţii.

Doctrina interpretează cea de-a doua condiţie în sensul că exprimă voinţa legiuitorului de

a delimita sumele de bani primite de bancă cu titlu de depozit de sumele primite cu un alt

titlu (preţ al unui bun sau al unui serviciu; gaj; în scopul consemnării; în scopul

determinat al transferului bancar etc.). Prima condiţie este cea calificată drept esenţială.

12.2.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de

fonduri.

Acceptarea de depozite ocupă primul loc în enumerarea Legii bancare cu privire la

Page 212: banca nationala romana

activităţile care pot fi desfăşurate de societăţile bancare. Mai mult decât atât, această

activitate este singura asupra căreia băncile deţin un monopol legal explicit. Astfel;

potrivit art. 7 din Legea nr. 58/1998, se interzice oricărei persoane, alta decât o bancă

autorizată sau o societate autorizată conform legii, să se angajeze la activităţi de acceptare

de depozite, încălcarea interdicţiei fiind sancţionată inclusiv penal.

În doctrină se precizează, însă, în mod întemeiat, că acest monopol legal al băncilor este

puternic afectat din două direcţii: pe de o parte, statul, prin împrumuturile publice, oferă

dobânzi superioare dobânzii bancare medii la acelaşi termen; pe de altă parte,

organizaţiile cooperatiste de credit, organizate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 97/2000, au dreptul să desfăşoare, la rândul lor, activitatea de acceptare de

depozite de la membrii cooperatori, precum şi de la persoane fizice, întreprinderi mici şi

mijlocii, organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii

liberale reglementate, care au domiciliul sau sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în

raza teritorială de operare a cooperativei de credit. Pentru aceste motive, putem afirma că

monopolul legal al băncilor asupra activităţii de acceptare de depozite este unul aparent.

Alături de definiţia prevăzută în Legea nr. 58/1998, Planul de conturi pentru societăţile

bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia prevăd, în art. 56, că depozitele

reprezintă o formă de mobilizare a disponibilităţilor băneşti ale clientelei, menită să

asigure fructificarea acestora. Depozitele clientelei pot fi, potrivit acestor reglementări, la

vedere (constituite pentru o durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare), la termen

(constituite pentru un termen fix pentru care durata iniţială este mai mare decât o zi

lucrătoare) şi colaterale (constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor plăţi

ulterioare determinate). În prezent, însă, depozitele colaterale nu mai reprezintă depozite

bancare în înţelesul art. 3 lit. f din Legea nr. 58/1998.

Totodată, potrivit art. 57 din reglementările sus-menţionate, certificatele de depozit,

Page 213: banca nationala romana

carnetele şi libretele de economii reprezintă instrumente la vedere sau la termen emise de

bancă pentru atragerea disponibilităţilor de la clientelă, dobânda aferentă acestor

instrumente plătindu-se în avans, lunar sau la scadentă.

Page 214: banca nationala romana

12.2.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de

fonduri.

Spre deosebire de contractul de cont curent bancar, contractul de depozit de fonduri are ca

efect numai reglementarea creanţelor reciproce, nu şi garantarea reciprocă a acestora.

Contul curent şi contul de depozit la vedere se aseamănă, totuşi, prin aceea că fondurile

disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz.

Pentru deponenţi, cauza contractului constă în fructificarea disponibilităţilor băneşti, iar

nu executarea operaţiunilor de retrageri de numerar sau de plăţi dispuse de titular, ca în

cazul contractului bancar de cont curent.

Pentru bănci, depozitul bancar la termen reprezintă un mijloc avantajos de finanţare a

creditelor, dar şi principalul mijloc de îndatorare, putând determina insolvenţa, în cazul

lipsei lichidităţilor necesare achitării obligaţiilor scadente.

Contractul bancar de depozit de fonduri are o natură juridică specifică, determinată de

caracterul neregulat al depozitului: banca devine proprietarul sumelor de bani, care sunt

bunuri fungibile şi consumptibile, suportând riscul pieirii fortuite, chiar dacă definiţia

legală nu face referire la acest efect. Banca poate să dispună de fondurile respective în

mod liber, în interes propriu. La cerere sau la termenul convenit, banca este obligată,

potrivit art. 1604 C.civ., să restituie fondurile, dar nu aceiaşi bani, nici aceeaşi valoare, ci

doar aceeaşi sumă, indiferent de fluctuaţia puterii de cumpărare a banilor depuşi şi chiar

dacă în perioada executării contractului a utilizat aceşti bani şi a realizat profit. Depozitul

de fonduri poate fi purtător de dobândă, dar plata dobânzii nu este o obligaţie legală a

băncii, dispoziţiile art. 1608 C.civ. şi ale art. 1147 pct. 2 C.civ. permiţând băncii să-şi

reglementeze raporturile cu deponenţii astfel încât dobânda să fie plătită de bancă numai

după ce a fost pusă în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire. Pe cale de consecinţă,

remunerarea de către bancă a depozitelor atrase prin plata de dobânzi este doar de natura

Page 215: banca nationala romana

contractului de depozit, iar nu de esenţa sa.

Mai mult decât atât, de pe poziţia juridică a băncii doar contractul de depozit de fonduri la

termen are valoarea unui împrumut oferit băncii de către deponent şi, deci, ar presupune

plata unei dobânzi. Contractul de depozit de fonduri la vedere este, şi pentru bancă, un

depozit, iar nu un împrumut: el nu oferă băncii folosinţa sumei de bani respective

(întrucât aceasta poate fi retrasă de deponent în orice moment), astfel că remunerarea

depozitului apare, în acest caz, drept o anomalie. Unele legislaţii europene interzic, de

altfel, bonificarea de dobânzi pentru depozitele la vedere.

12.2.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri.

Doctrina consideră că forma tipică a contractului de depozit de fonduri

este depozitul la vedere, care implică obligaţia băncii de a restitui fondurile în orice

moment, la cererea depunătorului, excluzând total ideea de împrumut acordat de

client băncii.

Anumite contracte de depozit la vedere stipulează, totuşi, un preaviz

obligatoriu pentru retragerea fondurilor, a cărui durată este cuprinsă între câteva zile

şi o lună, menit să faciliteze serviciul de casierie al băncii.

Depozitul la termen, cu durata normală între 3 şi 12 luni, este similar, aşa

cum am arătat, unui împrumut cu dobândă acordat băncii (din punctul acesteia de

vedere), însă pentru client cauza contractului este, alături de păstrarea în siguranţă a

fondurilor, fructificarea acestora prin încasarea de dobânzi. Dobânda acordată de

bancă variază în raport cu termenul depozitului.

Bonurile de casă (casierie) sunt titluri la purtător, la ordin sau nominative,

reprezentând fondurile depuse de către client în bancă, aceasta obligându-se să

restituie sumele primite la un termen fix. Depozitele bancare de fonduri pot fi

reprezentate şi prin certificate de depozit, care reprezintă tot titluri negociabile.

Titularul contului poate dispune în mod discreţionar de fondurile

depozitate, el fiind proprietarul acestora, din punctul de vedere al băncii (problema

prezintă interes, de pildă, în cazul depozitelor constituite de persoane căsătorite).

Ordinul titularului de cont de depozit dat băncii în temeiul dreptului de dispoziţie

Page 216: banca nationala romana

asupra sumelor respective poate consta fie în ordinul de a transfera suma într-un alt

cont, în favoarea unui beneficiar, fie în cel de a elibera o sumă de bani în numerar.

12.2.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de

fonduri.

Contractele de depozit de fonduri reprezintă contracte de adeziune,

cuprinzând o serie de clauze, prestabilite de bancă şi acceptate de deponent:

- părţile contractului: banca (depozitarul) şi persoana fizică sau juridică

(deponentul, titularul depozitului);

- suma depusă cu titlu de depozit bancar;

- data constituirii depozitului şi termenul pe care se constituie depozitul (în

cazul depozitului fa termen);

- modalitatea de înregistrare a sumei în contul de depozit (în numerar sau prin

virament);

- clauze privind dobânda pe care banca se obligă să o plătească: cuantumul

dobânzii; dreptul de modificare a dobânzii de către bancă şi modalitatea de

comunicare a noului nivel către deponent; comisioanele percepute de bancă în

cazul lichidării depozitului înainte de scadentă; modalitatea de plată a

dobânzii (lunar sau la expirarea depozitului);

- efectele nedesfiinţării depozitului la expirarea termenului (de regulă,

constituirea unui nou depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii, cu

capitalizarea dobânzii);

- modalitatea de restituire a sumei depuse (în numerar sau prin virament);

persoanele împuternicite de titular să ridice suma depusă.

12.3. Garantarea depozitelor bancare

12.3.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

Statutul juridic.

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înfiinţat prin Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

Potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, Fondul de garantare a depozitelor este persoană juridică de drept public. El este organizat şi funcţionează în temeiul Statutului aprobat de Banca Naţională a României, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului.

Page 217: banca nationala romana

Scopul Fondului este de a garanta rambursarea depozitelor constituite la societăţile bancare de către deponenţii persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite prin lege.

Depozit al unei persoane fizice, în sensul Statutului, reprezintă orice sold creditor ce rezultă din sume depuse într-un cont bancar de orice tip, deschis în numele uneia sau al mai multor persoane fizice, supuse rambursării către deponenţi de către societatea bancară, în conformitate cu legea şi cu termenii contractuali. Sunt asimilate depozitelor sumele reprezentate de certificate de depozit nominative emise de o bancă, însă nu şi fondurile băneşti constituite ca garanţie pentru operaţiunile desfăşurate de deponent cu banca, nici activele fondurilor de investiţii depuse la o bancă.

Toate băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine care sunt sau vor fi autorizate să primească fonduri de la persoane fizice au obligaţia de a participa la constituirea resurselor financiare ale Fondului.

Sunt garantate de Fond depozitele rezidenţilor şi nerezidenţilor, exprimate în lei sau în valută, cu următoarele excepţii, potrivit art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996:

a. depozitele membrilor consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi ai

comisiei de cenzori ale societăţii bancare;

b. depozitele experţilor contabili, însărcinaţi cu certificarea bilanţului contabil al

societăţii bancare;

c. depozitele persoanelor fizice care deţin acţiuni ce reprezintă mai mult de 5% din

capitalul societăţii bancare;

d. depozite ale soţilor, rudelor şi afinilor până la gradul al doilea inclusiv, ale persoanelor

enumerate la lit. a, b şi c;

e. depozite ale unor terţe persoane fizice care acţionează în contul persoanelor prevăzute

la lit. a, b şi c; .

f. depozite ale persoanelor fizice ce deţin funcţii similare cu cele enumerate la lit. a, b şi

c în alte societăţi comerciale din cadrul aceluiaşi grup de societăţi comerciale sau într-

o societate comercială deţinând o participaţie de control în societatea bancară;

g. depozite ale persoanelor fizice care au obţinut în mod special, de la aceeaşi societate

bancară, dobânzi sau alte avantaje financiare în condiţii preferenţiale. În înţelesul legii,

se consideră condiţii preferenţiale obţinerea de către un deponent persoană fizică, din

partea unei societăţi bancare, a unor rate de dobândă sau a altor avantaje financiare ce

depăşesc nivelurile practicate de respectiva societate bancară pentru depozite de

aceeaşi natură, aceeaşi monedă, aceeaşi categorie, aceeaşi durată şi aceeaşi sumă şi

care au contribuit la agravarea situaţiei financiare a societăţii bancare.

Nivelul garantării depozitelor a fost iniţial de 10 milioane lei pentru fiecare deponent şi

este actualizat periodic. Plafonul de garantare include şi dobânda datorată de bancă la

aceste depozite. Depozitele în valută sunt garantate prin plata echivalentului lor în lei, la

Page 218: banca nationala romana

cursul Băncii Naţionale a României.

Cuantumul obligaţiei băncii faţă de un deponent se stabileşte prin însumarea tuturor

depozitelor deţinute de către aceasta, inclusiv a dobânzilor neplătite. Dacă societatea

bancară deţine o creanţă faţă de un deponent, va opera compensarea cu obligaţia băncii de

restituire a depozitului.

În cazul unui depozit comun, partea fiecărui deţinător individual va fi luată în considerare

pentru determinarea sumei garantate. În absenţa unei prevederi contrare a contractului de

depozit, depozitul comun va fi divizat în părţi egale între deponenţi.

Resursele financiare ale fondului sunt, potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr.

39/1996, următoarele:

a. contribuţia iniţială a societăţilor bancare;

b. contribuţii anuale şi speciale ale societăţilor bancare;

c. împrumuturi;

d. venituri din lichidarea creanţelor Fondului;

e. venituri din investirea resurselor Fondului;

f. alte venituri (donaţii, subvenţii bugetare).

Veniturile provenite din investirea resurselor Fondului sunt utilizate pentru acoperirea

cheltuielilor curente ale Fondului, iar celelalte resurse sunt utilizate pentru plata

depozitelor garantate.

Băncile, persoane juridice române, plătesc o contribuţie iniţială echivalentă cu 1% din

valoarea capitalului social subscris, iar sucursalele băncilor străine contribuie iniţial cu 1

% din capitalul social minim prevăzut pentru o bancă, persoană juridică română.

Contribuţia anuală a fiecărei bănci este de 0,8% din suma totală a depozitelor persoanelor

fizice, existentă în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Echivalentul în lei a

depozitelor în valută se va calcula la cursul Băncii Naţionale a României din data

Page 219: banca nationala romana

respectivă.

Fondul are dreptul de a majora contribuţia anuală până la 1,6% pentru o bancă, dacă

aceasta se angajează în politici bancare riscante şi nesănătoase. În prealabil, Fondul oferă

băncii posibilitatea să-şi exprime opinia şi trebuie să obţină acordul Băncii Naţionale a

României pentru luarea acestei măsuri.

Dacă resursele Fondului sunt insuficiente pentru a se rambursa depozitele garantate,

băncile vor plăti o contribuţie specială, stabilită de Consiliul de administraţie al Fondului,

pe baza depozitelor înregistrate în ultima zi a lunii precedente. Nivelul contribuţiei

speciale plătite în cursul unui exerciţiu financiar nu poate depăşi dublul contribuţiei

anuale aferente exerciţiului financiar respectiv.

Consiliul de administraţie al Fondului poate decide să suspende plată contribuţiei anuale

atunci când Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşesc 30% din totalul

depozitelor persoanelor fizice.

Contribuţiile băncilor nu se restituie în cazul dizolvării sau al falimentului băncii.

Fondul poate contracta împrumuturi numai dacă activele sale nu sunt suficiente pentru

acoperirea integrală a obligaţiilor sale efective. Fondul poate împrumuta de la stat, de la

Banca Naţională a României sau de la alte instituţii financiare.

Contul curent al Fondului este deschis la Banca Naţională a României, care poate plăti

dobândă la soldul creditor.

Resursele financiare disponibile ale Fondului vor fi investite în titluri de stat, titluri

garantate de stat şi în obligaţiuni ale Băncii Naţionale a României.

Fondul plăteşte deponenţilor, în limita garantată, sumele corespunzătoare, la data când se

produce una din situaţiile prevăzute de art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996,

situaţii în care depozitele sunt considerate indisponibile:

Page 220: banca nationala romana

a. banca nu este în măsură, datorită unor motive care sunt legate direct de situaţia

financiară, să ramburseze depozitele conform Condiţiilor legale şi contractuale

aplicabile, iar Banca Naţională a României, în conformitate cu reglementările sale, a

decis să revoce autorizaţia de funcţionare a băncii;

b. instanţa judecătorească a hotărât începerea procedurii falimentului băncii debitoare

conform art. 19 din Legea nr. 83/1998.

În cadrul procedurii falimentului băncii, lichidatorul trimite fondului lista persoanelor

fizice garantate şi suma depozitelor fiecărui deponent garantat, corespunzătoare datei la

care depozitele au devenit indisponibile.

Fondul are obligaţia de a publica la sediul tuturor unităţilor teritoriale ale societăţilor

bancare şi în cel puţin două ziare de circulaţie Naţională atât informaţia despre

indisponibilitatea depozitelor, cât şi date privind operaţiunea de compensare a depozitelor

(perioada compensării, băncile care vor efectua plăţile, condiţiile ce trebuie îndeplinite şi

formalităţile de urmat).

După ce a verificat creanţele deponenţilor, Fondul le va plăti într-un interval de maximum

trei luni de la data la care depozitele au devenit indisponibile. Termenul poate fi prelungit,

în situaţii excepţionale, cu acordul Băncii Naţionale a României. Prelungirile acordate

Fondului de banca centrală nu vor putea fi invocate de Fond pentru a refuza beneficiul

garanţiei unui deponent care nu a fost în măsură să-şi valorifice la timp dreptul său. Dacă

un deponent nu va putea prezenta, din motive care nu-i sunt imputabile, cererea pentru

plata compensaţiei în intervalul de timp prevăzut de lege, Fondul va putea plăti

compensaţia şi după expirarea acestui interval, dar nu mai târziu de trei ani de la

începerea plătii compensaţiilor.

Plata compensaţiilor pentru depozitele garantate se face în lei, după o prealabilă

planificare, la o bancă mandatată de Fond. Prin efectuarea plăţilor către deponenţi, Fondul

se subrogă în drepturile acestora pentru sumele plătite.

Page 221: banca nationala romana

Obligaţiile băncii în faliment faţă de deponenţi se diminuează cu sumele plătite de Fond,

care va informa periodic pe lichidatorul băncii asupra sumelor pe care le-a plătit.

Creanţele nestinse ale deponenţilor se prezintă la masa falimentară, în cadrul procedurii

reglementate de Legea nr. 83/1998.

12.3.2. Administrarea Fondului.

Fondul este administrat, potrivit art. 26-33 ale Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, de un

consiliu de administraţie, compus din:

a. trei membri numiţi de Banca Naţională a României, dintre care unul este preşedinte al

acestui consiliu de administraţie;

b. doi membri numiţi de Asociaţia Română a Băncilor;

c. un membru numit de Ministerul Finanţelor;

d. un membru numit de Ministerul Justiţiei.

Mandatul acestora are o durată de 3 ani, putând fi reînnoit. Membrii consiliului de

administraţie trebuie să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, în vârstă de peste

35 de ani, cu o bună reputaţie şi activitate profesională în domeniile economic, financiar,

bancar sau juridic, având o pregătire în specialitate de minimum 5 ani. Totodată, ei nu pot

fi soţi, rude sau afini până la gradul al doilea între ei, nu trebuie să fi fost declaraţi faliţi

sau să aibă cazier judiciar.

Încetarea calităţii de membru al consiliului de administraţie se produce: la expirarea

duratei mandatului; prin demisie; la apariţia unei incompatibilităţi sau a unui impediment

prevăzute de lege; prin înlocuire; prin revocare de către instituţia care l-a numit.

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată pe lună, în şedinţă ordinară şi

poate fi convocat în şedinţe extraordinare. El deliberează în mod valabil în prezenta a cel

puţin patru dintre membrii săi. Deciziile se iau cu majoritatea simplă de voturi din totalul

membrilor consiliului.

Page 222: banca nationala romana

Consiliului de administraţie are următoarele atribuţii principale:

a. administrează şi controlează activitatea Fondului şi a directorului general executiv;

b. propune Băncii Naţionale a României pentru aprobare statutul Fondului şi aprobă

reglementările interne ale acestuia;

c. aprobă structura organizatorică a Fondului;

d. numeşte şi eliberează din funcţie directorul general executiv;

e. asigură publicarea listei iniţiale a societăţilor bancare şi a modificărilor ulterioare ale

acestuia;

f. obţine de la Banca Naţională a României şi de la societăţile bancare documentele şi

informaţiile necesare funcţionării în bune condiţii a Fondului;

g. aprobă bilanţul, contul de profit şi pierderi şi bugetul de venituri şi cheltuieli ale

Fondului;

h. decide asupra majorării contribuţiilor societăţilor bancare;

i. decide asupra suspendării contribuţiilor societăţilor bancare;

j. hotărăşte politicile de urmat în ceea ce priveşte stabilirea contribuţiilor speciale şi a

nivelului acestora;

k. decide asupra recurgerii la împrumuturi de către Fond;

l. stabileşte şi verifică modul de respectare a criteriilor privind investirea resurselor

financiare disponibile ale Fondului;

m. asigură îndeplinirea tuturor procedurilor necesare pentru efectuarea plăţilor prevăzute

de lege în cazul indisponibilităţii depozitelor etc.

Pentru executarea hotărârilor consiliului de administraţie, preşedintele are următoarele

competenţe: prezintă consiliului de administraţie proiectul bugetului ie venituri şi

cheltuieli, precum şi raportul anual de activitate; controlează activitatea directorului

general executiv; îndeplineşte orice atribuţie dată în sarcina sa de consiliul de

administraţie.

Directorul genera1 executiv deţine conducerea operativă curentă a Fondului, având

următoarele atribuţii principale:

a. angajează şi reprezintă Fondul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în

faţa instanţelor judecătoreşti;

Page 223: banca nationala romana

b. elaborează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi al raportului anual de

activitate, pe care le prezintă preşedintelui consiliului de administraţie;

c. prezintă consiliului de administraţie sau preşedintelui acestuia lucrările întocmite de

organele de execuţie, asigurând aprobarea acestora, transmiterea lor pentru executare

sau comunicarea la alte organe;

d. exercită orice alte atribuţii ce-i sunt delegate de consiliul de administraţie şi de

preşedintele acestuia.

Page 224: banca nationala romana

12.3.3. Informaţii şi sancţiuni.

Fondul poate cere informaţii de la Banca Naţională a României şi de la bănci, dacă aceste informaţii sunt necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Fondul poate numi un auditor sau o altă persoană care să examineze evidentele contabile ale unei societăţi bancare, informaţiile astfel obţinute fiind confidenţiale.

Pe de altă parte, băncile au obligaţia de a comunica deponenţilor toate informaţiile de care aceştia au nevoie referitoare la Fond: tipurile de depozite garantate, nivelul şi modul de calcul al garanţiei, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru a obţine o compensaţie din partea Fondului etc. Aceste informaţii trebuie să fie disponibile la toate sediile băncilor, într-un loc accesibil deponenţilor şi să fie prezentate într-o formă uşor de înţeles.

Băncile nu au dreptul să facă anunţuri către public în care să prevadă alte tipuri de depozite garantate sau niveluri de garantare a depozitelor persoanelor fizice mai mari decât cele stabilite conform legii.

În cazul în care o bancă încalcă aceste obligaţii, Banca Naţională a României, la solicitarea Fondului, poate retrage dreptul băncii de a atrage depozite de la persoanele fizice, dar depozitele constituite anterior rămân garantate până la scadenţa lor.

Page 225: banca nationala romana

Capitolul 13. OPERAŢIUNILE BANCARE

DE CREDIT13.1. Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi.

Legea bancară enumeră, în art. 8, printre activităţile care pot fi desfăşurate de bănci,

contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv

forfetare, leasingul financiar, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.

Acordarea de credite prin punerea la dispoziţie de fonduri băneşti reprezintă mijlocul

principal de fructificare a disponibilităţilor băneşti proprii şi a celor atrase de la clienţi.

Cu toate acestea, aşa după cum vom arăta, creditul bancar poate îmbrăca o diversitate de

forme.

Suportul tehnic principal al operaţiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul

contractual este asigurat de contractul bancar de credit.

13.2. Contractul bancar de credit

13.2.1. Noţiune şi reglementare legală.

Legea bancară oferă defînitia legală a creditului bancar. Potrivit art. 3 lit. g din Legea nr.

58/1998, creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în

schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a

altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice

angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la

plata unei sume de bani.

Există, deci, în prezent trei modalităţi legale ale creditului bancar, sintetizate de doctrină

astfel:

Page 226: banca nationala romana

împrumutul de fonduri;

prelungirea scadentei unei datorii;

scontul.

Pe cale de consecinţă, operaţiunile de credit nu se limitează la împrumutul de fonduri

clasic, ci pot îmbrăca o serie de alte forme, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Aceeaşi dispoziţie legală enumeră trei categorii de credite bancare, în funcţie de scadenţă:a) credite pe termen scurt, cu durată de rambursare ce nu depăşeşte 12 luni;

b) credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 şi 5 ani;

c) credite pe termen lung, cu durată de rambursare peste 5 ani.

Nu există unitate de opinii în privinţa elementelor esenţiale care definesc creditul bancar.

Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune existenta cumulativă a următoarelor

elemente: timpul care separă punerea la dispoziţie a fondurilor de restituirea acestora;

încrederea băncii în rambursarea creditului; riscul asumat de către bancă prin acordarea

creditului. O altă teză consideră ca fundamentale punerea la dispoziţie de fonduri şi

remunerarea creditului1.

Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu creditul comercial sau cu

creditul obligatar2. Astfel, în cazul împrumutului civil împrumutătorul pune la dispoziţia

împrumutatului proprii săi bani, iar împrumutul este unul, de regulă, gratuit, în timp ce

băncile împrumută fondurile deponenţilor sau, eventual, cele împrumutate de la Banca

Naţională a României, în schimbul unei remuneraţii. În cazul creditului comercial,

comerciantul pune la dispoziţia altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de împrumut,

sau îi oferă beneficiul amânării plătii, utilizând titlurile de credit (în acest din urmă caz,

creditul comercial gate fi transformat în credit bancar, prin scontarea titlului). Creditul

obligatar prezintă o modalitate de finanţare externă pe termen lung a societăţii

comerciale, în emisiunea de obligaţiuni.

1 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 18; Thierry Bonneau, op. cit, p. 34-352 Pe larg, despre deosebirile dintre aceste tipuri de credit, Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 101-109.

Page 227: banca nationala romana

În fine, amintim aici calificarea dată contractului bancar de credit în varianta

împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de împrumut de consumaţie,

întrucât contractul de împrumut este unul real, deci încheiat valabil doar prin remiterea

bunului3.

13.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare.

Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioadă, în sensul că, după ce multă vreme

scontul efectelor de comerţ a fost dominant, mai ales datorită posibilităţii de mobilizare a

creditului prin rescont, în ultimul timp el şi-a diminuat importanţa, datorită costului

relucrării. Efectul a fost dezvoltarea tehnicilor de avans de fonduri şi de descoperit de

cont, care corespund mai bine creditelor pe termen mediu şi lung destinate

retehnologizării şi a tehnicilor de leasing financiar pentru procurarea de echipament

industrial4.

Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitările clientului, cât şi de

interesele băncii. Nevoia de lichidităţi pentru trezoreria clientului determină solicitarea

unui credit pe termen scurt, în timp ce procurarea de echipament tehnologic presupune

alegerea unui credit pe termen mediu sau lung. Dacă clientul băncii doreşte să obţină un

credit, dar totodată şi o selecţie a clientelei pe criteriul solvabilităţii, va utiliza tehnica de

factoring5.

La rândul său, banca îşi va determina opţiunea în funcţie de securitatea şi mobilizarea

creditului. Securitatea presupune evitarea riscului nerambursării, iar mobilizarea asigură

refinanţarea băncii. Dacă riscul nerambursării este evident sau dacă posibilităţile de

mobilizare nu sunt satisfăcătoare, banca va refuza acordarea creditului, fără a fi obligată

3 Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 368.4 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13

5 Ion Turcu, Drept bancar, vol. LII, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

Page 228: banca nationala romana

să-şi justifice refuzul6.

Tehnicile juridice prin care se acordă creditele sunt adaptate necesităţilor finanţării

diferitelor acte de comerţ. Astfel, creditul pe termen scurt poate fi acordat fie sub forma

scontului efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin), fie sub forma leasingului financiar.

Creditul pe termen mediu se poate acorda sub forma avansului de fonduri, a

descoperitului de cont, a facilităţilor de casierie etc.

Contractul de credit poate reprezenta temeiul şi premisa emiterii unor efecte de comerţ

(cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creanţei prin scont şi refinanţarea băncii

pentru reîntregirea fondurilor de creditare.

În ultimii ani, practica bancară europeană utilizează o nouă tehnică de creditare7, multiple

option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o deschidere de credit cu opţiuni

multiple, un ansamblu de facilităţi pe care clientul băncii le poate utiliza într-o perioadă

determinată şi în cadrul unui plafon limitat şi care poate cuprinde: creditul confirmat

multi-devize, avansuri de fonduri pe termen scurt, acceptări de cambii trase asupra băncii,

linii de credit de substituţie, emisiune de bilete de trezorerie etc.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că noţiunea de creditare este una economică, fiind

acoperită de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit de cont, scont, acceptare, aval,

garanţie autonomă, cauţiune etc. În fiecare caz, este fundamentală operaţiunea economică,

mecanismul juridic adecvându-se realizării acesteia.

Ca operaţiune economică, potrivit literaturii de specialitate, creditul reuneşte trei

elemente, care se regăsesc, în prezent, şi în definiţia legală a creditului: avansul de

monedă fiduciară sau scripturală; remunerarea băncii; rambursarea.

Finalitatea economică a creditării bancare fundamentează şi necesitatea menţionării în 6 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178; Ion Turcu, Drept bancar, vol. IIl, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.7 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13.

Page 229: banca nationala romana

contract a destinaţiei creditului. Aceasta menţiune conferă băncii dreptul de a controla

utilizarea fondurilor conform destinaţiei prevăzute şi dreptul de a rezilia contractul în

cazul deturnării fondurilor, cu obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele

utilizate8.

13.2.3. Cererea de acordare a creditului.

Creditul se acordă la iniţiativa clientului, iniţiativă constând într-o manifestare de voinţă

încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se adresează băncii şi cuprinde

datele informative ale solicitantului (numele şi prenumele, data şi locul naşterii, actul de

identitate, codul numeric personal, domiciliul, declaraţia pe proprie răspundere privind

eventuala încadrare în categoria persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în cea a

personalului propriu al băncii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul,

destinaţia şi perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor diferenţe între

valoarea obiectului de creditat şi suma creditului, modalitatea de rambursare a creditului

şi cea de garantare a acestuia), declaraţia pe proprie răspundere privind eventualele

credite contractate la data depunerii cererii şi semnătura solicitantului.

13.2.4. Documentaţia de credit.

Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentaţia de credit cuprinde cel puţin

următoarele:

situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia,

inclusiv proiecţia fluxurilor financiare, pentru perioada de rambursare a creditului şi de

plată a dobânzilor;

descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o

evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;

descriere a Condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor,

8 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.

Page 230: banca nationala romana

schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Banca efectuează

analiza bilanţului şi contului de profit şi pierdere al solicitantului de credit, utilizând o

serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de creditare. Cei mai importanţi

indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut prin exploatare, excedentul sau deficitul brut

financiar, excedentul sau deficitul brut excepţional şi capacitatea de autofinanţare.

Pe baza aceleiaşi documentaţii se determine şi bonitatea solicitantului de credit, utilizându-se două categorii de indicatori9:a) indicatori de nivel şi structură, cuprinzând:

cifra de afaceri;

capitalurile proprii;

rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere);

fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;

trezoreria netă;

lichiditatea (imediată, curentă şi viitoare);

solvabilitatea;

gradul de îndatorare (generală şi financiară);

viteza de circulaţie (a activelor circulante; a documentelor de materii prime, a

stocurilor de produse în curs de fabricaţie sau finite; durata medie de încasare a

preturilor datorate de clienţi şi durata medie de efectuare a preturilor către

furnizori).;

b) indicatori de performantă, cuprinzând:

rentabilitatea (de exploatare, economică, financiară);

riscul financiar;

rata valorii adăugate;

politica de dividende.

Concomitent cu determinarea bonităţii, se analizează şi credibilitatea solicitantului de

credit, în funcţie de anumite criterii nefinanciare, cum sunt10: calitatea conducerii

(calificare profesională, experienţă, participare la capitalul social, moralitate etc.);

calitatea activităţii şi domeniul în care se exercită (producţie industrială, servicii,

distribuţia mărfurilor); piaţa pe care activează şi tendinţa acestei pieţe; strategia şi şansele

9 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; ton Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 22- 10 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 23.

Page 231: banca nationala romana

de realizare a acesteia etc.

În acordarea creditelor, banca trebuie să respecte anumite Condiţii de ordin cantitativ şi calitativ11, prevăzute de Legea bancară în materia cerinţelor prudenţiale.

11 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 22-23

Page 232: banca nationala romana

13.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit.

Doctrina12 a sintetizat o serie de clauze, indispensabile în contractele de credit bancar: denumirea şi sediul băncii (sucursalei, agenţiei), numele şi funcţia persoanelor care o reprezintă; identificarea debitorului şi a persoanelor care îl reprezintă; cuantumul creditului în lei şi procentul dobânzii; destinaţia creditului; contul prin care se acordă creditul; data de la care se acordă; termenul de rambursare; garanţiile care însoţesc creditul; menţiunea privind valoarea de titlu executoriu a contractului de credit; data şi locul încheierii contractului; semnăturile reprezentanţilor băncii şi ai debitorului.

Contractele de credit pentru activităţi productive conţin, în mod uzual, o serie de clauze specifice: categoria şi volumul creditului;

destinaţia fondurilor împrumutate;

modalitatea de punere la dispoziţia debitorului a fondurilor (integral, la o anumită dată;

eşalonat, potrivit graficului de utilizare a creditului, cuprinzând transele în care se acordă

creditul şi datele eliberării acestora);

termenul limită pentru utilizarea integrală a creditului;

durata pentru care s-a acordat creditul;

ratele de rambursare şi scadenta fiecărei rate;

comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a

respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);

dobânda (rata anuală iniţială, posibilitatea şi modalitatea modificării ratei dobânzii, modul

de calcul);

contul de disponibilităţi al debitorului prin care se rambursează creditul şi se plătesc

dobânzile;

acceptarea tacită de către debitor a noilor grafice de rambursare comunicate de bancă;

penalizările pentru întârzierea rambursării creditului şi a plătii dobânzilor;

obligaţiile debitorului băncii (de a respecta destinaţia pentru care s-a acordat creditul şi

termenul de utilizare; de a prezenta băncii spre verificare documentele privind garanţiile

constituite şi bunurile ce fac obiectul acestora; de a restitui creditul şi de a plăti dobânzile

la termenele stipulate în graficul de rambursare; de a plăti comisioanele prevăzute în

contract; de a nu înstrăina şi de a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate sau ipotecate şi,

totodată, de a asigura conservarea acestora; de a asigura bunurile constituite ca garanţii şi

de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; de a informa

banca, într-un termen stabilit, despre producerea unor situaţii neprevăzute care î1

12 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 15-16.

Page 233: banca nationala romana

împiedică să-şi exercite obligaţiile);

garanţiile rambursării (veniturile, gajul, ipoteca, cesiunea de creanţă a drepturilor din

contractele de asigurare);

asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate;

drepturile băncii (reducerea sau anularea creditului acordat, după preaviz, dacă debitorul a

furnizat băncii date nereale pentru obţinerea acelui credit; verificarea respectării

Condiţiilor în care s-a acordat creditul şi a menţinerii garanţiilor pe toată perioada

executării contractului; rezilierea unilaterală a contractului în cazul neexecutării

obligaţiilor de către debitor sau în cazul în care situaţia acestuia nu mai asigură Condiţiile

rambursării creditului; recuperarea silită a datoriei împrumutatului; debitarea conturilor

împrumutatului, fără acordul acestuia, cu sumele reprezentând obligaţii exigibile ale

acestuia faţă de bancă decurgând din contractul de credit etc.);

clauza atributivă de competentă jurisdicţională pentru litigiile care s-ar naşte între părţi în

legătură cu executarea contractului.

De asemenea, contractele de credit pentru consum personal conţin, alături de clauzele

generale, şi clauze specifice:

categoria şi volumul creditului;

destinaţia creditului;

data până la care se acordă, integral, creditul;

modalităţile de rambursare (eşalonarea şi scadenţa ratelor; posibilitatea rambursării

anticipate);

dobânda (rata anuală iniţială şi posibilitatea modificării ei unilaterale, scadenţele şi modul

de plată);

comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a

respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);

garanţiile (veniturile, garanţiile reale şi asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate; cesiunea

creanţelor din contractele de asigurare);

modalităţile de rambursare a creditului (alimentarea contului de disponibilităţi pentru a fi

posibilă debitarea în vederea încasării ratelor şi a dobânzilor; graficul de rambursare;

penalizările de întârziere);

clauza atributivă de competenţă jurisdicţională pentru eventualele litigii născute între părţi

în legătură cu executarea contractului.

Page 234: banca nationala romana

13.2.6. Costul creditului.

În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe care părţile, în principiu, sunt libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care pentru client reprezintă costul creditului, cuprinde două componente principale (comisionul şi dobânda), la care se poate adăuga penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor13.

Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia

clientului a fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;

b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin

contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau

parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma respectivă, banca a fost în

imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se

exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la

perioada de neutilizare, fie într-o sumă forfetară;

c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării Condiţiilor contractuale, perceput pentru

operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul sau, mai

multe ipostaze: comisionul de mişcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor) şi

comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială (în cazul

contractului de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor

de credit scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea

creditului etc.;

Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante14:a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;

b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobândă variabilă;

c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul

sursei de creditare; dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a Băncii Naţionale a

României etc.;

d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţă

exprese ale ambelor părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată

clientului, care achiesează tacit (spre exemplu, în cazul în care banca aduce la cunoştinţa

clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tacit noua dobândă dacă

13 Thierry Bonneau, op. cit, p. 39-42, 299-300; Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 181188; Francoise Dekeuwer-Defossez op, cit., p. 91; Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 361-362; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67-72; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit:, p. 407; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 3/2000, p. 1614 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 362; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 16.

Page 235: banca nationala romana

nu rambursează restul creditului şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în

contract, calculat de la data luării la cunoştinţă).

Este necesar a se face distincţie între dobânda nominală (prevăzută în contractul de credit

şi conţinând rata inflaţiei) şi dobânda reală (componenta remuneraţiei nete a băncii).

Formula de calcul utilizată pentru a determina dobânda reală este15:Rata dobânzii reale = [(1 + rata dobânzii nominale) / ( 1 + rata inflaţiei) - 1] x 100 %

13.3. Categorii de credite

13.3.1. Clasificări ale creditelor bancare.

Alături de clasificările legale ale creditelor, amintite anterior, doctrina16 a sintetizat o serie de alte criterii de clasificare: după garanţiile care însoţesc creditele: credite "în alb" (personale) şi credite cu garanţii

reale;

după creditor: credite consorţiale (acordate de un grup de bănci) şi credite acordate de o

singură bancă;

după locul utilizării creditului: credite interne şi credite internaţionale;

după tehnicile juridice utilizate17: împrumuturi de fonduri băneşti, credite întemeiate pe

transferul unei creanţe (scontarea efectelor de comerţ, factoring) şi credite prin

semnătură (acceptarea sau avalul unui efecte de comerţ, cauţiunea, garanţia bancară

autonomă);

după destinaţia fondurilor: credite pentru furnizori (de finanţare a producţiei) şi credite

pentru cumpărători;

după posibilitatea băncii de a se refinanţa: credite mobilizabile (de pildă, prin

rescontarea efectelor de comerţ scontate18) şi credite nemobilizabile.

În funcţie de modalitatea acordării, creditele bancare pot îmbrăca forma punerii la dispoziţie a fondurilor (credit înregistrat în bilanţurile contabile) sau pe cea a asumării unui angajament prin semnătură (operat în conturi în afara bilanţului)19.

Creditele pe termen scurt (până la 12 luni) se acordă în moneda naţională sau în valută.

În funcţie de destinaţia lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:

credite globale de exploatare;

15 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 116; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 71; ton Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 385.

16 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 30; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 12-13.17 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 93.

18 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 120.19 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.

Page 236: banca nationala romana

linii de credite;

credite pentru stocuri temporare şi sezoniere;

credite pentru export;

credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;

credite de scont;

credite pentru cecuri remise spre încasare;

credite de factoring; credite pentru facilităţi de cont;

credite pentru echipament;

credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;

credite acordate unor persoane fizice pentru consum etc.

Creditele pe termen scurt în valută pot fi:

credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual;

deschideri de credite pentru importul de materii prime;

credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare

externă;

credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii;

credite de factoring etc.

Creditele pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (5-25 ani) se acordă, în lei, pentru:

echipamente; leasing; investiţii imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de

transport, bunuri de folosinţă îndelungată etc., iar în valută pentru: import destinat

modernizării şi dezvoltării capacităţilor de producţie; import destinat retehnologizării;

achiziţionarea din import de maşini, utilaje, instalaţii etc.

Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre tipurile de credit constând în punerea la

dispoziţie a fondurilor, aşa cum au fost sintetizate de doctrină20.

Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui plafon global,

determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow) constând în încasări

şi plăţi. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit

20 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43-58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 16-2b; o analiză exhaustivă a împrumutului bancar de fonduri, în Thierry Bonneau, op. cit., p. 312-319.

Page 237: banca nationala romana

generează disponibilităţi) sau negativ (această activitate necesită lichidităţi). Sub aspectul

evidentei contabile, acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de

exploatare, care se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea

contului curent al debitorului, din disponibilul căruia se efectuează plăţile către terţe

persoane, pe baza ordinelor de plată semnate de titularul contului. Creditul revolving

permite clientului să utilizeze împrumutul numai în măsura în care îi este necesar, cu

efecte pozitive asupra costului operaţiunii21.

Deschiderile de credite permanente (linii de credite) funcţionează tot pe principiul

revolving: banca se obligă să acorde, pe o durată de timp determinate, cu titlu de

împrumut, fonduri utilizabile în mod fracţionat, în limita unui plafon, astfel încât soldul

zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.

Creditele pentru facilităţi de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (până la 15

zile) clienţilor cu o bună situaţie financiară, pentru acoperirea unor lipsuri temporare de

lichidităţi, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci.

Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare şi a stocurilor sezoniere sunt acordate

producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentaţiei care justifică formarea

acestor stocuri sau, după caz, agenţilor economici care constituie, stocuri de produse

agricole.

Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea operaţiunii de import

efectuată de clienţii proprii, care derulează aceste operaţiuni prin conturi deschise la

banca creditoare. Documentaţia depusă de solicitanţii de credite în valută va cuprinde, pe

lângă documentele uzuale, contractele de import pentru care se cere finanţarea şi

eventualele contracte de export ale căror încasări în valută se vor cesiona băncii

finanţatoare ca garanţie a rambursării creditului. Aceste credite sunt acordate, cu

21 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 97.

Page 238: banca nationala romana

precădere, clienţilor care efectuează atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export,

în caz contrar creditul fiind rambursat prin cumpărare de valută pe piaţa interbancară.

Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentaţiei generale de creditare,

precum şi a contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condiţiile şi termenele

de livrare, modalităţile şi scadenţele plăţii etc. Creditele pentru finanţarea exporturilor se

acordă numai dacă solicitantul prezintă confirmarea unei alte bănci, române sau străine,

privind deschiderea unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt document

similar (scrisoare de garanţie bancară, avalul unui efect de comerţ etc.), emanând de la o

asemenea bancă, agreată de banca creditoare, care poate pretinde şi contractarea unei

asigurări contra riscului de neplată.

Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanţării comercianţilor care

vând, cu plata în rate, bunuri de folosinţă îndelungată, pentru acoperirea necesităţilor de

lichidităţi în perioada de timp pană la încasarea integrală a preţului.

Creditele pe termen mediu şi lung pentru echipament sunt acordate în completarea

resurselor băneşti proprii ale clienţilor, pentru realizarea de investiţii. Pe lângă

documentaţia uzuală, aceştia prezintă băncilor şi documentaţia tehnică aferentă investiţiei

pentru care se solicită finanţarea, studiul de fezabilitate, proiecţia fluxurilor de lichidităţi

pentru întreaga activitate economică, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele

financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investiţiei, care sunt analizaţi de bancă

înainte de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre alţii: investiţia

totală, investiţia specifică pentru care se acordă finanţarea prin credit, durata medie a

plăţii furnizorilor, pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate, durata recuperării

investiţiei.

Page 239: banca nationala romana

13.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.

Alături de creditele tradiţionale, acordate de bancă sub forma punerii la dispoziţia clienţilor, în mod direct şi efectiv, de fonduri, cu obligaţia de restituire, fără implicarea unor titluri sau tehnici speciale, operaţiunile de creditare pot îmbrăca o serie de forme speciale22, constând în mobilizarea juridică a creanţelor sau asumarea unui angajament pentru client: factoringul; creditele de forfetare; scontarea cambiei şi a biletului la ordin; creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operaţiunile de leasing; creditele prin semnătură (scrisoarea de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit).

13.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.

Scontarea se realizează prin girarea efectului de comerţ de către client în favoarea băncii, care creditează imediat, sau la termenul convenit, contul curent al girantului cu o sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerţ. Diferenţa reprezintă rata scontului şi este alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei şi timpului rămas până la scadenta efectului de comerţ, la care se adaugă comisionul băncii (comisionul de scont, eventual comisionul de acceptare)23. Creditarea contului curent al girantului se face sub condiţia rezolutorie a încasării creanţei la scadenţă de către bancă, de la tras sau emitent. Natura juridică a operaţiunii este controversată: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin remiterea de efecte de comerţ, cât şi ca cesiune de creanţă. Nu se poate contesta, totuşi, faptul că banca anticipează plata unei creanţe, punând la dispoziţia clientului fondurile de care are nevoie la momentul respectiv24.

În mod uzual25, băncile scontează numai bilete la ordin sau cambii care sunt acceptate de tras şi numai dacă scadenţa este sub un an. În plus, în cazul în care trasul sau emitentul nu sunt clienţi ai băncii giratare, de regulă se pretinde ca efectul de comerţ să fie avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia. Înainte de acceptarea girului de scont, băncile analizează bonitatea trasului (emitentului) şi evaluează riscul creditului de scont, consultând şi Fişierul Naţional al incidentelor de plăti. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit (îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este plătibil la vedere. Totuşi, se admite că se efectuează o operaţiune de creditare şi în cazul cecurilor remise băncii spre încasare26.

13.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre

încasare.

Aceste credite reprezintă anticipări ale creditărilor conturilor curente ale clienţilor remitenţi faţă de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasării sumei înscrise în cec de la emitent şi se stornează dacă cecurile se restituie neplătite. Banca mandatară verifică data şi locul emiterii cecurilor, pentru a se încadra în termenele de prezentare, precum şi dacă emitentul cecului nu este înregistrat în Fişierul Naţional al incidentelor de plăţi.

22 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 46-67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17-33.

23 Thierry Bonneau, op, cit, p. 341; Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit:, p. 101.24 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 202-203; Thierry Bonneau, op. cit, p. 343-344.25 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17.26Françoise Dekeuwer-Defossez, op, cit., p. 101.

Page 240: banca nationala romana

13.3.5. Creditele de factoring.

Operaţiunea de factoring presupune plata de către o bancă sau o altă instituţie financiară a

facturilor transmise de către un comerciant, urmând ca plătitorul să încaseze el însuşi

facturile respective de la debitorii comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza

mecanismului subrogaţiei convenţionale a băncii în drepturile creditorului prin plata

creanţelor acestuia27, însă, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de

creanţe urmat de punerea la dispoziţie a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele

şi dobânzile percepute de bancă28.

Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 10/1997

privind diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor în economie29 ca fiind un contract

încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii,

şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care

aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit,

iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele din vânzarea de

bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

În calitate de factor, banca poate acorda aderenţilor credite pentru creanţele comerciale

dobândite, dacă sunt reprezentate prin facturi emise pentru plata livrărilor de mărfuri şi

prestărilor de servicii. Aceste creanţe, cu scadenta sub 180 de zile, acceptate de debitori,

sunt recapitulate într-un borderou şi se preiau selectiv de către bancă, criteriul fiind

bonitatea debitorului şi performantele lui financiare. Unele bănci îşi rezervă dreptul de a

îşi revoca acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creanţe asupra unor

debitori acceptaţi, dar nu pot revoca acceptarea unei creanţe determinate, garantată de

27 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 108-109.28 O analiză a instituţiei în legislaţia franceză, în Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 211216; Thierry Bonneau, op. cit., p. 345 şi urm.29 Publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobată prin Legea nr. 151/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.

Page 241: banca nationala romana

aderent prin executarea integrală a propriilor obligaţii contractuale faţă de partenerul care

a acceptat factura. Normele interne ale fiecărei bănci stabilesc plafoanele maxime de

expunere pentru fiecare debitor. Borderourile se întocmesc de aderent separat pentru

fiecare debitor, anexându-se contractele, declaraţia de transmitere a creanţelor către factor

şi chitanţa subrogatorie care cuprinde şi individualizarea facturilor acceptate de bancă.

Creanţele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite şi încasate de aceasta, cu

colaborarea aderentului. Practic, banca nu suportă riscul neîncasării decât în situaţia

insolvenţei sau insolvabilităţii debitorului. În ipoteza în care neîncasarea se datorează

refuzului de plată din partea debitorului, justificat cu neexecutarea obligaţiilor

contractuale asumate de aderent, banca va notifica acest refuz aderentului şi, dacă în

intervalul de timp stabilit prin normele interne ale băncii, aderentul nu rezolvă incidentul

în sensul plăţii către debitor, banca debitează cu suma neîncasată contul factoring

indisponibil al aderentului şi creditează, cu aceeaşi sumă, contul credite de factoring în

lei.

Creditele de factoring în valută au ca obiect creanţe comerciale în valută constatate prin

facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de lucrări sau

prestări de servicii în valută, cu scadenta plătii de până la 180 de zile. Pe lângă

documentaţia de credit uzuală, băncile factor solicită aderenţilor borderoul facturilor

oferite. Băncile acceptă selectiv debitorii aderenţilor, prin aceea că îşi rezervă dreptul de

a-şi retrage acordul pentru anumiţi debitori, fără a afecta irevocabilitatea în privinţa

facturilor deja acceptate. Facturile sunt însoţite de contractele încheiate între aderenţi şi

debitori, în care sunt stipulate inclusiv modalităţile de plată, de declaraţia de transmitere a

creanţelor şi de chitanţa subrogatorie. În anumite cazuri, băncile pretind şi asigurarea

contra riscului de ţară, contractată de aderent cu o instituţie financiară specializată30.

30 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 48-49; 51-52; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 18-l9, 21.

Page 242: banca nationala romana

13.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing.

Băncile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea leasingului operaţional,

fie prin constituirea societăţilor de leasing financiar, potrivit art. 8 din Legea bancară.

Operaţiunea de leasing este definită de art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 51/199731, ca

fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator sau finanţator, transmite pentru o

perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,

celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,

denumită rată de leasing (redevenţă), iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul

(finanţatorul) se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul,

de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul

poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă

părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită obligaţiile asumate prin contract.

Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe termen mediu, pentru achiziţionarea

bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar sau operaţional. În mod uzual,

volumul creditului nu depăşeşte 85% din preţul de cumpărare a bunului32. Determinarea

cuantumului total al creditului se efectuează în concordantă cu cuantumul redevenţei,

deoarece aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului. De aceea, banca

verifică dacă redevenţa acoperă costul bunului dat în leasing (mai puţin valoarea

reziduală) şi dobânda cuvenită băncii pentru creditul acordat, plus celelalte cheltuieli, şi

dacă, totodată, asigură un profit pentru locator, atât la fiecare contract, cât şi pe ansamblul

activităţii societăţii de leasing. La acordarea creditului, băncile verifică dacă bunul este

31 Aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998. şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

32 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 53-56; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 24.

Page 243: banca nationala romana

asigurat şi stipulează cesionarea în favoarea băncii a drepturilor asiguratei care decurg din

poliţa de asigurare. Durata pentru care se acordă creditul nu depăşeşte durata contractului

de leasing. În acest scop, contractul de leasing va conţine clauza conform căreia

contractul nu va putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat. De

asemenea, băncile creditoare prevăd, în contractele de credit, clauza conform căreia plata

ratelor de leasing de către utilizator să fie efectuata numai prin contul curent al locatorului

deschis la banca creditoare. Garantarea rambursării creditului bancar constă, prioritar, în

gajul asupra bunurilor care fac obiectul leasingului şi în cesiunea creanţei de redevenţă.

13.3.7. Creditele de forfetare.

Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr. 58/1998 printre operaţiunile

bancare de creditare, se realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanţe

comerciale, preţul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a

creanţei, banca renunţă la regres contra cedentului.

În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valută, creanţele sunt incorporate în titluri

de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin, girate

odată cu cesionarea creanţelor şi avalizate de o bancă străină, agreată de banca

cesionară33. Exportatorul cedent adresează băncii cesionare oferta de forfetare în una

dintre următoarele variante: oferta "fără obligo", opţiunea fermă sau oferta fermă. În

primul caz, cedentul solicită băncii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau

într-un interval de timp determinat, fără obligaţia băncii cesionare de a menţine cota

procentuală indicată, dacă se realizează forfetarea, iar dacă nu se realizează, cedentul nu

are obligaţia plăţii comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicită băncii o opţiune

fermă de forfetare, iar banca îi comunică acestuia condiţiile de forfetare, pe care este

33 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 57; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.

Page 244: banca nationala romana

obligate să le menţină un anumit interval de timp. Banca percepe, în acest caz, un

comision de opţiune, care nu se restituie dacă renunţă la opţiune. Primele două ipoteze se

referă la perioada anterioară dobândirii de către cedent a titlurilor de credit emise de

partenerul său străin. A treia ipoteză este aplicabilă după dobândirea de către cedent a

titlurilor de credit. Prin oferta fermă, banca cesionară exprimă irevocabil condiţiile de

forfetare, ca răspuns la solicitarea cedentului. Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt

fie avalizate de o bancă străină agreată de banca cesionară, fie însoţite de o scrisoare de

garanţie din partea unei asemenea bănci. Taxa de forfetare cuvenită băncii se calculează

în funcţie de valoarea creanţei cedate, de dobânda percepută de bancă la creditele în

valuta respectivă şi de numărul de zile rămase până la scadenta titlului acceptat la

forfetare, la care se adaugă o marjă globală de risc şi, eventual, comisionul de opţiune şi

comisionul de angajament.

13.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie

bancară.

Creditele bancare prin semnătură îmbracă forme diverse, în care banca se obligă, pentru

clientul său, faţă de un terţ, în principiu fără a pune la dispoziţie fonduri în mod efectiv34.

Cele mai importante sunt scrisorile de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit.

Scrisoarea de garanţie bancară constă în asumarea de către bancă a angajamentului de a plăti o sumă determinate, în considerarea unui contract fundamental şi în vederea executării acestuia, obligaţia de plată fiind privită ca independentă de acel contract, în sensul că creditorului nu-i vor fi opozabile excepţiile bazate pe clauzele contractului. La cererea clientului băncii, furnizor de bunuri sau de servicii, banca se angajează faţă de partenerul comercial solicitantului, denumit beneficiar, să plătească sumele convenite, dacă vor pretinse, fără a pune în discuţie contractul fundamental dintre client şi beneficiar. Este frecventă practica asigurării unei contra-garanţii în favoarea băncii garante către o altă instituţie de credit. Aşa după cum s-a arătat în doctrină35, în absenţa unei reglementări interne, regulile aplicabile scrisorilor de garanţie bancară sunt cele elaborate de Camera de comerţ

34 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 14035 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar. 26.

Page 245: banca nationala romana

internaţional.Mecanismul scrisorii de garanţie funcţionează astfel: beneficiarul cere plata,

prevalându-se de garanţie, iar banca plăteşte fără discuţie şi apoi acţionează în regres contra clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei încasate de la bancă, invocând neexecutarea obligaţiilor contractuale. Scrisoarea garanţie bancară însoţeşte diversele obligaţii ale clientului care o solicită, restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract de furnizare de bunuri sau de executare de lucrări, plata unor taxe vamale, rambursarea unui credit. Ea poate îmbrăca forma garanţiei documentare (beneficiarul trebuie să prezinte documente prevăzute în scrisoarea de garanţie), cea a garanţiei la prima cerere prezentată termenul prevăzut sau cea a garanţiei la prima cerere justificată (beneficiarul explică motivul cererii, bazat pe neexecutarea contractului fundamental, fără a fi obligat să prezinte dovezi). Garanţia oferită prin scrisoarea de garanţie bancară se caracterizează prin faptul că36: este o garanţie prin semnătură, fără deblocare de fonduri. Banca va plăti numai dacă şi

numai când beneficiarul o va cere şi apoi va acţiona în regres contra clientului garantat;

însoţeşte un contract principal (fundamental) şi adeseori este completată cu o contra-

garanţie în favoarea băncii semnatare;

este o garanţie autonomă, spre deosebire de cauţiune. Banca nu angajează să plătească o

datorie a clientului garantat, ci propria obligaţie, motiv pentru care actul este calificat

drept abstract în doctrină37. De aceea, banca nu poate invoca excepţiile care aparţin

clientului; ea va plăti dacă sunt întrunite Condiţiile prevăzute în scrisoare, cu excepţia

cazului fraudei sau al abuzului.

Premisele contractuale ale scrisorii de garanţie bancară sunt contract fundamental între

beneficiar şi clientul băncii, prin care acesta din urmă se obligă să furnizeze beneficiarului

o scrisoare de garanţie bancară, în condiţii determinate şi contractul dintre bancă şi

clientul ei, care reprezintă un credit prin semnătura remunerat cu un comision. Banca

pretinde în mod uzual clientului solicitant constituirea unor garanţii ale eventualului

regres. Totodată, banca oferă clientului său consiliere pentru formularea clauzelor din

contractul fundamental referitoare la scrisoarea de garanţie. După semnare, scrisoarea de

garanţie bancară trebuie să fie menţinută pe toată durata prevăzută, o revocare

intempestivă putând atrage răspunderea băncii pentru daune-interese. Este uzual ca

cuantumul garanţiei să fie variabil, în sensul diminuării sale pe măsura executării

obligaţiilor din contractul fundamental.

36 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 59; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, 2737 Thierry Bonneau, op. cit, p. 407; Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 143

Page 246: banca nationala romana

Sub aspectul formei, garanţia bancară autonomă se materializează într-o scrisoare

adresată de bancă beneficiarului. La expirarea duratei, garanţia îşi încetează efectele. Pe

durata prevăzută, garanţia independentă nu funcţionează automat. Este necesar ca

beneficiarul să ceară în scris şi expres băncii să plătească, iar dovada de primire a cererii

să fie certă. În practică, se recomandă ca banca să îşi informeze clientul garantat despre

existenta cererii de plată a beneficiarului, pentru a preveni urmările unor cereri abuzive

sau frauduloase38.

Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu şi fără să verifice îndeplinirea

condiţiilor stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate etc. Banca nu poate

refuza plata invocând excepţii proprii debitorului din contractul fundamental, cum ar fi,

de pildă, neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar, nulitatea contractului, rezoluţiunea

sau rezilierea contractului, executarea integrală a obligaţiilor debitorului faţă de

beneficiar, compensaţia între creanţa beneficiarului faţă de bancă şi datoria acestuia faţă

de debitor sau între creanţa din garanţia autonomă şi o creanţă a băncii faţă de beneficiar.

Beneficiarului nu îi pot fi opuse nici excepţiile decurgând din raportul juridic dintre bancă

şi clientului garantat, cum ar fi, de exemplu, neplata comisionului sau neconstituirea

garanţiilor promise ori imposibilitatea regresului faţă de debitor. Singurele excepţii care

pot fi invocate de banca garantă sunt cele bazate pe contractul de garanţie autonomă,

materializat în scrisoarea de garanţie (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea

condiţiilor prevăzute în scrisoarea de garanţie, frauda, abuzul, expirarea duratei de

valabilitate a garanţiei).

După ce a plătit beneficiarului, banca garantă are regres contra debitorului pentru care a

emis scrisoarea de garanţie. În unele cazuri, contractul dintre bancă şi clientul garant

stipulează posibilitatea regresului anticipat plăţii.

38 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 61; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 28.

Page 247: banca nationala romana

Băncile româneşti emit, în mod uzual39, garanţii bancare în lei, în următoarele situaţii:

garanţii de bună execuţie a licenţelor de export pentru produse nesupuse regimului de

contingente;

garanţii pentru plata taxelor vamale şi a altor creanţe bugetare aferente acestora, în cazul

importurilor temporare;

garanţii de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor executanţi de

lucrări sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale;

garanţii pentru plata ratelor de leasing de către utilizatori.

De asemenea, băncile emit scrisori de garanţie în valută pentru plata bunurilor importate,

participări la licitaţii internaţionale etc.

În toate cazurile, scrisorile de garanţie bancară conţin cel puţin următoarele elemente:

banca emitentă, societatea comercială garantată, beneficiarul garanţiei, obiectul garanţiei,

valoarea maximă garantată, durata maximă a garanţiei, clauza de renunţare la beneficiul

opoziţiei, discuţiunii şi diviziunii, clauza prelungirii valabilităţii garanţiei, clauza

diminuării valorii garanţiei, condiţiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnăturile

reprezentanţilor băncii emitente.

Cu toate că prin emiterea scrisorii de garanţie bancară nu se deblochează fonduri, riscurile

asumate sunt aceleaşi ca ale unui credit obişnuit; de aceea, riscul rambursării se evaluează

după aceleaşi criterii. Pentru scrisorile de garanţie, băncile percep un comision calculat

procentual în funcţie de valoare şi durată. Comisionul aferent perioadei de neutilizare se

poate restitui. În scopul limitării riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garanţie,

banca poate apela la o contra-garanţie din partea altei bănci sau a unei societăţi de

asigurări. Contra-garanţia este autonomă faţă de garanţia bancară de rangul întâi.

39 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 64; Ion Turcu Diversitatea formelor creditului bancar, p. 30-31.

Page 248: banca nationala romana

13.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului

la ordin.

Avalul titlurilor de credit constituie o altă formă a creditului bancar prin semnătură.

Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligaţiei cambiale, prin solidaritatea

unei pluralităţi de debitori. Cel mai interesat în obţinerea avalului este trăgătorul cambiei

şi respectiv emitentul biletului la ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea

cuprinde mai multe avaluri, date pentru acelaşi avalizat sau pentru avalizaţi deosebiţi;

practic, formularul tipizat nu are decât o singură rubrică de aval.

Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei, până în momentul

dresării protestului de neplată, respectiv al expirării termenului pentru dresarea

protestului. Formula avalului se scrie pe faţa cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica

destinată acestei menţiuni: "avalizat de ... pentru ...", urmată de semnătura avalistului.

Obligaţia avalistului este identică cu obligaţia debitorului cambial pentru care a acordat

avalul. Avalistul este obligat faţă de creditorul cambial chiar şi în cazul în care obligaţia

avalizatului ar fi nulă, cu excepţia cazului în care nulitatea este efectul unor vicii de

formă. În acest sens, obligaţia avalistului este autonomă.

În concordanţă cu normele proprii, băncile primesc, pentru a fi avalizate, cambii şi bilete

la ordin care îndeplinesc condiţiile legale de formă, prezentate de trăgători, traşi

acceptanţi sau emitenţi care sunt clienţi ai băncii, dacă scadenţa nu depăşeşte un interval

de timp anumit (de regulă cinci ani) de la data cererii de avalizare40. Riscul de

nerambursare fiind acelaşi ca şi în cazul împrumutului de fonduri, metodologia de

evaluare a riscului este şi ea aceeaşi. Avalul acordat de bancă este remunerat cu un

comision, calculat procentual, în funcţie de valoarea înscrisă în titlu şi de intervalul de

timp până la scadenta titlului.

40 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 33.

Page 249: banca nationala romana

13.4. Riscul de credit

13.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.

Riscul de nerambursare a creditelor grevează onorarea obligaţiilor debitorilor de restituire a depozitelor bancare41. Acesta este motivul pentru care băncile, persoane juridice române, au obligaţia de a respecta, în acordarea de credite; o serie de reguli privind solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia. Aceste reguli sunt prevăzute în Normele Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor42.

Astfel, în vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate: să dispună de proceduri administrative şi de control intern adecvate, care să permită

supravegherea şi gestionarea riscului de credit, precum şi încadrarea permanentă a

indicatorilor privind solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor

aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia în limitele

prevăzute de Normele nr. 8/ 1999;

să asigure o evidenţă extracontabilă corespunzătoare, pe entităţi de risc şi pe grade de risc

de credit, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudenţă bancară de Normele nr.

8/1999;

să codifice, să denumească şi să ţină evidenţa, extracontabil, pentru fiecare grup de

persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor;

să codifice şi să ţină evidenţa, extracontabil, a fiecărei persoane fizice sau juridice care

reprezintă un singur debitor sau care intră în componenţa unuia dintre grupurile de mai

sus, în componenţa grupului persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în

componenţa grupului format din personalul propriu şi familiile acestuia;

să încheie tranzacţii care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de

consiliul de administraţie;

să acorde împrumuturi persoanelor cu care se află în relaţii speciale numai pe baza unei

decizii luate de consiliul de administraţie;

să acorde împrumuturi personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia, numai pe baza

unor norme interne aprobate de consiliul de administraţie. Categoriile de risc de credit în

care trebuie încadrate elementele de activ (numerar, creanţe şi alte valori) sunt:

grad de risc de credit 0%: numerar şi valori din aur, metale şi pietre preţioase;

creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către

sau garantate cu titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a

statului român, de Banca Naţională a României, de administraţii centrale sau bănci 41 Thierry Bonneau, op. cit., p. 300-301.42 Publicate în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 iunie 1999.

Page 250: banca nationala romana

centrale din ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi

Dezvoltare sau ale Comunităţilor Europene; creanţe asupra administraţiilor

centrale sau băncilor centrale din celelalte ţări ori garantate de către acestea şi

finanţate în moneda naţională a debitorilor; elemente de activ garantate cu

depozite colaterale plasate la banca însăşi sau cu certificate de depozit sau

instrumente similare emise de bancă însăşi şi încredinţate acesteia; elemente de

activ deduse din fondurile proprii;

grad de risc de credit 20%: creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil

şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri emise de băncile de dezvoltare

multilaterală sau Banca Europeană de Investiţii; creanţe asupra sau garantate în

mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile locale din

România, băncile din România, administraţiile regionale sau locale şi băncile din

ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare sau ale

Comunităţilor Europene sau de către băncile din celelalte tari, dacă au scadenţa de

maximum un an; elemente în curs de încasare (cecuri şi alte valori).

grad de risc de credit 5O%: credite acordate persoanelor fizice, garantate cu

ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea

altor creditori, asupra locuinţelor debitorilor; venituri de primit;

grad de risc de credit 100%: alte creanţe asupra administraţiilor locale sau băncilor

de mai sus, creanţe asupra sectorului nebancar (indiferent de ţară), imobilizări

corporale etc.

Elementele în afara bilanţului se încadrează în următoarele categorii de risc de

transformare în credit:

grad de risc de transformare în credit 100%: angajamente în favoarea altor bănci;

angajamente în favoarea clientelei; titluri vândute cu opţiune de răscumpărare ferm

exprimată; angajamente îndoielnice; alte angajamente,

grad de risc de transformare în credit 50%: cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor

bănci; garanţii date pentru clientelă, titluri vândute cu opţiune de răscumpărare care nu a

fost ferm exprimată;

grad de risc de transformare în credit 0%: titluri date în garanţie.

Băncile trebuie să respecte şi să raporteze Băncii Naţionale a României Direcţia generală

autorizare, reglementare şi supraveghere specială a societăţilor bancare, următorii

Page 251: banca nationala romana

indicatori, ale căror limite sunt stabilite prin Normele nr. 8/1999:

1) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport intre nivelul fondurilor proprii şi expunerea

netă, a cărui limită minimă este de 12%;

2) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea

netă, a cărui limită minimă este de 8%;

3) expunerea mare (expunerea netă faţă de un singur debitor, a cărei valoare reprezintă cel

puţin 10% din fondurile proprii ale băncii), al cărei nivel maxim este de 20% din

fondurile proprii ale băncii şi a căror sumă totală nu poate depăşi de 8 ori nivelul

fondurilor proprii;

4) suma împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care se află în relaţii speciale şi care

pot primi împrumuturi, al cărei nivel maxim este de 20% din fondurile proprii;

5) suma împrumuturilor nete acordate personalului propriu, al cărei nivel maxim este de 5%

din fondurile proprii.

13.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea,

regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de

credit.

Băncile, persoane juridice române, au obligaţia de a respecta normele prevăzute în

Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor şi

plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice

de risc de credit, respectiv în normele metodologice pentru aplicarea acestuia, acte care

reglementează:

clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar;

clasificarea creditelor acordate altor bănci şi a plasamentelor constituite la acestea;

constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

Astfel, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii: standard; în

observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar); substandard;

îndoielnic; pierdere.

Clasificarea se face aplicându-se simultan următoarele criterii:

Page 252: banca nationala romana

serviciul datoriei, reprezentând capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadentă,

exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadentei;

iniţierea de proceduri judiciare, constând în una dintre următoarele măsuri luate în scopul

recuperării creanţelor: faţă de debitor, acceptarea de către instanţă a cererii introductive

depuse de bancă, de un terţ sau de debitorul însuşi pentru declanşarea procedurii de

reorganizare judiciară sau a procedurii de faliment ori declanşarea procedurii de executare

silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice; faţă de contract, învestirea cu formulă

executorie a contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul,

sau învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti definitive ce dispune asupra

contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra

contractului de plasament.

Regulamentul nr. 2/2000 prevede următoarea corespondenţă între categoriile de

clasificare şi criterii:

I. Clasificarea creditelor pentru sectorul nebancar

Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare

S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciareMaximum 15 zile Pierdere Standard

16-30 zile Pierdere În observaţie

31-60 zile Pierdere Substandard

61-90 zile Pierdere Îndoielnic

Minimum 91 de zile Pierdere Pierdere

II. Clasificarea creditelor şi a plasamentelor pentru sectorul bancar

Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare

S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciareMaximum 3 zile Pierdere Standard 4-15 zile Pierdere Substandard

16-30zile Pierdere Îndoielnic

Minimum 31 de zile Pierdere Pierdere

Page 253: banca nationala romana

Creditele acordate unui debitor şi/sau plasamentele constituite la acesta se încadrează într-

o singură categorie de clasificare, pe baza principiului declasării prin contaminare,

respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de

clasificare.

Pentru determinarea provizioanelor specifice de risc de credit aferente unui credit sau

unui plasament se vor parcurge următoarele etape:

a) încadrarea creditului sau a plasamentului în categoriile de risc de credit corespunzătoare,

prin aplicarea prevederilor din Normele Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind

limitarea riscului de credit al băncilor;

b) determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc, prin totalizarea

sumelor evidenţiate în rubricile corespunzătoare gradelor de risc de credit, neponderate în

funcţie de gradul de risc de credit în cazul creditelor şi al plasamentelor clasificate în

categoria pierdere, respectiv ponderate în cazul celorlalte categorii,

c) aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, conform

următoarei baze de calcul:

Categoria de clasificare CoeficientulStandard 0În observaţie 0,05Substandard 0,2Îndoielnic 0,5Pierdere 1

Băncile au obligaţia de a constitui şi de a regulariza lunar provizioanele specifice de risc

de credit aferente creditelor şi plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii respective,

utilizând moneda de exprimare a creditelor şi provizioanelor respective, prin includerea

pe cheltuielile sau prin reluarea pe veniturile lunii pentru care se face raportarea,

indiferent de rezultatul financiar al perioadei înregistrat de bancă.

Băncile vor proceda la scoaterea în afara bilanţului a tuturor sumelor aferente unui credit

sau unui plasament în următoarele cazuri:

cel puţin una dintre sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de

Page 254: banca nationala romana

360 de zile;

s-a învestit cu formulă executorie contractul de credit, precum şi contractele de garanţie,

dacă este cazul, sau hotărârea judecătorească definitive ce dispune asupra contractului de

credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra contractului de

plasament;

s-a declanşat procedura de executare silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice;

s-a declanşat procedura de reorganizare judiciară sau procedura de faliment împotriva

debitorului.

Operaţiunile de scoatere în afara bilanţului vor fi precedate, în fiecare caz, de încadrarea sumelor respective în categoria pierdere şi de constituirea sau regularizarea, după caz, a provizioanelor specifice de risc.

13.5. Garanţiile creditelor bancare

13.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.

Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic

tradiţional: garanţia. Banca nu îşi poate permite să apeleze, în ipoteza incidentelor în

restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care oferă tuturor

creditorilor o egală vocaţie la distribuirea emolumentului urmăririi silite a averii

debitorului comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun şi în mod

egal (dreptul de a cere luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător,

întreruperea cursului prescripţiei etc.; dreptul de a exercita acţiunea oblică sau pauliană;

dreptul de a urmări silit bunurile din averea debitorului), nu oferă o protecţie eficace

contra riscului insolvabilităţii debitorului.

Pentru a avea şanse reale în cazul insolvabilităţii debitorului, banca creditoare poate

solicita constituirea de garanţii, reale şi personale, sau poate apela la alte mijloace, cum

sunt solidaritatea şi indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garanţiile utilizate în

practica bancară nu reprezintă garanţii bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul

civil sau dreptul comercial43.

43 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.

Page 255: banca nationala romana

Garanţia este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie prioritatea faţă de ceilalţi

creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun determinat din averea debitorului, fie

posibilitatea de a urmări silit şi o altă persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.

Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care decurge pentru

creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeaşi funcţie o îndeplinesc, aşa după cum s-a

arătat în doctrină44, şi alte mijloace juridice, care nu sunt garanţii propriu-zise:

solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retenţie, arvuna,

clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.

Reglementarea de bază a garanţiilor se află în Codul civil, Codul comercial şi Legea nr.

99/1999.

Clasificarea fundamentală a garanţiilor este aceea care face diferenţa între garanţiile

personale şi garanţiile reale. Unica garanţie personală propriu-zisă este cauţiunea, dar

acelaşi rol îl îndeplineşte şi solidaritatea codebitorilor, deşi nu este o garanţie în sensul

strict al termenului. Garanţiile reale (garanţiile reale mobiliare, ipoteca şi privilegiile

reale) constau în afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligaţii. Garanţiile

reale mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea

debitorului, ci şi asupra bunurilor altei persoane (cauţiuni reale).

Alături de rolul tradiţional, de asigurare a executării obligaţiei debitorului, garanţiile au

dobândit noi funcţii: ele contribuie la securitatea creditului şi înlocuiesc uneori creditul

efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de

garanţie bancară45.

13.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea).

Pe baza dispoziţiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o obligaţie se leagă către

44 Turcu, Operaţiuni..., p. 367; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 83.45 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I II p. 85.

Page 256: banca nationala romana

creditor a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte") şi ale art. 42 alin.

2 C.com., ("prezumţia de solidaritate există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant,

care garantează o obligaţiune comercială"), cauţiunea a fost definită în doctrină, în sens

restrâns, ca un contract între creditor şi fidejusor, şi în sens larg, ca o operaţiune tripartită

între persoane legate câte două prin contracte distincte46.

Caracterul accesoriu este de esenţa cauţiunii. Ea nu poate exista fără obligaţia principală,

faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai oneroasă

decât aceasta. Cauţiunea este un contract unilateral pentru că numai fidejusorul se obligă

faţă de creditor. Caracterul unilateral nefiind însă de esenţa cauţiunii, părţile pot conferi

contractului şi un caracter sinalagmatic. Chiar şi atunci când rămâne unilateral, creditorul

este obligat să nu diminueze celelalte garanţii, în care s-ar putea subroga fidejusorul.

Cauţiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada actului

juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor şi creditor, sub sancţiunea nulităţii cauţiunii

consimţite în perioada suspectă, anterioară falimentului. În raportul între fidejusor şi

debitor, cauţiunea este adeseori cu titlu oneros. Cauţiunea este un contract intuitu

personae. Ea poate avea ca obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate,

sau datorii viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauţiunea poate

privi un cuantum valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub aspectul

duratei, cauţiunea poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteză

fidejusorul având dreptul să ceară rezilierea contractului.

În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii, fidejusorul persoană fizică trebuie să posede

capacitate de exerciţiu deplină, iar fidejusorul societate comercială poate da cauţiune

numai dacă acest act este compatibil cu capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul

trebuie să aibă domiciliul în circumscripţia tribunalului locului plăţii obligaţiei principale

46 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.

Page 257: banca nationala romana

şi să fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres şi luat în deplină

cunoştinţă în ceea ce priveşte natura şi întinderea sa.

Obiectul contractului de cauţiune este plata datoriei debitorului. Cauţiunea presupune,

deci, existenţa unei obligaţii principale valide şi determinate, putând, însă, fi neexigibilă

şi chiar eventuală.

Cât priveşte efectele cauţiunii în raportul dintre creditor şi fidejusor, în cazul în care

debitorul nu-şi execută obligaţia, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmări pe

fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca,

în principiu, beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Cu toate acestea,

fidejusorul unei obligaţii comerciale le poate invoca numai dacă contractul de cauţiune

prevede expres că fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul faţă de creditor, întrucât

prezumţia de solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează şi contra

fidejusorului unei obligaţii comerciale.

Fidejusorul poate opune creditorului atât excepţiile personale izvorâte din contractul de

cauţiune (validitatea, întinderea obligaţiei, termene şi condiţii, stingerea obligaţiei etc.),

cât şi excepţiile ce privesc obligaţia debitorului, afară de cele pur personale debitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele cauţiunii între fidejusor şi debitor, în cazul în

care a plătit obligaţia debitorului faţă de creditor, fidejusorul are regres contra debitorului,

pentru suma efectiv plătită şi cheltuielile efectuate după ce l-a înştiinţat pe acesta că este

urmărit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar

dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înştiinţeze pe

debitor despre efectuarea plăţii şi din acest motiv a plătit şi debitorul aceeaşi datorie,

respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit şi fără a-l înştiinţa pe debitor,

care ar fi fost în măsură să opună creditorului excepţia de stingere a datoriei într-un alt

Page 258: banca nationala romana

mod.

În cazul pluralităţii de fidejusori, garantul care a plătit datoria are regres contra celorlalţi

garanţi, acţiunea în regres fiind, însă, divizibilă între ceilalţi fidejusori, iar fracţiunea ce

revine fiecăruia - direct proporţională cu angajamentul iniţial.

Fidejusiunea se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie, iar pe cale

principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin

revocarea de către acesta a cauţiunii stipulate pe o durată nedeterminată47.

13.5.3. Garanţiile reale mobiliare.

Codul civil defineşte amanetul, în art. 1685 şi 1686, ca fiind contractul prin care debitorul

remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, creditorul

având dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori, în

cazul neexecutării obligaţiei debitorului la scadentă.

Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogată prin Legea nr.

99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice48, care a consacrat o

nouă reglementare domeniului, sub forma garanţiilor reale mobiliare, studiate în materia

dreptului comercial.

13.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont

bancar (escrow account).

Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanţă al titularului

contului faţă de bancă. Această creanţă, al cărei cuantum variază în permanenţă, sub

influenţa creditărilor şi a debitărilor, poate fi destinat ca garanţie faţă de bancă pentru

obligaţiile titularului contului49.

47 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.49 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

Page 259: banca nationala romana

De asemenea, soldul (prin ipoteză - creditor) al unui cont de depozit bancar poate fi

constituit ca garanţie. Părţile unui contract de furnizare, cu livrări eşalonate, pot stipula o

clauză de garanţie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform

căreia sumele plătite cu titlu de avans de cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de

depozit, cu titlu de garanţie a executării obligaţiilor vânzătorului, până când părţile vor da

ordin băncii ca aceste sume să fie vărsate vânzătorului50.

50 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

Page 260: banca nationala romana

13.5.5. Ipoteca.

Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară fără deposedare, definită de art. 1746 C.civ.

ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea plăţii unei obligaţii. În

cazul în care obligaţia îşi are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naşte printr-o

dispoziţie a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. şi este o ipotecă legală, iar când ipoteca

se constituie prin convenţie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă

convenţională. În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere51:

a) este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări bunul în

mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de creanţă, cu

preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi bun;

b) este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de proprietate asupra

imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor (imobile prin destinaţie)

precum şi dreptului de uzufruct asupra acestora;

c) se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege;

d) este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a creanţei garantate;

e) este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi după ce o parte din

datorie s-a stins, precum şi chiar după ce imobilul a fost partajat între foştii coproprietari:

cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta şi ipoteca.

Ipoteca convenţională se constituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act autentic.

Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabilă terţelor persoane, ea

trebuie să fie înscrisă în registrul special sau, după caz, în foaia de sarcini a cărţii funciare

în care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determină totodată şi rangul de

preferinţă al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeaşi zi având rang egal. În regimul de carte

funciară guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17),

în timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea cadastrului şi a

publicităţii imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul opozabilităţii faţă de terţi

(art. 27). Înscrierea este opozabilă faţă de toţi ceilalţi dobânditori de drepturi asupra

51 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.

Page 261: banca nationala romana

imobilului, inclusiv faţă de creditorii de rang inferior.

Inscripţia poate fi radiată după stingerea creanţei prin plata integrală sau poate fi restrânsă

ca urmare a plăţii parţiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinţa acordului dintre

creditor şi debitor sau poate fi dispusă de instanţă.

Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al imobilului

conservă posesia şi folosinţa acestuia. Cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, el

poate înstrăina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru că

creditorii "î1 urmăresc în orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată,

creditorul ipotecar va conserva în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.

Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului urmăritor unele excepţii

(nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau garanţia de evicţiune atunci când

creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care a dobândit imobilul urmăritul) sau poate

utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la

dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanţa

urmăritorului faţă de debitor, dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului sau poate

opta pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluţie este finalizarea

procedurii executării silite. În toate situaţiile, dobânditorul are regres contra debitorului

principal.

Ipoteca se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie. Pe cale principală,

ipoteca se stinge prin: renunţarea creditorului la ipotecă; purgă; prescripţie achizitivă;

constatarea nulităţii sau anularea contractului constitutiv; rezoluţiunea actului de

dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul care a constituit ipoteca asupra

imobilului; distrugerea imobilului, cu consecinţa strămutării ipotecii asupra indemnizaţiei

de asigurare şi a altor despăgubiri cuvenite.

Page 262: banca nationala romana

13.6. Recuperarea creditelor bancare

13.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.

Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci cuprindeau clauza potrivit căreia contractul are valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu. În lipsa unor prevederi legale exprese care să-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au fost calificate drept nelegale atât de doctrină52, cât şi de jurisprudenţă53.

Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de credit bancar ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conţine, însă, o derogare expresă de la formalitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel încât banca are obligaţia de a îndeplini această exigenţă înainte de a iniţia procedura executării silite a debitorului.

Doctrina a remarcat54, întemeiat, că norma amintită prezintă o serie de inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul acestui titlu executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma menţionată în înscris, şi anume creditul acordat, care nu reprezintă suma pe care o datorează debitorul băncii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile şi penalităţile de întârziere. Pe cale de consecinţă, în cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată (dar alta decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu.

În literatura de specialitate55 au Post analizate şi celelalte dispoziţii ale art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri executorii şi garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu temei, drept o eroare a legiuitorului, faţă de faptul că ceea ce se execută silit este creanţa născută din contractul de credit, iar nu contractele de garanţie, care nu sunt decât contracte accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanţiile reale) sau patrimonii (garanţiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu (contractul de credit sau hotărârea judecătorească).

Banca beneficiază şi de o facilitate fiscală în materia contractelor de credit, întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formulă executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective. Facilitatea poate fi justificată fie prin poziţia specială pe care băncile o ocupă între societăţile comerciale, fie, mai degrabă, prin transformarea unei poziţii economice dominante într-o poziţie juridică similară.

13.6.2. Executorii bancari.

Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 şi 3, ca, separat sau în cadrul organizaţiilor profesionale, să-şi organizeze un corp propriu de executori, a căror 52 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea silică a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.53 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.

54 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-2255 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.

Page 263: banca nationala romana

activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor.În temeiul acestor dispoziţii de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei

2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari. Potrivit art. 1

alin. 2 din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înfiinţat în fiecare bancă, persoană

juridică autorizată de Banca Naţională a României, sau în cadrul asociaţiilor profesionale.

Executorii bancari sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparţin băncilor. Astfel, executorii bancari au următoarele atribuţii:a) pun în executare titlurile executorii aparţinând băncii în care îşi desfăşoară activitatea şi

efectuează actele de executare necesare în toate formele de executare silită, prevăzute de

Codul de procedură silită şi celelalte legi în materie;

b) notifică actele judiciare şi extrajudiciare;

c) comunică actele de procedură;

d) recuperează, pe cale amiabilă, creanţele băncii;

e) aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanţă judecătorească în favoarea băncii;

f) întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea

sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură civilă;

g) întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor;

h) constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;

i) efectuează orice alte acte sau operaţiuni prevăzute de lege, aplicabile executării silite în

baza titlurilor executorii aparţinând băncilor.

Executorii bancari îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul României. Actul îndeplinit

de executorul bancar este de autoritate publică şi are forţă probantă prevăzută de lege.

Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii creditoare se poate

adresa instanţei de executare, solicitându-i să obţină, potrivit legii, informaţiile necesare

pentru efectuarea executării silite de la cei care datorează sume de bani debitorului

urmărit sau care deţin alte bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de

la alte instituţii la care debitorii urmăriţi sunt titulari de conturi. Aceste dispoziţii sunt

aplicabile şi în cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul

Page 264: banca nationala romana

bancar consideră necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenţi

ai forţei publice.

În cazul concursului de executări silite asupra aceloraşi bunuri efectuate de executori

bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a început

cel dintâi executarea. Dacă aceleaşi bunuri sunt urmărite şi pentru realizarea unei

executări silite de competenta executorului judecătoresc sau al altor organe de executare

prevăzute de lege, regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc

învestit.

Corpul executorilor bancari al unei bănci se înfiinţează şi este organizat de către organul

de conducere al băncii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplineşte condiţiile

generale pentru numirea în funcţia de executor judecătoresc, precum şi condiţiile de

angajare stabilite de conducerea băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane

în această funcţie, conducerea băncii va solicita Ministerului Justiţiei înregistrarea

executorului în evidenţa specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul

bancar îşi poate exercita efectiv atribuţiile. Executorul bancar îşi desfăşoară activitatea în

temeiul unui contract de muncă sau al unei alte convenţii încheiate cu banca, având

obligaţia de a păstra secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional

curent al activităţii executorilor bancari şi avizarea asupra legalităţii actelor întocmite de

aceştia se asigură de către compartimentul juridic al băncii. Şeful Corpului executorilor

bancari este subordonat direct şefului compartimentului juridic. Executorul\bancar

îndeplineşte actele de executare silită şi celelalte acte care sunt de competenta sa în baza

dispoziţiei scrise a şefului Corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu

al compartimentului juridic al băncii.

În îndeplinirea atribuţiilor lor, executorii bancari întocmesc procese-verbale despre

măsurile luate şi constatările făcute, dacă reglementările în materie nu prevăd altfel, un

Page 265: banca nationala romana

exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.

Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi corectate sau completate de

către executorul bancar, la cererea părţilor sau din oficiu.

Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condiţiile legii, controlului judecătoresc.

Persoanele interesate sau vătămate prin actele de executare pot formula contestaţii la

executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu se

dispune altfel.

Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare în temeiul unor titluri

executorii aparţinând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care îşi

desfăşoară activitatea. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale, în sarcina executorului

bancar poate fi angajată, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, materială,

administrativă sau penală, în condiţiile legii.

13.7. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare

13.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Reglementare.

Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în aplicarea acestei legi de către Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr. 190/1999 ca fiind creditul acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială.

Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, băncile, persoane

juridice române, sucursalele băncilor, persoane juridice străine, Agenţia Naţională pentru

Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate prin

lege, inclusiv fondurile ipotecare, toate aceste instituţii aflându-se sub supravegherea

prudenţială a Băncii Naţionale a României.

Page 266: banca nationala romana

Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi domiciliul în România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi persoanele juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor.

Acordarea, garantarea şi derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor norme interne de creditare ale împrumutătorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele metodologice nr. 3/2000, organizarea activităţii, condiţiile de acordare a creditelor (rata dobânzii, valoarea maximă a creditului acordat unui împrumutat etc.); documentaţia care trebuie să însoţească cererea de acordare a creditului; competenţele de aprobare a creditelor; indicatorii de evaluare a bonităţii solicitanţilor de credite; criteriile de evaluare a devizelor estimative şi a devizelor ce urmează a fi ipotecate.

13.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar.

Creditul ipotecar se acordă în lei, pe o perioadă de minimum 5 ani pentru persoanele juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea nr. 190/1999, el va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737 C.civ., asupra imobilului - teren sau construcţii - pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel constituită poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului, derogându-se expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit cărora bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea garanţiilor nu poate fi mai mică de 120% din valoarea creditului ipotecar.

Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost înfiinţate, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscripţiilor imobiliare. În cazul în care părţile contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra altui imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior. După înscrierea ipotecii asupra noului imobil, garanţiile anterior constituite asupra acestuia îşi încetează de drept efectele.

Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngrădeşte dreptul proprietarului imobilului de a-l înstrăina: până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu nerespectarea acestei dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută.

Legea nr. 190/1999 şi Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un contract de credit ipotecar, în scopul protecţiei împrumutaţilor, şi condiţiile în care se încheie aceste contracte. Astfel, pentru obţinerea unui credit solicitanţii trebuie să depună o cerere însoţită de o serie de documente, atestând destinaţia creditului şi bonitatea financiară. Inspectorii de credite ai instituţiei financiare vor întocmi un referat cuprinzând datele de identificare ale solicitantului; informaţii referitoare la creditul solicitat (suma, scadenţa, destinaţia, garanţiile); informaţii despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza referatului aprobat, cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutătorul va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, cuprinzând toate condiţiile contractului, precum şi termenul de valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde condiţiile de scadenţă, dobânda, valoarea garanţiilor, clauze privind neonorarea la scadenţă a creditului şi a dobânzii; contractul nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al părţilor.

Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres condiţionarea acordării unui credit ipotecar de obligaţia beneficiarului creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori mobiliare ale împrumutătorului, indiferent sub ce formă, cu excepţia achiziţionării de titluri

Page 267: banca nationala romana

de participare ale fondurilor ipotecare.13.7.3. Derularea creditului ipotecar.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusă la dispoziţie beneficiarului eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul cumpărării unui imobil, respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan de finanţare stabilit prin contract.

În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, următoarele reguli:

a. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de

referinţă, ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul

vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea de către Banca

Naţională a României;

b. contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens

crescător şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii.

Contractul poate să prevadă, de asemenea, ca rata dobânzii nu variază decât

atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, faţă

de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă minimală determinate;

c. modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu

la data aplicării noii rate.

De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către împrumutat a

unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toată durata creditului

ipotecar, în care împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare. Primele de

asigurare vor fi achitate de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor privind

creditul ipotecar primit.

În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să încheie, pe lângă contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării construcţiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.

Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, împrumutătorul neavând dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.

Page 268: banca nationala romana

13.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite

ipotecare.

Legea nr. 190/1999 instituie o procedură specială de executare a creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate, împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării clauzelor contractului. În cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, beneficiarul creditului nu execute obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.

Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar, titlu executoriu, urmând să fie investit cu formulă executorie de către instanţa locului unde este situat imobilul.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creanţelor ipotecare sau privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de către executorii proprii ai instituţiilor financiare autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz.

13.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori

mobiliare.

În scopul mobilizării creanţelor ipotecare şi privilegiate, legea reglementează cesiunea acestora şi transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 190/1999, creanţele ipotecare şi privilegiate, care fac parte din portofoliul unei instituţii financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să acţioneze pe pieţele de capital. Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul deţinut, care au caractere comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.

Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efectuarea ei, prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. Potrivit art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea cesionară nu hotărăsc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin instituţia cedentă, care va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute. Cheltuielile generate de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodată, în cazul în care instituţia cedentă va continua se primească sumele rambursate, executarea ipotecilor şi a privilegiilor va fi făcută de către aceasta în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din urmă.

De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creanţelor ipotecare şi privilegiate, instituţiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe piaţa de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut (valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul emisiunii). Acestor titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în formă dematerializată, li se aplică dispoziţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999 reglementează instituţia obligaţiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, instituţiile financiare autorizate pot emite, în condiţiile Legii nr. 52/1994, obligaţiuni în baza portofoliului de creanţe ipotecare sau privilegiate deţinut, în limita a 60% din valoarea portofoliului.

Page 269: banca nationala romana

Obligaţiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în formă dematerializată şi vor fi tranzacţionate pe pieţele de capital autorizate, instituţiile financiare aflându-se, din acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Conform at. 32 din Legea nr. 190/1999, instituţiile financiare autorizate vor constitui un fond de garantare a obligaţiunilor ipotecare.

Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare şi obligaţiunile ipotecare emise de acelaşi titular de creanţe ipotecare nu pot depăşi împreună 75% din valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul ultimei emisiuni.

13.8. Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea

operaţiunilor de comerţ internaţional

13.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea

operaţiunilor de comerţ internaţional.

Creditele bancare pentru operaţiunile comercial internaţionale pot fi acordate atât exportatorilor, cât şi importatorilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finanţare a producţiei sau credite de mobilizare a creanţelor asupra cumpărătorului străin după livrarea mărfii.

Creditele de finanţare a producţiei se pot acorda în două modalităţi: exportatorul subscrie

bilete la ordin băncii finanţatoare, care le scontează la banc centrală a statului sau la o altă

bancă; exportatorul trage două cambii asupra a două bănci care le acceptă, apoi fiecare bancă

scontează cambia acceptată de cealaltă bancă (creditul astfel acordat este stins prin plate

făcută de cumpărător i momentul livrării sau prin rescontul cambiilor de către bănci înainte

de ace moment).

Mobilizarea creditelor acordate cumpărătorului străin se efectuează prin tehnici diferite, în funcţie de durata creditului. În cazul creditului pe termen scurt exportatorul subscrie un bilet la ordin băncii sale sau trage o cambie asupra acestei bănci, care o acceptă. Plata facturii, efectuată de cumpărătorul străin, va reprezenta pentru bancă o rambursare a creditului acordat acestuia. O altă modalitate constă în subscrierea de către exportator a unui bilet la ordinul băncii sale, însoţită de emiterea unei cambii asupra cumpărătorului străin, la ordinul aceleiaşi bănci. Deşi cambia nu este prezentată la acceptare, ea transferă totuşi băncii creanţa exportatorului faţă de cumpărător, garantând astfel rambursarea creditului mobilizat. În cazul creditului pe termen mediu şi lung, este necesară intervenţia unui organism de asigurare contra riscului de neplată, pentru a fi posibilă mobilizarea acestor creanţe.

Creditele acordate cumpărătorilor străini sunt reprezentate prin bilete la ordin subscrise de cumpărător la ordinul băncii exportatorului care acordă creditul. Mobilizarea acestora este posibilă numai printr-un mecanism complex care se finalizează prin emisiunea unor

Page 270: banca nationala romana

obligaţiuni ale băncii centrale.

13.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea

operaţiunilor de comerţ internaţional.

Creditele acordate importatorilor, destinate plăţilor externe, în valută sau în lei, sunt reglementate de Normele privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de mărfuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii - N.R.V.4, care fac parte integrantă din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare.

Potrivit acestor norme, plăţile externe pentru importul de mărfuri pot fi dispuse de persoane rezidente care au dreptul să efectueze operaţiuni de comerţ exterior, care au calitatea de importatori şi sunt titularii facturilor externe în baza cărora efectuează aceste plăţi, prin completarea formularului "Dispoziţie de plată valutară externă" (DPVE) sau a formularului "Cerere de deschidere acreditiv" (CDA). Băncile vor efectua plăţile externe pe bază de documente originale, cu excepţia plăţilor efectuate pe baza datelor transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalităţi de teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Băncile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifică plată externă suma şi data efectuării plătii, confirmându-le prin semnătură şi stampilă. Banca va reţine la dosarul de plăţi fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata. În cazul plăţilor contra documente la incasso, se va reţine doar copia de pe centralizatorul facturilor.

Aceste reguli trebuie respectate de bancă la efectuarea următoarelor categorii de plăţi externe:

1. Plăţi în avans pe bază de ordin de plată. Ordinele de plată la extern în avans pentru

importuri de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii sunt dispuse de către

client prin formularul DPVE/CDA, pe bază de contract extern sau alt document

echivalent. În termen de 15 zile de la intrarea mărfii pe teritoriul României, de la

executarea lucrării sau prestarea serviciului, trebuie să prezinte băncii, spre

justificare, documentele care fac dovada operaţiunii respective (factura externă şi

documentul care să ateste intrarea mărfurilor în tars, respectiv declaraţia vamală de

import, sau, după caz, documentele specifice zonelor libere, respectiv alte

documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii). În

cazul neefectuării operaţiunii în termenul contractual stabilit sau al nerestituirii

avansului plătit, repatrierea sumelor, respectiv justificarea avansurilor se va efectua

în termen de 15 zile de la data ultimului termen contractual de livrare, iar în lipsa

unui asemenea termen, în 90 de zile de la data efectuării plătii.

2. Plăţi în cadrul acreditivelor documentare domiciliate în România, şi al scrisorilor

de garanţie bancară. Băncile vor efectua plăţile pentru aceste importuri pe baza

Page 271: banca nationala romana

documentelor prevăzute în acreditive care să asigure livrarea mărfii pe teritoriul

României, din care obligatorii sunt factura externă şi documentul de transport. În

cazul în care acreditivele documentare sau scrisorile de garanţie prevăd efectuarea

unor plăţi externe fără prezentarea documentelor de transport care să ateste livrarea

mărfii pe teritoriul României (de exemplu, plata contra recipise de depozitare a

mărfurilor în străinătate, contra certificate de preluare sau expediere "prise en

charge" sau pe bază de "letter of indemnity"), acestea vor fi considerate plăţi în

avans.

3. Plăţi contra documente la incasso. Plăţile externe efectuate în baza documentelor

transmise la incasso vor fi efectuate de bănci numai contra acestor documente, între

care documente de transport care să ateste livrarea mărfii, iar în lipsa acestora, numai

pe baza prezentării de către ordonatorul plătii a facturii externe şi a declaraţiei

vamale de import.

4. Plăţi prin ordin de plată a importurilor sosite / achiziţiilor. Băncile vor efectua plata

numai după prezentarea documentelor care să ateste sosirea mărfii pe teritoriul

României, dintre care, în mod obligatoriu, factura externă şi declaraţia vamală de

import ori documentele specifice zonelor libere, respectiv alte documente

justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii.

5. Plăţile pentru mărfuri cumpărate pentru revânzare, fără tranzitarea teritoriului

României. Dacă operaţiunea de comerţ internaţional începe printr-o plată la extern,

pe baza facturii externe, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca plată în avans,

justificarea făcându-se pe baza facturii interne definitive şi a documentului vamal

sau a documentului care atestă intrarea sau recepţia mărfii în ţara de destinaţie. În

cazul în care derularea operaţiunii de comerţ internaţional începe prin încasarea

integrală în avans de la extern, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca încasare

anticipate pe baza contractului extern sau a facturii pro forma, iar efectuarea plăţii la

extern a contravalorii mărfii respective se va efectua pe baza facturii externe

definitive.

13.8.3. Creditul documentar

Page 272: banca nationala romana

13.8.3.1. Noţiune şi reglementare.

Pentru diminuarea riscurilor inerente comerţului internaţional, băncile oferă, aşa după cum s-

a arătat în doctrină, două instrumente de garanţie: creditul documentar şi incasso-ul

documentar.

Creditul documentar este actul prin care banca se angajează faţă de clientul care i-a dat mandat în acest sens să plătească beneficiarului o sumă determinate, într-o anumită monedă, dacă acesta din urmă prezintă, în termenul stabilit, documentele convenite. Consecinţa este că vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului, având garanţia că va fi plătit de către bancă. La rândul său, cumpărătorul este garantat că nu va trebui să plătească marfa comandată înainte ca aceasta să-i fi fost efectiv expediată.

Instituţia creditului documentar este o creaţie a practicii comerciale internaţionale, fiind reglementată de Regulile şi uzanţele uniforme relative la creditul documentar (R.U.U.), adoptate în anul 1933 la Conferinţa de la Viena a Camerei de comerţ internaţional şi revizuite de mai multe ori, ultima data în 1993. Versiunea actuală (R.U.U. 500) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Doctrina o analizează, uneori, în materia creditului prin asumarea unui angajament de către bancă pentru client, alături de scrisoarea de garanţie şi avalul efectelor de comerţ.

13.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar.

Părţile implicate în creditul documentar sunt: cumpărătorul, importator, emitent al ordinului; banca emitentă, al cărei client este cumpărătorul; vânzătorul, exportator, beneficiar al creditului documentar; corespondentul bancar, banca vânzătorului, aflată în relaţie cu banca importatorului.

Operaţiunea are la bază trei contracte: contractul dintre importator şi exportator pentru vânzarea mărfurilor; contractul între importator şi banca sa pentru emiterea creditului documentar; contractul între banca emitentă şi beneficiar.

Doctrina justifică funcţia de creditare îndeplinită de bănci în creditul documentar prin următoarele argumente:

a. angajamentul de plată pe care şi-l asumă banca importatorului facilitează exportatorului

obţinerea creditului necesar, din partea propriei sale bănci, pentru a produce sau pentru a

cumpăra marfa destinată exportului;

b. dacă importatorul nu dispune de fonduri pentru plată preţului, el poate obţine credit din

partea băncii emitente; aceasta se va baza pe garanţia oferită de creditul documentar

pentru că, în derularea operaţiunii, ea se va afla în situaţia de a dispune de documentele

care reprezintă însuşi dreptul de proprietate asupra mărfii;

c. banca vânzătorului se poate rezuma la simpla notificare (transmitere) a creditului

documentar de către clientul ei, însă îşi poate asuma şi rolul de a confirma creditul

Page 273: banca nationala romana

documentar; în acest caz, ea îşi va asuma un angajament propriu, independent de cel

asumat de banca emitentă, asigurând, totodată, domicilierea plăţii către vânzătorul-

exportator;

d. în cazul în care importatorul este în relaţii cu o bancă din ţara exportatorului, el poate

ordona direct acesteia deschiderea creditului documentar.

Page 274: banca nationala romana

13.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar.

În funcţie de întinderea garanţiei şi de momentul asumării riscului, formele de bază ale creditului documentar sunt: creditul revocabil, creditul irevocabil şi creditul irevocabil confirmat.

Creditul revocabil, formă care nu mai este utilizată, presupune acordul băncii emitente de a-l

revoca oricând, înainte de a-l onora, fără notificarea prealabilă către beneficiar. În absenţa

precizării că creditul documentar este revocabil, se prezumă că el este irevocabil.

Creditul irevocabil dă naştere unui angajament de plată în sarcina băncii emitente. El este

irevocabil atât pentru importator, cât şi pentru exportator:

a. pentru importator, în sensul că orice modificare a condiţiilor creditului necesită acordul

exportatorului şi al băncii acestuia care a confirmat creditul;

b. pentru exportator, în sensul că modificarea condiţiilor creditului poate fi realizată numai

cu acordul importatorului, care va ordona băncii emitente modificarea corespunzătoare.

În practică, deschiderea creditului documentar este întotdeauna notificată beneficiarului

exportator prin banca acestuia. Banca emitentă poate cere băncii corespondente fie doar să-l

înştiinţeze pe exportator (credit neconfirmat), fie să şi confirme acestuia creditul documentar

(credit confirmat).

Creditul documentar irevocabil neconfirmat obligă banca exportatorului la o simplă înştiinţare a acestuia despre deschiderea creditului, banca neasumându-şi nici o obligaţie de a plăti. Pe cale de consecinţă, exportatorul se bazează exclusiv pe angajamentul băncii importatorului. De aceea, creditul neconfirmat este utilizabil numai atunci când riscul politic şi riscul bancar sunt minime. Totuşi, dacă între cele două bănci există relaţii de încredere, iar situaţia politică şi economică din ţara importatorului este stabilă, banca exportatorului va onora documentele prezentate de acesta pentru a facilita realizarea operaţiunii, în interesul propriului client.

Creditul documentar irevocabil confirmat adaugă angajamentului băncii emitente o obligaţie independentă, asumată de banca exportatorului, de a plăti pe baza documentelor prezentate în termen. Pentru acest motiv, este în interesul exportatorului să consulte în prealabil banca sa dacă va confirma sau nu un credit documentar emis în tara importatorului sau de banca importatorului.

Prezentăm, în continuare, câteva forme ale creditului documentar şi operaţiuni derivate, aşa cum au fost ele sintetizate în doctrină.

Page 275: banca nationala romana

13.8.3.3.1. Creditul la vedere.

Creditul la vedere reprezintă forma cea mai uzitată de credit documentar. Exportatorul încasează plata imediat ce prezintă documentele stabilite. Cu toate acestea, banca are la dispoziţie un termen rezonabil pentru verificarea acestor documente. Data la care banca creditează contul exportatorului depinde de moneda în care este stipulat creditul documentar: dacă este stipulat în moneda ţării exportatorului, creditarea contului are loc imediat; dacă este o altă monedă, operaţiunea se va prelungi în timp, pentru că se va derula prin mai multe bănci.

13.8.3.3.2. Creditul de acceptare.

Exportatorul beneficiar al unui credit de acceptare poate pretinde acceptarea cambiei trase de el asupra importatorului, asupra băncii emitente a creditului documentar sau asupra propriei sale bănci, după ce au fost îndeplinite Condiţiile creditului documentar. Acceptarea cambiei înlocuieşte plata. Exportatorul poate remite cambia băncii sale la scadentă sau o poate sconta înainte de scadenţă. În general, cambiile utilizate în creditul documentar au o scadenţă cuprinsă între 60 şi 180 de zile şi de obicei sunt girate uneia dintre băncile participante pană la scadenţă. Rolul creditului de acceptare este de a acorda importatorului un termen de plată, în care el poate revinde marfa, iar din preţul obţinut plăteşte cambia, evitând recurgerea la credit bancar; totodată, exportatorul care dispune de cambia acceptată poate mobiliza creanţa scontând cambia, dacă vrea să dispună imediat de fonduri.

13.8.3.3.3. Creditul cu plată la termen (diferred payment).

În această ipoteză, exportatorul nu încasează plata la data prezentării documentelor, ci la o dată ulterioară, menţionată în creditul documentar. După verificarea documentelor, banca exportatorului se obligă să plătească suma la acel termen. Avantajul importatorului îl reprezintă faptul că intră în posesia mărfii înainte de a-i fi debitat contul cu preţul acesteia. Deosebirea esenţială faţă de creditul de acceptare constă în aceea că exportatorul nu mai poate mobiliza prin scont creanţa sa. Totuşi, banca exportatorului, care a confirmat creditul documentar, sau banca emitentă pot acorda exportatorului, în anumite condiţii, un avans (credit) asupra creanţei.

13.8.3.3.4. Creditul red clause.

În acest caz, exportatorul poate cere băncii sale un avans într-un cuantum determinat pentru a finanţa producţia sau pentru cumpărarea mărfii pe care s-a obligat să o-livreze, astfel că o parte din credit este avansată înainte de remiterea documentelor definitive. Încasând avansul, exportatorul se obligă să prezinte într-un termen stabilit documentele de expediere a mărfii.

Riscul plătii avansului este suportat de importator. Dacă exportatorul nu îşi respectă angajamentul şi nu restituie avansul, banca exportatorului debitează contul băncii emitente cu suma reprezentând avansul şi dobânzile aferente. Aceasta se îndreaptă contra importatorului, deoarece avansul a fost acordat în temeiul mandatului conferit băncii corespondente de către banca emitentă la ordinul importatorului.

Page 276: banca nationala romana

13.8.3.3.5. Creditul revolving.

În cazul livrărilor care se efectuează în tranşe succesive, plata se poate efectua de către importator prin utilizarea unui credit revolving care acoperă succesiv valoarea fiecărei tranşe. De regulă, sunt menţionate şi perioadele de timp în care pot fi utilizate transele creditului. Creditul revolving poate fi cumulativ (dacă tranşele neutilizate pot fi adăugate şi utilizate împreună cu cele subsecvente) sau necumulativ (situaţie în care tranşele neutilizate în perioadele stabilite nu mai pot fi utilizate).

13.8.3.3.6. Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C).

Scrisoarea comercială de credit, întocmită de banca importatorului pentru o sumă exprimată în moneda sa naţională, este adresată direct exportatorului şi transmisă acestuia prin banca corespondentă. Această scrisoare îl autorizează pe exportator să tragă o cambie asupra băncii emitente, asupra importatorului sau asupra altui tras indicat în cuprinsul scrisorii. Exportatorul poate prezenta cambia, împreună cu scrisoarea de credit originală şi cu documentele acolo menţionate, pentru negociere, la orice bancă, deoarece banca emitentă garantează plată cambiei. Dacă plata către exportator se efectuează de către o bancă din ţara acestuia, comisionul băncii este suportat de către exportator.

13.8.3.3.7. Creditul stand by.

Creditul stand by, utilizat mai frecvent în Statele Unite ale Americii, îndeplineşte rolul de garanţie, dar având caracter documentar este supus R.U.U. Creditul stand by garantează următoarele plăţi şi prestaţii: plata cambiei la un anumit termen de la vedere; rambursarea creditelor bancare; plata mărfurilor livrate; executarea livrărilor de mărfuri garantate; executarea contractelor de antrepriză. În cazul în care prestaţia garantată nu s-a executat, beneficiarul poate cere băncii emitente să-şi asume angajamentul de plată, anexând o declaraţie care să ateste neîndeplinirea obligaţiilor importatorului, şi, eventual, documentele de expediţie.

13.8.3.3.8. Creditul transferabil.

Creditul transferabil oferă exportatorului posibilitatea de a transfera furnizorului său drepturile dobândite printr-un credit documentar irevocabil. Astfel, exportatorul, care îndeplineşte rolul de intermediar, poate să-şi angajeze într-o limită determinată propriile mijloace financiare în executarea operaţiunilor comerciale respective. Pentru a fi putea fi utilizat în acest scop, creditul documentar trebuie să poarte menţiunea expresă că este transferabil. După primirea creditului documentar confirmat de la banca sa, exportatorul - intermediar poate ordona acesteia transferul creditului documentar către furnizorul său, care îndeplineşte rolul de al doilea beneficiar. Banca este obligată să efectueze transferul numai în condiţiile convenite anterior. Comisionul bancar pentru transfer este, în principiu, suportat de intermediarul exportator, banca fiind autorizată să-i debiteze contul cu suma corespunzătoare.

Expedierea mărfii se efectuează, în acest caz, de către furnizor. După expediere, furnizorul prezintă documentele băncii care a confirmat creditul documentar şi încasează de la aceasta plata. Documentele sunt apoi transmise de această bancă la societatea bancară care a efectuat transferul şi care va debita cu suma corespunzătoare contul intermediarului.

Intermediarul predă factura sa către importator băncii care a efectuat transferul şi

Page 277: banca nationala romana

primeşte în schimb factura întocmită de către furnizor. Contul său este creditat cu cuantumul facturii emise de intermediar (superior valorii facturii furnizorului, întrucât cuprinde şi comisionul exportatorului). Factura intermediarului, împreună cu celelalte documente, sunt remise băncii importatorului.

Documentele privind creditul transferat furnizorului trebuie să permită plata creditului de bază, acordat de banca emitentă importatorului. De aceea, condiţiile creditului transferat trebuie să coincidă cu cele ale creditului de bază, fiind admise doar următoarele diferenţe: cuantumul creditului transferat şi preţul unitar al mărfii pot fi inferioare valorii creditului de bază; durata valabilităţii creditului transferabil poate fi mai redusă decât durata creditului de bază; data până la care trebuie prezentate documentele poate fi mai apropiată; termenul pentru încărcarea mijlocului de transport poate fi scurtat, afară de cazul în care creditul de bază prevede o dată fixă pentru expediţie; intermediarul poate pretinde şi păstra pentru sine documente suplimentare faţă de cele prevăzute în creditul de bază.

Întrucât intermediarul înlocuieşte în bancă factura furnizorului cu propria sa factură, furnizorul nu cunoaşte comisionul intermediarului. Înlocuirea facturilor trebuie să fie efectuată în termenul stabilit de bancă. Dace intermediarul nu se conformează, banca de transfer poate trimite băncii emitente factura furnizorului, pentru că banca este constrânsă de condiţiile creditului documentar de bază. Uneori, banca poate pretinde intermediarului să-şi depună factura, eventual în alb, odată cu ordinul de transfer.

În principiu, expirarea creditului documentar de bază produce acelaşi efect şi pentru creditul transferat, astfel că furnizorul poate depune, la societatea bancară care i-a avizat transferul, documentele prescrise, pană la data scadentei creditului de bază. Atât creditul de bază, cât şi creditul transferat trebuie să poată fi negociate pe baza aceloraşi documente.

Dacă intermediarul este interesat ca furnizorul şi importatorul să nu se cunoască reciproc, va pretinde furnizorului ca documentele să nu cuprindă datele privind identificarea lui şi se va asigura ca creditul de bază să nu stipuleze nici un document care să conţină numele cumpărătorului final.

Creditul transferabil este susceptibil de un singur transfer. Furnizorul nu îl poate transfera în continuare către un al treilea beneficiar, cu excepţia cazului în care creditul de bază conţine clauza expresă "transferabil de două ori". Este însă posibil ca unicul transfer să fie fracţionat către mai mulţi furnizori, dacă livrările parţiale sunt autorizate.

13.8.3.4. Operaţiunile derivate din creditul transferabil.

Creditul transferabil back to back (care nu este reglementat de R.U.U.) constă în deschiderea, de către banca intermediarului, a unui contra-credit în favoarea furnizorului. Acest contra-credit se bazează numai pe garanţia creditului documentar în favoarea intermediarului. Banca va pretinde să fie desemnată ca loc de plată pentru ambele credite.

13.8.3.5. Cesiunea produsului creditului documentar.

Creditul netransferabil nu aduce atingere dreptului de cesiune. La ordinul exportatorului, banca remite cesionarului promisiunea de a-i plăti o sumă determinată din suma creditului documentar. Procedeul este utilizat în raporturile cu subfurnizorii care livrează piese, subansamble şi materiale. Spre deosebire de cazul creditului transferabil, prezentarea documentelor revine exclusiv beneficiarului exportator, iar plata către cesionar are loc numai în momentul în care creditul documentar a fost onorat.

Page 278: banca nationala romana

13.8.3.6. Ordinul de deschidere a creditului documentar.

Importatorul cere băncii sale se îşi asume angajamentul de a-l plăti pe exportator, deschizând creditul documentar. Banca va da curs cererii numai în ipoteza în care soldul creditor al contului importatorului este suficient pentru a acoperi valoarea creditului documentar. Acest sold creditor poate rezulta fie din propriile disponibilităţi, fie din creditul deschis de bancă.

Creditul documentar este independent de contractul de bază încheiat între exportator şi importator. Acesta este motivul pentru care băncile controlează numai documentele, fără a avea obligaţia de a verifica modul în care au fost respectate clauzele contractului de bază cu privire la calitatea sau starea mărfurilor.

Ordinul de deschidere a creditului documentar presupune menţionarea următoarelor elemente:

- forma creditului documentar;

- modalitatea de comunicare a înştiinţării de deschidere a creditului documentar;

- banca beneficiarului;

- identificarea beneficiarului;

- valoarea operaţiunii comerciale şi moneda de plată;

- durata validităţii creditului documentar şi data expirării acestuia;

- documentele: factura comercială; certificatul de origine; certificatul sau poliţa de

asigurare; conosamentul maritim, scrisoarea de transport aerian, scrisoarea de

trăsură feroviară sau rutieră; alte documente, cu indicarea numărului de

exemplare. Daca descrierea documentelor în ordinul de deschidere a creditului

documentar nu este suficient de amănunţită, banca va accepta documentele

prezentate de exportator;

- titlurile reprezentative ale mărfurilor;

- valoarea de asigurare;

- adresa de notificare;

- data expedierii (data limită pentru încărcarea mărfii pe mijlocul de transport

prevăzut în contractul de bază), care trebuie corelată cu data expirării validităţii

creditului documentar;

- condiţiile de livrare;

- descrierea mărfurilor;

- livrările parţiale şi transbordările;

- numărul contului care va fi debitat cu suma corespunzătoare creditului, cu

Page 279: banca nationala romana

comisionul băncii şi cu celelalte cheltuieli aferente;

- semnătura importatorului (a reprezentanţilor săi).

13.8.3.7. Notificarea deschiderii creditului documentar.

Banca importatorului întocmeşte formularul de deschidere a contului creditului documentar, remiţând câte o copie băncii exportatorului, respectiv importatorului. Actul reproduce toate elementele esenţiale ale cererii de deschidere a creditului documentar.

Banca exportatorului se poate rezuma la rolul de simplu transmiţător al deschiderii creditului, dar poate fi solicitată de banca importatorului să şi confirme deschiderea creditului. În acest caz, pe formular se inserează, între "instrucţiunile speciale", menţiunea "vă rugăm să-l avizaţi pe beneficiar şi să adăugaţi confirmarea dumneavoastră". Dacă băncii corespondente i se cere numai să-l avertizeze pe beneficiar, se poate înscrie formula "această deschidere de credit vă este transmisă pentru avizarea beneficiarului, fără vreun angajament din partea dumneavoastră".

13.8.3.8. Confirmarea deschiderii creditului documentar.

La cererea băncii importatorului sau pe baza mandatului acesteia, banca exportatorului adaugă propria sa confirmare creditului documentar irevocabil, dacă apreciază că banca emitentă prezintă încredere deplină. Aprecierea este esenţială, pentru că prin confirmare banca exportatorului îşi asuma un angajament de plată propriu, distinct faţă de exportator, care se adaugă celui asumat de banca importatorului.

Dacă refuză să confirme creditul documentar, banca exportatorului îi va comunica beneficiarului acest lucru, cu menţiunea "această deschidere de credit vă este transmisă fără vreun angajament din partea noastră".

13.8.3.9. Verificarea creditului documentar de către exportator.

Primind de la banca sa creditul, confirmat sau neconfirmat, exportatorul trebuie să verifice dacă menţiunile pe care le cuprinde coincid cu clauzele contractului de bază. În caz contrar, el va trebui să ceară imediat modificarea corespunzătoare.

Nu este necesară o acceptare expresă, de către exportator, a creditului confirmat. Creditul este considerat acceptat tacit prin prezentarea documentelor băncii corespondente sau băncii emitente. Pe cale de consecinţă, pentru evitarea neînţelegerilor, orice eroare descoperită în momentul primirii creditului documentar trebuie să fie imediat semnalată importatorului, pentru ca acesta să ordone băncii emitente să efectueze rectificările cuvenite. Însăşi utilizarea creditului documentar este, în cele din urmă, opţiunea exportatorului. El nu are nici măcar obligaţia să informeze în acest sens pe importator sau băncile implicate. Este suficient să lase să expire validitatea creditului documentar, fără a face uz de acesta în sensul prezentării documentelor.

13.8.3.10. Utilizarea creditului documentar. Principii.

Utilizarea de către exportator a creditului documentar în raport cu banca corespondentă se bazează pe două principii:

Page 280: banca nationala romana

a. Principiul forţei executorii a documentelor. Prezentarea de către exportator a documentelor

stipulate obligă banca la plată sumei prevăzute în creditul documentar. Datorită

independenţei creditului documentar faţa de contractul fundamental, banca se va libera de

obligaţie dacă va plăti contra unor documente care corespund întocmai creditului

documentar, în sensul integralităţii, al exactitudinii şi al absenţei de contradicţii. Formalismul

obligaţiilor comerciale îşi găseşte o deplină aplicare în această materie. Sunt nule şi neavenite

documentele "aproape identice" sau "tot atât de valabile" precum cele prescrise în creditul

documentar. Dacă un singur document lipseşte sau este necorespunzător, banca va refuza

plata.

b. Principiul forţei executorii a termenelor. Termenul de expediere a mărfii şi termenul de

validitate a creditului documentar sunt esenţiale. Banca are obligaţia de a plăti numai dacă

aceste termene au fost respectate. Dacă termenul de expediere a mărfii nu este menţionat

printr-o dată anume, se consideră că el coincide cu data expirării creditului documentar. Între

data expedierii şi data prezentării la bancă a documentelor nu trebuie să treacă mai mult de

21 de zile, cu excepţia cazului în care o durată mai lungă este expres menţionată în creditul

documentar. Dacă validitatea creditului documentar expiră într-o zi nelucrătoare, termenul de

prezentare a documentelor la bancă se prelungeşte la prima zi lucrătoare corespunzătoare.

13.8.3.11. Utilizarea creditului documentar. Documentele.

În măsura în care creditul documentar nu prevede altfel, banca va accepta ca documente originale documentele produse prin sisteme de reproducere grafică şi prin sisteme automatizate sau informatizate.

Documentele se clasifică, în funcţie de natura lor juridică, în două categorii:

- efecte de comerţ (titluri de credit sau titluri reprezentative): cambia,

conosamentul, recipisa-warant;

- înscrisuri probatorii şi de însoţire: factura comercială, scrisoarea de

transport aerian, scrisoarea de trăsură feroviară, poliţa de asigurare,

inventarul (lista) coletelor, certificatul de origine etc.

Documentele care constituie efecte de comerţ pot fi la ordin (transmisibile prin gir), la

purtător (transmisibile prin simpla remitere) sau nominative {transmisibile prin cesiune de

drept comun). Cambia garantează creditul pe termen scurt acordat de bancă. De regulă, ea

Page 281: banca nationala romana

este trasă de exportator la ordinul său asupra băncii care a deschis creditul documentar şi este

girată în favoarea băncii exportatorului. Cambia menţionează că este trasă pe baza creditului

documentar. Conosamentul este un certificat de îmbarcare pe care îl emite transportatorul

maritim. El poate fi emis la ordin (transmisibil prin gir) sau la putător (transmisibil prin

tradiţiune) şi este titlul reprezentativ al mărfii îmbarcate.

Înscrisurile probatorii şi însoţitoare nu sunt titluri reprezentative ale mărfurilor şi de aceea destinatarul poate prelua marfa fără a fi obligat să prezinte documentul de transport corespunzător. Au această calitate:

- documentele de transport: scrisoarea de transport aerian (înscrisul constatator al

contractului încheiat între expeditor şi transportator, atestând primirea mărfii de

către cărăuş şi conţinând date cu privire la marfa şi destinatar); alte documente de

transport (scrisoarea de trăsură feroviară, dovada de primire de către

transportator, scrisoarea de transport rutier), care confirmă numai încheierea

contractului de transport între exportator şi cărăuş, fără a constitui şi titluri

reprezentative ale mărfurilor. Ele atestă că marfa a fost preluată de transportator

sau expediată;

- documentele de asigurare;

- factura comercială, care justifică creanţa exportatorului faţă de importator;

- certificatele de origine, de cântărire, de calitate, de uzină şi de inspecţie, de

analiză;

- lista (inventarul) coletelor.

Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca exportatorului.

Datorită independentei creditului documentar faţă de contractul fundamental şi principiului

forţei executorii a documentelor, incidentele ivite cu privire la integralitatea, exactitatea şi

concordanţa documentelor pot avea ca efect blocarea operaţiunii de comerţ internaţional.

Pentru a se evita această consecinţă, există următoarele alternative:

a. prezentarea documentelor să fie efectuată înainte de expirarea validităţii creditului

Page 282: banca nationala romana

documentar, astfel încât să existe o marjă de timp suficientă pentru refacerea şi

depunerea lor în termen;

b. banca exportatorului comunică băncii emitente care sunt viciile documentelor şi îi cere

autorizaţia de a plăti;

c. banca exportatorului îi indică acestuia să trimită documentele direct băncii emitente

pentru încasare. Importatorul va primi documentele direct de la banca emitentă numai

după ce a plătit preţul;

d. asumându-şi voluntar întreaga răspundere şi acordând astfel un credit exportatorului,

banca corespondentă poate plăti exportatorului valoarea creditului documentar, sub

rezerva încasării. Dacă importatorul, prin banca sa, nu va plăti preţul pe baza

documentelor aşa cum se prezintă, exportatorul se obligă să ramburseze băncii sale

suma primită, la care se va adăuga costul creditului (comisionul, cheltuielile, dobânda).

Page 283: banca nationala romana

13.8.3.12. Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor,

relevate de banca emitentă.

Dacă banca emitentă, primind documentele de la banca corespondentă constată neregularităţi, va notifica imediat băncii corespondente că refuză documentele. Notificarea va conţine enumerarea obiecţiunilor şi va preciza dacă documentele sunt ţinute la dispoziţia exportatorului sau au fost restituite acestuia.

13.8.3.12.1. Plata creditului documentar.

Plata creditului documentar poate fi efectuată de banca exportatorului în următoarele

modalităţi: creditarea contului exportatorului; acceptarea cambiei, în acest caz exportatorul

putând încasa cambia la scadenţă sau cere băncii să o sconteze; acordarea unui credit

exportatorului, cu plata amânată sub forma promisiunii de plată.

Banca exportatorului transmite documentele băncii importatorului, cerându-i plata imediată sau la termen, în raport de condiţiile stipulate în creditul documentar. Dacă creditul documentar stipulează plata în moneda ţării exportatorului, banca corespondentă va debita contul băncii emitente cu suma corespunzătoare. În cazul în care creditul documentar este emis în moneda ţării importatorului, banca emitentă va credita contul băncii corespondente. Daca creditul documentar prevede o monedă a unei alte ţări, banca emitentă va autoriza o bancă din zona monetară respectivă să onoreze ordinul băncii exportatorului. Primind de la banca emitentă documentele, importatorul plăteşte suma corespunzătoare imediat sau la termen, în funcţie de convenţia cu banca sa.

Pe baza documentelor, importatorul poate îndeplini formalităţile de import şi poate intra în posesia mărfii. Dacă părţile implicate în creditul documentar nu au convenit altfel, importatorul suportă toate cheltuielile, alcătuite din:

- comisionul băncii emitente, calculat trimestrial, pentru toată durata de valabilitate a creditului

documentar;

- comisionul băncii corespondente pentru notificarea către exportator a deschiderii creditului

documentar;

- comisionul băncii corespondente pentru confirmarea creditului documentar, calculat

trimestrial, pe toată durata de valabilitate;

- comisionul de plată datorat băncii corespondente pentru plata efectuată către exportator.

Comisionul plătit pentru un credit utilizat parţial sau neutilizat nu va fi restituit.

Page 284: banca nationala romana

13.8.4. Incasso-ul documentar

13.8.4.1. Noţiune şi reglementare.

Incasso-ul documentar reprezintă încasarea de către bancă a sumei cuvenite pe baza remiterii

documentelor corespunzătoare. Spre deosebire de creditul documentar, beneficiarul plătii

trebuie să aştepte ca mai întâi banca să primească suma de la cumpărător. Pe cale de

consecinţă, în momentul expedierii mărfii, el nu are certitudinea că destinatarul cumpărător şi

banca acestuia vor plăti. Expediind marfa, e1 se bazează pe încrederea în corectitudinea şi

solvabilitatea partenerului cumpărător. De aceea, procedeul este utilizat numai între parteneri

tradiţionali de afaceri. Încasarea documentară nu reprezintă, în sine, o formă de creditare de

către bănci a comerţului internaţional, ci doar un mijloc de intervenţie a băncilor în derularea

acestor operaţiuni.

Dacă în creditul documentar băncile îşi asumă rolul de a plăti, în cazul incasso-ului documentar ele îşi rezervă rolul opus, acela de a încasa. Încasarea documentară constă, în esenţă, în aceea că o bancă se oferă să încaseze, pentru exportator, suma datorată de importator.

Avantajele procedeului constau în aceea că: importatorul nu poate intra în posesia mărfii înainte de a fi plătit sau de a fi acceptat cambia trasă de exportator; băncile nu-şi asumă nici o obligaţie proprie de plată, iar procedeul însuşi este mai puţin costisitor şi mai puţin strict sub aspect formal decât creditul documentar.

El este adecvat mai ales atunci cârd exportatorul contează pe importator ca pe un bun platnic, tara importatorului se bucură de o bună stabilitate politică, economică şi juridică, iar statul în care se exportă marfa nu impune restricţii importurilor sau a eliberat toate autorizaţiile necesare.

Instituţia incasso-ului documentar este reglementată de Regulile uniforme privind incasso-ul, versiunea actuală (R.U.E. 322) fiind elaborată în 1978 şi intrând în vigoare la 1 ianuarie 1979.

13.8.4.2. Etapele operaţiunii de incasso.

Condiţiile de plată sunt stabilite în oferta exportatorului acceptată de importator sau în contractul de vânzare încheiat de părţi. După ce expediază marfa fie direct pe adresa importatorului, fie pe adresa băncii acestuia, exportatorul predă băncii sale toate documentele (factura comercială, factura consulară, conosamentul, poliţa de asigurare, certificatul de origine etc.) împreună cu ordinul de incasso. Banca exportatorului transmite toate aceste documente băncii importatorului, împreună cu instrucţiunile necesare.

Page 285: banca nationala romana

Banca importatorului îl informează pe acesta despre sosirea documentelor şi despre Condiţiile de plată. Ea încasează plata sau primeşte acceptarea de către importator a cambiei trasă asupra lui de către exportator şi, în schimbul plătii sau al acceptării cambiei, îi predă documentele. Ulterior, banca importatorului transferă suma încasată băncii exportatorului care creditează contul acestuia.

13.8.4.3. Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de

incasso documentar.

Clauza de plată din contractul de vânzare internaţională se poate formula în următoarele variante:

1. Predarea documentelor contra plată (documents against payment, D/P). Banca predă

importatorului documentele numai contra plătii imediate. Sintagma "plată imediată"

este interpretată conform uzurilor bancare internaţionale în sensul că plata se

efectuează cel mai târziu la sosirea mărfii. Exportatorul poate menţiona expres în

ordinul de incasso "plata la prima prezentare a documentelor". În acest caz, atât

contractul de vânzare internaţională, cât şi factura vor conţine o prevedere în sensul

că banca va prezenta importatorului documentele imediat după ce le-a primit.

2. Predarea documentelor contra acceptării cambiei (documents against acceptance,

D/A). Banca predă importatorului documentele contra acceptării cambiei trase de

exportator asupra importatorului. Cambia este trasă la 30-180 de zile de vedere sau la

o dată fixă. Banca verifică numai dacă acceptarea este menţionată pe cambie în forma

prevăzută de lege. Ea nu răspunde pentru autenticitatea semnăturilor, nici de

îndrituirea autorului semnăturii de a accepta cambia, nici de solvabilitatea

importatorului acceptant. Importatorul intră în posesia mărfii înainte de a fi plătit

efectiv şi o poate vinde imediat pentru a-şi procura fondurile necesare plătii cambiei.

Exportatorul îşi asumă un risc, unica garanţie a plătii fiind cambia acceptată de

importator. Pentru a-şi consolida garanţia plăţii, exportatorul poate pretinde

avalizarea cambiei de către banca învestită să încaseze plata sau de către o altă bancă.

Avalul va menţiona expres că este dat pentru importatorul tras, în caz contrar

interpretându-se ca fiind dat pentru exportatorul trăgător.

3. Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată. În momentul înfăţişării

documentelor, importatorul trebuie să accepte cambia trasă la un anumit număr de

zile de la vedere. Documentele îi sunt predate de către bancă în momentul plătii

Page 286: banca nationala romana

cambiei.

13.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor.

În practica bancară, ordinul se întocmeşte pe formularul băncii şi cuprinde următoarele menţiuni:

- executarea ordinului este supusă R.U.E.;

- denumirea şi adresa importatorului;

- clauza de plată (predarea documentelor contra plată sau contra acceptare);

- documentele predate de exportator, în funcţie de reglementarea aplicabilă în ţara

importatorului. Sunt menţionate fie în oferta de cumpărare a importatorului, fie în

contractul de vânzare internaţională. În situaţiile în care marfa este expediată cu

un transportator feroviar, rutier sau aerian, importatorul o poate prelua indiferent

dacă a onorat sau nu obligaţia de plată. De aceea, exportatorul are obligaţia să

apeleze la ajutorul băncii din ţara importatorului, expediind marfa pe adresa

acesteia, numai cu asentimentul ei prealabil. Chiar şi în acest caz, banca nu îşi

asumă nici o obligaţie de plată. Ea este obligată să înştiinţeze banca

exportatorului despre neonorarea obligaţiei de plată a importatorului. De aceea,

exportatorul trebuie să aibă în ţara importatoare un reprezentant care să

procedeze, după caz, la depozitarea, vânzarea sau returnarea mărfii. Numele,

adresa şi puterile acordate acestui reprezentant vor fi menţionate pe ordinul de

încasare;

- banca desemnată să efectueze încasarea;

- cambia trasă de exportator asupra importatorului, care însoţeşte celelalte

documente, iar după ce a fost acceptată de tras este restituită de banca din ţara

importatorului băncii exportatorului sau este păstrată şi încasată la scadentă, după

cum a ordonat trăgătorul. După ce banca din ţara importatorului a efectuat

încasarea cambiei, transferă suma băncii exportatorului care creditează contul

acestuia;

- comisionul, suportat sau de exportator, sau de importator, conform contractului de

vânzare internaţională. De regulă, banca importatorului debitează contul acestuia

cu comisionul ambelor bănci;

Page 287: banca nationala romana

- observaţii speciale. Exportatorul indică băncii sale, după caz, să protesteze

cambia în cazul neacceptării de către tras sau în cazul neplăţii la termen a cambiei

acceptate; să transmită băncii încasatoare că importatorul poate verifica marfa,

inclusiv prin luare de probe etc.;

- contul care să fie creditat cu suma încasată şi moneda plăţii;

- semnătura şi stampila exportatorului.

Banca exportatorului nu este obligată să verifice ordinul sub aspectele de mai sus, cu o

singură excepţie: ea se va asigura ca toate documentele menţionate în ordin i-au fost efectiv

predate.

Banca exportatorului transmite documentele, împreună cu instrucţiunile necesare, băncii încasatoare din tara importatorului (banca prezentatoare). De regulă, aceasta din urmă prezintă nemijlocit importatorului aceste documente, dar va putea mandata o altă bancă.

Banca prezentatoare trimite importatorului avizul redactat pe formularul propriu, înstiintându-l că au sosit documentele. Avizul cuprinde menţiuni cu privire la marfă şi cu privire la documente. Importatorul poate controla în acest fel dacă documentele îi permit să intre în posesia mărfii şi să îndeplinească formalităţile vamale. Acelaşi aviz îl înştiinţează pe importator că banca prezentatoare este autorizată să-i remită documentele contra plăţii imediate a sumei menţionate sau, după caz, contra acceptării cambiei.

Importatorul poate verifica documentele la sediul băncii prezentatoare. În ceea ce priveşte verificarea mărfii, banca îi va îngădui sau nu această examinare, în raport de instrucţiunile primite de la emitentul ordinului.

Dacă importatorul a primit suma datorată, banca prezentatoare o transmite imediat băncii exportatorului. Atunci cârd ordinul de încasare o permite expres, plata poate fi efectuată, în lipsă de devize, şi în moneda tării importatorului, cu adăugarea unei sume determinate cu titlu de garanţie a riscului de schimb. În acest caz, banca prezentatoare va efectua schimbul şi va transmite devizele băncii exportatorului. Toată diferenţa nefavorabilă de curs de schimb este suportată de importator.

Dacă importatorul a acceptat cambia, banca, prezentatoare păstrează cambia sau o transmite băncii exportatorului, în funcţie de prevederile ordinului de încasare. Dacă a fost remisă exportatorului, cambia poate fi scontată sau poate fi încasată la scadentă.

Comisionul băncilor participante se referă la următoarele servicii bancare: remiterea documentelor către importator contra plată sau contra acceptării cambiei; încasarea cambiei; eventual preluarea, depozitarea şi predarea mărfii; alte servicii (protestul cambiei, taxe portuare etc.).

Page 288: banca nationala romana

Capitolul 14. OPERAŢIUNILE BANCARE

CONEXE ŞI ACCESORII

14.1. Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi.

Alături de operaţiunile bancare principale (acceptarea de depozite, acordarea de credite), doctrina evidenţiază o categorie aparte de activităţi bancare: serviciile bancare, care, la rândul lor, sunt împărţite în: operaţiuni accesorii (transferuri de fonduri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor, primirea de titluri în gaj sau în depozit) şi operaţiuni şi activităţi conexe (operaţiuni valutare, cele cu metale preţioase şi cu alte valori cu grad înalt de lichiditate; intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat).

Serviciile bancare sunt cuprinse şi în enumerarea art. 8 din Legea bancară printre activităţile

care pot fi desfăşurate, în limita autorizaţiei acordate, de băncile - persoane juridice române şi

sucursalele băncilor străine: emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăti şi

decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; tranzacţii în cont propriu sau în contul

clienţilor cu instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit), valută,

instrumente financiare derivate, metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre

preţioase, valori mobiliare; intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de

servicii legate de acesta; administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul

acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele de

plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete de siguranţă; consultanţă

financiar-bancară; operaţiuni de mandat.

Întrucât am analizat anterior operaţiunile de încasări şi plăţi, vom prezenta succint, în final, operaţiunile conexe şi accesorii cele mai importante.

14.2. Operaţiuni valutare

14.2.1. Reglementarea operaţiunilor valutare.

Operaţiunile valutare fac parte dintre activităţile bancare tradiţionale. În prezent, doctrina le

Page 289: banca nationala romana

califică drept operaţiuni bancare anexe, supuse unui regim juridic special, pentru raţiuni de

ordine publică. Regimul juridic al operaţiunilor valutare este reglementat de Regulamentul

nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a României în

temeiul atribuţiilor sale privind elaborarea politicii şi a normelor valutare pe teritoriul

României. Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde:

1. norme privind funcţionarea pieţei valutare, ca piaţă continuă pe care se efectuează

vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale sau alte valute, la cursuri de

schimb determinate liber de intermediarii autorizaţi să participe în nume şi în cont

propriu (dealer) şi / sau în nume propriu şi în contul clienţilor (broker): băncile, casele de

schimb valutar şi alte entităţi nebancare autorizate de Banca Naţională a României;

2. norme privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi substitute de

numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României;

3. norme privind modul de autorizare şi de raportare a operaţiunilor valutare de capital;

4. norme privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de mărfuri, executarea de

lucrări şi prestările de servicii;

5. norme privind autorizarea deschiderii şi funcţionării conturilor în străinătate ale

rezidenţilor;

6. norme privind modul de autorizare a operaţiunilor valutare pe teritoriul României;

7. norme privind sumele în numerar în valută şi în moneda Naţională (leu) care pot fi

introduse şi scoase în / din România;

8. norme privind circuitul formularelor "Dispoziţie de plată valutară externă" (D.P.V.E.) şi

"Cerere de deschidere acreditiv" (C.D.A.);

9. norme privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni

cu străinătatea.

14.2.2. Operaţiunile valutare.

Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde, în art. l, pct. 1.17., definiţia legală a operaţiunilor valutare

şi enumerarea exhaustive a acestora.

Page 290: banca nationala romana

Astfel, operaţiuni valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată (substitute de numerar: cecuri de călătorie, cecuri personale, cărţi de credit, cărţi de debit, cecuri aferente cărţilor de credit) sau prin alte modalităţi de plată agreate sau acceptate de bănci.

Sunt incluse în această categorie şi operaţiunile exprimate în moneda naţională (leu), atunci când sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi.

Atât rezidenţii, cât şi nerezidenţii au dreptul să deschidă conturi în valută la bănci.

Nerezidenţii pot transfera în străinătate fără restricţii disponibilităţile valutare deţinute în

conturi deschise la bănci, în condiţiile legii.

Totodată, nerezidenţii au dreptul de a deschide la bănci conturi curente în moneda naţională

(leu).

Operaţiunile valutare pot fi:

1. operaţiuni valutare curente, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, care nu sunt de natura operaţiunilor de capital, decurgând din:

- tranzacţii de comerţ internaţional, inclusiv servicii, alte tranzacţii curente, precum

şi credite de comerţ internaţional şi alte facilităţi bancare aferente, cu termene

iniţiale de rambursare mai mici de un an;

- repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi etc., provenind din

operaţiuni de capital;

- remiteri de sume moderate, aferente cheltuielilor curente de întreţinere a

membrilor familiei.

2. operaţiuni valutare de capital, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, decurgând din:- investiţii directe în România ale nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale

rezidenţilor;

- lichidarea investitiilor directe în străinătate de către rezidenţi, respectiv în

România de către nerezidenţi;

- investiţii imobiliare (achiziţionare de terenuri, cumpărare sau construire de

clădiri, altele decât cele reprezentând investiţii directe) în România ale

nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale rezidenţilor;

- operaţiuni cu valori mobiliare specifice pieţei de capital (acţiuni sau alte valori

Page 291: banca nationala romana

mobiliare de natură participativă, precum şi obligaţiuni sau alte titluri de credit cu

scadenţa iniţială, de regulă, mai mare de un an): admiterea valorilor mobilare

româneşti pe pieţe de capital străine, admiterea valorilor mobiliare străine pe pieţe

de capital româneşti, tranzacţii cu valori mobiliare în România de către

nerezidenţi, tranzacţii cu valori mobiliare în străinătate de către rezidenţi;

- operaţiuni cu instrumente specifice pieţei monetare (efecte de comerţ, titluri de

stat, alte titluri emise de agenţii guvernamentale şi instrumente derivate, precum

şi orice alte valori mobiliare cu scadenţe iniţiale, de regulă, mai mici de un an):

admiterea de instrumente ale pieţei monetare româneşti pe pieţe monetare străine;

admiterea de instrumente ale pieţei monetare străine pe piaţa monetară

românească; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în România de către

nerezidenţi; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în străinătate de către

rezidenţi;

- operaţiuni cu instrumente de plasament colectiv (acţiuni şi alte titluri cu caracter

participativ în societăţi, fonduri de investiţii, fonduri mutuale etc.): admiterea de

instrumente de plasament colectiv româneşti pe pieţe financiare străine admiterea

de instrumente de plasament colectiv străine pe piaţa financiară românească;

tranzacţii în România ale nerezidenţilor; tranzacţii în străinătate ale rezidenţilor;

- credite de comerţ internaţional (cu termen de rambursare mai mare de un an), cu

sau fără participarea unui rezident în tranzacţia comercială respectivă, acordate de

nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;

- credite şi împrumuturi financiare, inclusiv leasing financiar, acordate de

nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;

- garanţii, avaluri, facilităţi financiare auxiliare acordate de nerezidenţi rezidenţilor

sau de rezidenţi nerezidenţilor, în cazuri legate direct de comerţul internaţional în

care participă un rezident, în cazuri legate direct de operaţiuni de mişcări

internaţionale de capital în care participă un rezident sau în cazuri nelegate direct

de comerţul internaţional sau de operaţiuni de mişcări internaţionale de capital ori

în care nu participă nici un rezident la operaţiunile respective;

- operaţiuni în conturi curente deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte entităţi

Page 292: banca nationala romana

stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi curente

deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii asimilate acestora,

în monedă naţională (în ţările cu care România are aranjamente de convertibilitate

regională) sau în valută;

- operaţiuni în conturi de depozit deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte entităţi

stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi de depozit

deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii asimilate acestora,

în monedă naţională (în ţările cu care România are aranjamente de convertibilitate

regională) sau în valută;

- schimb valutar efectuat în România de nerezidenţi sau în străinătate de rezidenţi,

constând în cumpărare de monedă naţională contra valută, vânzare de monedă

naţională contra valută sau schimb de valută contra valută;

- transfer de capital reprezentând anuităţi, despăgubiri etc. decurgând din

contractele de asigurare de viată încheiate între rezidenţi persoane fizice şi

societăţi de asigurare nerezidente, respectiv între societăţi de asigurare rezidente

şi persoane fizice nerezidente;

- transferuri ale persoanelor fizice: donaţii, moşteniri, dote, plata unor datorii ale

imigranţilor în ţara de origine, transferuri de active ale emigranţilor, câştiguri din

jocuri de noroc, economii ale lucrătorilor nerezidenţi;

- alte transferuri, cuprinzând transferuri de capital guvernamentale, achiziţii de

active nemateriale / nefinanciare (brevete, mărci de fabrică, licenţe, patente etc.),

disponibilizarea conturilor blocate ale nerezidenţilor, sponsorizări.

Băncile răspund de aplicarea corectă a prevederilor Regulamentului nr. 3/1997 pentru

operaţiunile dispuse de clienţii acestora. În acest scop, băncile pot solicita clienţilor lor

informaţiile necesare şi orice document justificativ.

14.3. Operaţiuni cu valori mobiliare

14.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.

Valorile mobiliare şi operaţiunile cu aceste valori sunt reglementate de Legea nr.

Page 293: banca nationala romana

52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori5oz. potrivit art. 2 lit. a din lege, valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materială sau evidenţiate prin înscrierile în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului, conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Pot fi valori mobiliare acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate şi orice alte titluri de credit, încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.

Administrarea legii, punerea ei în aplicare, precum şi supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor acesteia sunt încredinţate Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, în calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate.

14.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile

bancare.

Obiectul de activitate al băncilor, stabilit prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 58/1998, prevede, printre activităţile permise băncilor tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu valori mobiliare (lit. h); intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta (lit. i); administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora (lit. j); custodia şi administrarea de valori mobiliare (lit. k); depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare (lit. l).

Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine o precizare, care nuanţează valoarea juridică a enumerării: băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci. Nu înseamnă, însă, că băncile sunt mai puţin prezente în activitatea de valori mobiliare, ci că, de regulă, participă indirect, prin intermediul unor societăţi-filiale.

Prevederile Legii bancare trebuie interpretate prin raportare la normele Legii nr. 52/1994. Astfel, art. 35 alin. 3 dispune că societăţile bancare şi alte instituţii de credit supuse supravegherii Băncii Naţionale a României nu pot efectua şi nici nu pot face intermediere de valori mobiliare pe cont propriu şi nici pe contul terţilor. Ele pot participa, în condiţiile legii, la societăţi de valori mobiliare care funcţionează sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

De asemenea, potrivit art. 95 alin. l, prestarea cu titlu profesional, către public, de servicii de consultantă de plasament în valori mobiliare, de către persoane fizice sau juridice, se face numai cu autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Pe cale de consecinţă, în cazul în care societatea bancară intenţionează să presteze, în cadrul consultanţei financiar-bancare, servicii de analiză a valorilor mobiliare, selectare a portofoliului şi evaluare, este obligate să obţină autorizarea prealabilă a comisiei.

Sistemele de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare reprezintă o altă activitate pe care o pot desfăşura societăţile bancare. Art. 98 alin. 1 din lege prevede că decontarea tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea în siguranţă a valorilor mobiliare, transferul proprietăţii asupra acestora şi serviciile de înregistrare şi plată a valorilor mobiliare, precum şi orice operaţiuni conexe trebuie efectuate de persoane juridice autorizate în prealabil de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Activităţile de compensare a tranzacţiilor cu valori mobiliare şi de depozitare a valorilor mobiliare se desfăşoară sub supravegherea aceleiaşi

Page 294: banca nationala romana

comisii. Persoanele juridice având ca obiect aceste activităţi se înfiinţează ca societăţi comerciale pe acţiuni. Acţionari la societăţile bancare de compensare şi depozitare colectivă de valori mobiliare pot fi, printre alte persoane juridice prevăzute de lege sau stabilite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, băncile.

Societăţile comerciale de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare efectuează operaţiunile cu valorile mobiliare primite în depozit prin agenţi de compensare şi depozitare, conform contractelor încheiate cu aceştia. Pot avea calitatea de agenţi de compensare şi depozitare colectivă, între alţii, şi băncile.

14.4. Contractul de închiriere de casete de siguranţă

14.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete

de siguranţă.

Printre operaţiunile care pot fi incluse în obiectul de activitate al societăţilor bancare, art. 8 lit. m din Legea nr. 58/1998 prevede şi închirierea de casete de siguranţă.

Cu excepţia includerii sale în enumerarea limitativă a activităţilor care pot fi desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, contractul nu are o reglementare legală proprie.

14.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de

siguranţă.

Contractul constă în punerea de către bancă la dispoziţia clientului a unei casete de siguranţă blindate, aflată într-o incintă securizată, în vederea păstrării sub pază a unor documente sau obiecte de valoare. Deschiderea casetei necesită utilizarea simultană a două chei: una aflată în posesia băncii, cealaltă în posesia clientului.

În pofida numelui, contractul nu este unul de închiriere sub forma locaţiunii, întrucât, pe de o parte, obiectul său nu este reprezentat de asigurarea de către bancă a liberei folosinţe a spaţiului închiriat, iar pe de altă parte în cazul unui contract de locaţiune singura obligaţie a locatorului ar fi aceea de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat.

Prin faptul că clientul are acces la caseta de siguranţă numai cu concursul băncii, iar banca are obligaţia de a asigura paza casetei, contractul s-ar apropia mai degrabă de unul de depozit. Cu toate acestea, nu sunt îndeplinite condiţiile depozitului regulat, reglementat de art. 1599 şi urm. C.civ., întrucât banca nu este detentorul obiectelor din caseta de siguranţă: ea nu primeşte obiectele şi, mai mult decât atât, nu cunoaşte conţinutul casetei şi nici măcar dacă aceasta conţine ceva.

Acestea sunt argumentele pentru care doctrina juridică a calificat contractul ca fiind unul sui generis, numindu-l contract de pază. Obiectul principal al contactului îl reprezintă obligaţia de pază a casetei de siguranţă de către bancă.

Page 295: banca nationala romana

14.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de

siguranţă. Incidente privind contractul de închiriere de casete de

siguranţă.

Pentru bancă, oferirea acestui serviciu nu prezintă rentabilitate în mod direct, chiria neacoperind cheltuielile de construcţie, întreţinere şi pază a casetei de siguranţă. Cu toate acestea, el este practicat de bănci pentru avantajul indirect antrenat: atragerea de clienţi care vor solicita ulterior şi alte servicii bancare.

Contractul este unul de adeziune; el se încheie prin semnarea de către client a unui formular conţinând clauze prestabilite de bancă, având pe verso prevederile regulamentului de utilizare a casetei de siguranţă. În contract este prevăzut numărul casetei şi cuantumul sumei pe care clientul se obligă să o plătească. De regulă, clientul trebuie să constituie un depozit de garanţie în numerar, având ca destinaţie specială acoperirea eventualelor cheltuieli de reparaţii pentru cazul în care caseta ar trebui forţată, în urma pierderii de către client a cheii.

Banca are următoarele obligaţii: obligaţia de a asigura clientului accesul la caseta de

siguranţă în condiţiile prevăzute de regulamentul interior; obligaţia de a asigura paza casetei

de siguranţă. Aceasta din urmă este o obligaţie de rezultat. Pe cale de consecinţă, simplul fapt

al distrugerii, deteriorării sau furtului obiectelor depozitate atrage răspunderea băncii.

Clientului îi revine, în această ipoteză, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă,

prezenţa în caseta de siguranţă a obiectelor respective, prin ipoteză necunoscută de bancă.

Obligaţiile clientului constau în plată chiriei şi respectarea regulamentului intern al băncii privind utilizarea casetei de siguranţă, care interzice depozitarea unor bunuri perisabile sau periculoase.

Clientul poate da procură unuia sau mai multor mandatari pentru a avea acces la caseta de siguranţă, cu condiţia de a pune la dispoziţia acestora cheia care se află în posesia sa.

Sunt calificate drept abuzive clauzele contractuale având ca efect exonerarea băncii de răspundere în cazul efracţiei casetei de siguranţă, limitarea întinderii obligaţiei băncii de a repara prejudiciul suferit de client în caz de efracţie fără a oferi clientului posibilitatea de a acoperi integral riscul printr-o majorare a primei plătite băncii, posibilitatea băncii de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără ca modificările să fie consecinţa unor împrejurări care nu depind exclusiv de voinţa băncii etc.

Alături de ipoteza distrugerii, degradării sau furtului conţinutului casetei de siguranţă, pe parcursul executării contractului mai poate apărea un incident: sechestrul aplicat la iniţiativa creditorilor clientului asupra conţinutului casetei de siguranţă. Trebuie precizat că nu există posibilitatea popririi sumelor de bani sau a efectelor mobile aflate în caseta de siguranţă, în temeiul art. 452-462 C.proc.civ., întrucât banca nu are obligaţia de predare sau de restituire către client a bunurilor respective, nefiind nici proprietarul, nici detentorul acestora. Pe cale de consecinţă, conţinutul casetei de siguranţă nu poate face obiectul popririi, ci al sechestrului

Page 296: banca nationala romana

asigurător (art. 594 C.proc.civ.) sau chiar judiciar (art. 596 C.proc.civ.), respectiv al sechestrului ca etapă în procedura executării silite mobiliare (art. 416 şi urm. C.proc.civ.). În toate cazurile, banca nu are dreptul de acces la conţinutul casetei de siguranţă decât în prezenta executorului judecătoresc.

Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI...........................................................................................11.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României......................................................................11.2. Politica monetară şi valutară a B.N.R........................................................................................................21.3. Emisiunea monetară...................................................................................................................................41.4. Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară........51.5. Operaţiunile BNR pe contul statului..........................................................................................................81.6. Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe..............................................................................................81.7. Situaţiile financiare ale BNR.....................................................................................................................91.8. Conducerea şi administrarea BNR...........................................................................................................10

Capitolul 2. SOCIETĂŢILE BANCARE..........................................................................................................122.1. Societăţile bancare – societăţi comerciale cu statut special.....................................................................122.2. Constituirea societăţilor bancare..............................................................................................................13

2.2.1. Consideraţii generale......................................................................................................................132.2.2. Aprobarea constituirii societăţilor comerciale...............................................................................152.2.3. Constituirea societăţii comerciale bancare. Reglementare.............................................................222.2.4. Actele constitutive ale societăţii bancare.......................................................................................222.2.5. Modalităţi de constituire a societăţii bancare în funcţie de modul de formare a capitalului social232.2.6. Formalităţile necesare constituirii societăţii bancare.....................................................................232.2.7. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii bancare..................................242.2.8. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii bancare....................................................................252.2.9. Autorizarea funcţionării societăţilor bancare.................................................................................252.2.10. Precizări în legătură cu societăţile bancare cu statut special..........................................................292.2.11. Constituirea sucursalelor băncilor străine......................................................................................292.2.12. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii..............................................................................312.2.13. Deschiderea de reprezentanţe de către băncile străine...................................................................332.2.14. Registrul bancar..............................................................................................................................34

2.3. Funcţionarea societăţilor bancare............................................................................................................352.3.1. Principiile funcţionării societăţilor bancare...................................................................................352.3.2. Acţiunile emise de societatea bancară. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor societăţii bancare....352.3.3. Adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare.......................................................................362.3.4. Organizarea societăţilor bancare....................................................................................................372.3.5. Conducerea şi administrarea societăţii bancare. Generalităţi.........................................................372.3.6. Conducerea societăţilor bancare.....................................................................................................382.3.7. Administrarea societăţii bancare. Generalităţi...............................................................................382.3.8. Conflictul de interese între administrator şi societatea bancară.....................................................402.3.9. Controlul gestiunii societăţii bancare. Cenzorii societăţii bancare................................................422.3.10. Auditorul independent al societăţii bancare...................................................................................422.3.11. Documentele contractuale, registrele şi evidenţele societăţii bancare...........................................432.3.12. Conturile, situaţiile financiare şi bilanţul contabil ale societăţii bancare.......................................442.3.13. Beneficiile şi dividendele societăţii bancare..................................................................................452.3.14. Fondul de rezervă al societăţii bancare..........................................................................................452.3.15. Prudenţa bancară............................................................................................................................452.3.16. Fondurile proprii ale băncilor.........................................................................................................472.3.17. Rezervele minime obligatorii ale băncilor la Banca Naţională a României...................................492.3.18. Tranzacţii interzise băncilor...........................................................................................................492.3.19. Secretul profesional bancar............................................................................................................502.3.20. Obligaţiile băncilor în prevenirea şi combaterea spălării banilor...................................................572.3.21. Supravegherea prudenţială a băncilor............................................................................................592.3.22. Măsuri de remediere şi sancţiuni....................................................................................................60

2.4. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE....................................................................................62

Page 297: banca nationala romana

2.4.1. Condiţiile modificării societăţilor bancare.....................................................................................622.4.2. Modificarea obiectului de activitate...............................................................................................632.4.3. Majorarea capitalului social...........................................................................................................642.4.4. Reducerea capitalului social...........................................................................................................672.4.5. Modificări privind acţionarii semnificativi....................................................................................672.4.6. Modificări privind conducătorii băncii...........................................................................................692.4.7. Deschiderea de către băncile persoane juridice romane de reprezentante şi sucursale sau de alte sedii secundare în străinătate.................................................................................................................................692.4.8. Obligaţia de notificare în cazul altor modificări ale societăţii bancare..........................................702.4.9. Fuziunea şi divizarea societăţilor bancare......................................................................................73

2.5. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE........................................................752.5.1. Generalităţi.....................................................................................................................................75

2.6. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ, ADMINISTRAREA SPECIALĂ ŞI FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE........................................................................................................................................................77

2.6.1. Reglementare..................................................................................................................................772.6.2. Supravegherea specială şi administrarea specială a societăţilor bancare. Consideraţii generate.. .772.6.3. Supravegherea specială a societăţilor bancare...............................................................................772.6.4. Administrarea specială a societăţilor bancare................................................................................792.6.5. Falimentul băncilor. Reglementare legală......................................................................................812.6.6. Domeniul de aplicare al procedurii falimentului băncilor..............................................................812.6.7. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor bancare. Enumerare..............................822.6.8. Tribunalul şi judecătorul-sindic......................................................................................................822.6.9. Lichidatorul....................................................................................................................................832.6.10. Procedura de sesizare a tribunalului...............................................................................................862.6.11. Efectele deschiderii procedurii falimentului băncii........................................................................882.6.12. Etapele procedurii falimentului băncilor........................................................................................882.6.13. Răspunderea organelor de conducere şi a cenzorilor băncii ajunse în stare de faliment...............90

2.7. SOCIETĂŢI BANCARE CU STATUT SPECIAL.................................................................................932.7.1. Statutul juridic al Casei de Economii şi Consemnaţiuni................................................................932.7.2. Organizarea şi conducerea Casei de Economic şi Consemnaţiuni.................................................932.7.3. Activitatea Casei de Economic şi Consemnaţiuni. Operaţiuni efectuate.......................................942.7.4. Activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Garantarea depunerilor; secretul operaţiunilor; facilităţi fiscale..............................................................................................................................................952.7.5. BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI EXIMBANK S.A............................................96

2.7.5.1. Statutul juridic şi obiectivele activităţii EXIMBANK S.A.........................................................962.7.5.2. Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK S.A...........................................................................972.7.5.3. Activitatea EXIMBANK S.A. în contul statului........................................................................982.7.5.4. Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi în cont propriu........................................................101

Capitolul 3. ORGANIZAŢIILE COOPERATISTE DE CREDIT...................................................................1023.1. Definiţie legală şi reglementare.............................................................................................................1023.2. Principiile generale ale organizaţiilor cooperatiste de credit.................................................................1023.3. Cooperativele de credit. Noţiune şi constituire......................................................................................1033.4. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii cooperativelor de credit...........................................1053.5. Activitatea cooperativelor de credit.......................................................................................................1053.6. Casele centrale ale cooperativelor de credit. Noţiune şi constituire......................................................1063.7. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii caselor centrale........................................................1083.8. Activitatea caselor centrale....................................................................................................................1093.9. Atribuţiile caselor centrale referitoare la cooperativele de credit afiliate..............................................1093.10. Reguli comune privind funcţionarea organizaţiilor cooperatiste de credit.......................................1103.11. Supravegherea activităţii organizaţiilor cooperatiste de credit.........................................................1123.12. Supravegherea specială şi administrarea specială a organizaţiilor cooperatiste de credit. Generalităţi.

……………………………………………………………………………………………………...1133.13. Dizolvarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................................1133.14. Fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................1143.15. Lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit................................................................................1143.16. Falimentul caselor centrale...............................................................................................................115

Page 298: banca nationala romana

3.17. Dispoziţii tranzitorii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperaţiei de credit.........................................................................................................................................115

Capitolul 4. ACTIVITATEA BANCARA.......................................................................................................1174.1. Noţiuni generale privind activitatea bancară.........................................................................................117

4.1.1. Funcţiile băncilor..........................................................................................................................1174.1.1.1. Funcţia compensatoare în spaţiu...............................................................................................1174.1.1.2. Funcţia compensatoare în timp.................................................................................................1184.1.1.3. Funcţia de creaţie monetară......................................................................................................1184.1.1.4. Funcţia de creaţie economică....................................................................................................120

4.1.1. Noţiunea şi reglementarea activităţii bancare..............................................................................1214.1.1.1. Noţiunea şi clasificarea activităţilor bancare............................................................................1214.1.1.2. Reglementarea activităţilor bancare..........................................................................................1214.1.1.3. Monopolul asupra activităţilor bancare....................................................................................1224.1.1.4. Răspunderea penală reglementată de Legea bancară nr. 58/1998 în cazul nerespectării monopolului bancar.....................................................................................................................................................125

4.1.2. Noile evoluţii ale activităţi bancare..............................................................................................1264.1.2.1. Difuzarea serviciilor bancare....................................................................................................1264.1.2.2. Informatizarea activităţii bancare.............................................................................................1264.1.2.3. Internaţionalizarea activităţii bancare.......................................................................................1264.1.2.4. Colaborarea băncilor cu bursele de valori mobiliare................................................................127

4.1.3. Teoria generală a contractelor bancare. Încheierea contractelor bancare...................................1274.1.3.1. Condiţiile de fond pentru încheierea contractelor bancare. Enumerare....................................1274.1.3.2. Capacitatea părţilor contractu1ui bancar..................................................................................1274.1.3.3. Consimţământul părţilor contractului bancar............................................................................1284.1.3.4. Obiectul contractului bancar.....................................................................................................1294.1.3.5. Cauza contractului bancar.........................................................................................................1304.1.3.6. Condiţiile de formă pentru încheierea contractului bancar.......................................................1304.1.3.7. Caracterele specifice ale contractelor bancare..........................................................................130

4.1.3.7.1. Enumerare.........................................................................................................................1304.1.3.8. Contractele bancare - contracte de adeziune. Generalităţi........................................................1314.1.3.9. Condiţiile generale de bancă.....................................................................................................1314.1.3.10. Uzurile bancare.......................................................................................................................1324.1.3.11. Regulile profesiunii bancare...................................................................................................1324.1.3.12. Tehnicile informatice bancare.................................................................................................1334.1.3.13. Acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate de bancă.......................................1354.1.3.14. Modificarea unilaterală a contractului bancar.........................................................................1354.1.3.15. Rezilierea unilaterală a contractului bancar............................................................................1354.1.3.16. Obligaţii specifice ale băncii incidente în materia contractelor bancare................................136

4.1.3.16.1. Obligaţia băncii de informare şi de consiliere a clientului..............................................1364.1.3.17. Răspunderea contractuala a băncii..........................................................................................137

4.1.3.17.1. Principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.............................................1374.1.3.17.2. Specificul răspunderii contractuale a băncii...................................................................1394.1.3.17.3. Restrângerea convenţională a răspunderii contractuale a băncii.....................................1394.1.3.17.4. Înlăturarea răspunderii contractuale a băncii în caz de forţă majoră..............................140

4.1.4. Contul bancar...............................................................................................................................1404.1.4.1. Noţiunea contului bancar..........................................................................................................1404.1.4.2. Tipurile de cont bancar.............................................................................................................1424.1.4.3. Titularul contului bancar...........................................................................................................1444.1.4.4. Deschiderea contului bancar.....................................................................................................1444.1.4.5. Funcţionarea contului bancar. Extrasul de cont........................................................................1454.1.4.6. Măsuri specifice privind funcţionarea contului bancar. Enumerare.........................................1474.1.4.7. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................................1474.1.4.8. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă modificat de Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................................149

4.1.5. Riscul bancar................................................................................................................................152

Page 299: banca nationala romana

4.1.5.1. Formele riscului bancar.............................................................................................................1524.1.5.2. Limitarea riscului bancar..........................................................................................................1524.1.5.3. Centrala Riscurilor Bancare. Informaţia de risc bancar............................................................1534.1.5.4. Raportarea informaţiei de risc bancar.......................................................................................1544.1.5.5. Gestiunea informaţiei de risc bancar.........................................................................................155

Capitolul 5. OPERAŢIUNILE BANCARE DE INCASARI ŞI PLĂŢI..........................................................1575.1. Operaţiunile bancare de încasări şi plăţi. Generalităţi...........................................................................157

5.1.1. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi......................................................................1585.1.1.1. Contractul comercial de cont curent.........................................................................................158

5.1.1.1.1. Noţiunea contractului de cont curent................................................................................1585.1.1.1.2. Efectele contractului de cont curent..................................................................................1595.1.1.1.3. Încheierea contului curent.................................................................................................1605.1.1.1.4. Încetarea contractului de cont curent................................................................................161

5.1.1.2. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi. Generalităţi.............................................1615.1.1.2.1. Noţiunea şi încheierea contractului bancar de cont curent. Constituirea contului curent de disponibilităţi.....................................................................................................................................1615.1.1.2.2. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi faţă de contractul bancar de depozit la vedere...............................................................................................................................1635.1.1.2.3. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi de contractu1 bancar de deschidere de credit...........................................................................................................................1635.1.1.2.4. Operaţiuni în contul curent de disponibilităţi. Generalităţi...............................................165

5.1.1.3. Plata prin debitarea contului curent pe bază de virament.........................................................1655.1.1.3.1. Noţiunea de virament........................................................................................................1655.1.1.3.2. Natura juridică a viramentului..........................................................................................1665.1.1.3.3. Tipuri de virament.............................................................................................................1675.1.1.3.4. Tehnica viramentului. Ordinul de plată............................................................................1685.1.1.3.5. Incidente în operaţiunea de virament................................................................................1705.1.1.3.6. Derivate ale viramentului bancar. Ordinul de plată programată.......................................171

5.1.1.4. Plata prin debitarea contului curent pe baza titlurilor comerciale de valoare...........................1725.1.1.4.1. Titlurile comerciale de valoare - instrumente de plată......................................................1725.1.1.4.2. Biletul la ordin în alb în practice bancară.........................................................................172

5.1.1.5. Plata prin debitarea contului curent pe baza cecurilor..............................................................1735.1.1.5.1. Noţiunea şi regimul juridic al cecului...............................................................................1735.1.1.5.2. Natura juridică a cecului...................................................................................................1735.1.1.5.3. Premisele juridice ale emiterii cecului..............................................................................1745.1.1.5.4. Emiterea cecului................................................................................................................1755.1.1.5.5. Condiţiile de validitate a cecului.......................................................................................1755.1.1.5.6. Transmiterea cecului.........................................................................................................1775.1.1.5.7. Avalul cecului...................................................................................................................1785.1.1.5.8. Plata cecului......................................................................................................................1795.1.1.5.9. Consecinţele neplăţii cecului.............................................................................................1835.1.1.5.10. Varietăţi ale cecului.........................................................................................................184

5.1.1.6. Incidente în executarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi..........................1865.1.1.6.1. Incidentele de plăţi. Noţiune.............................................................................................1865.1.1.6.2. Răspunderea juridică angajată în cazul incidentelor de plată...........................................1885.1.1.6.3. Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din contul curent de disponibilităţi.189

5.1.2. Contractul de card bancar.............................................................................................................1915.1.2.1. Cardul bancar. Noţiune.............................................................................................................1915.1.2.2. Funcţiile cardurilor....................................................................................................................1925.1.2.3. Tipuri de carduri.......................................................................................................................1945.1.2.4. Emiterea cardurilor de către bănci............................................................................................1955.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului bancar................................................1965.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar...................................................................................1975.1.2.7. Plata prin card bancar................................................................................................................1985.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar...................................................................................2005.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.....................................................................200

Page 300: banca nationala romana

Capitolul 6. OPERAŢIUNILE BANCARE DE DEPOZIT.............................................................................2026.1. Operaţiunile de depozit. Generalităţi.....................................................................................................2026.2. Contractul bancar de depozit de fonduri................................................................................................202

6.2.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri....................................................................2026.2.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de fonduri..............................................2036.2.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de fonduri........................................................2046.2.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri..............................................................2056.2.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de fonduri.........................................................205

6.3. Garantarea depozitelor bancare..............................................................................................................2066.3.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul juridic........................................2066.3.2. Administrarea Fondului................................................................................................................2106.3.3. Informaţii şi sancţiuni...................................................................................................................212

Capitolul 7. OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT...............................................................................2137.1. Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi..........................................................................................2137.2. Contractul bancar de credit....................................................................................................................213

7.2.1. Noţiune şi reglementare legală.....................................................................................................2137.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare....................................................................................2147.2.3. Cererea de acordare a creditului...................................................................................................2167.2.4. Documentaţia de credit.................................................................................................................2167.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit..........................................................................................2187.2.6. Costul creditului...........................................................................................................................220

7.3. Categorii de credite................................................................................................................................2217.3.1. Clasificări ale creditelor bancare..................................................................................................2217.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare........................................................................2247.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin...............................................................2257.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare...........................................................2257.3.5. Creditele de factoring...................................................................................................................2267.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing..........................................................................................2277.3.7. Creditele de forfetare....................................................................................................................2287.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară............................................................2297.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.............................................232

7.4. Riscul de credit......................................................................................................................................2337.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.........................................................................................2337.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit............................................................................................................................235

7.5. Garanţiile creditelor bancare..................................................................................................................2387.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.....................................................................................2387.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea)...............................................................................................................2397.5.3. Garanţiile reale mobiliare.............................................................................................................2417.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account)..........................2417.5.5. Ipoteca..........................................................................................................................................242

7.6. Recuperarea creditelor bancare..............................................................................................................2437.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu..............................................................................2437.6.2. Executorii bancari.........................................................................................................................244

7.7. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.........................................................................................2477.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare.......................................................2477.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar..................................................................................2477.7.3. Derularea creditului ipotecar........................................................................................................2497.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare..................................................2507.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori mobiliare........................................250

7.8. Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.....................2517.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional..........2517.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.........2527.8.3. Creditul documentar.....................................................................................................................254

7.8.3.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2547.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar....................................................................................255

Page 301: banca nationala romana

7.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar..............................................................................2567.8.3.3.1. Creditul la vedere..............................................................................................................2577.8.3.3.2. Creditul de acceptare.........................................................................................................2577.8.3.3.3. Creditul cu plată la termen (diferred payment).................................................................2577.8.3.3.4. Creditul red clause.............................................................................................................2587.8.3.3.5. Creditul revolving.............................................................................................................2587.8.3.3.6. Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C)...........................................................2587.8.3.3.7. Creditul stand by...............................................................................................................2597.8.3.3.8. Creditul transferabil..........................................................................................................259

7.8.3.4. Operaţiunile derivate din creditul transferabil..........................................................................2607.8.3.5. Cesiunea produsului creditului documentar..............................................................................2617.8.3.6. Ordinul de deschidere a creditului documentar........................................................................2617.8.3.7. Notificarea deschiderii creditului documentar..........................................................................2627.8.3.8. Confirmarea deschiderii creditului documentar........................................................................2627.8.3.9. Verificarea creditului documentar de către exportator.............................................................2637.8.3.10. Utilizarea creditului documentar. Principii.............................................................................2637.8.3.11. Utilizarea creditului documentar. Documentele.....................................................................2647.8.3.12. Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca emitentă...............266

7.8.3.12.1. Plata creditului documentar.............................................................................................2667.8.4. Incasso-ul documentar..................................................................................................................267

7.8.4.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2677.8.4.2. Etapele operaţiunii de incasso...................................................................................................2677.8.4.3. Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso documentar.........................2687.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor..........................................................................269

Capitolul 8. OPERAŢIUNILE BANCARE CONEXE ŞI ACCESORII.........................................................2728.1. Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi..........................................................................2728.2. Operaţiuni valutare.................................................................................................................................272

8.2.1. Reglementarea operaţiunilor valutare..........................................................................................2728.2.2. Operaţiunile valutare....................................................................................................................273

8.3. Operaţiuni cu valori mobiliare...............................................................................................................2768.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.........................................................................2768.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile bancare.................................................277

8.4. Contractul de închiriere de casete de siguranţă......................................................................................2788.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete de siguranţă...................................2788.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de siguranţă..............................................2788.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de siguranţă. Incidente privind contractul de închiriere de casete de siguranţă.................................................................................................................279

v