Autocefalia BOR

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane

Data de 25 aprilie 1885, este un moment de o însemnătate deosebită din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, datorită faptului că în acestă zi a fost recunoscută Autocefalia Bisericii noastre. Acest moment istoric, înseamnă libertate deplină în organizarea şi administrarea treburilor lăuntrice ale Bisericii noastre străbune, fără nici un amestec sau control al vreunei autorităţi bisericeşti din afară. Acest act bisericesc nu a scos Biserica Ortodoxă Română din unitatea Ortodoxiei ecumenice, ci, dimpotrivă, a fost de aşa natură încât să se păstreze şi să asigure pe mai departe bune raporturi cu Patriarhia Ecumenică şi cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori, şi să promoveze o unitate dogmatică, de cult, canonică şi de lucrare.

Autocefalia este un principiu specific bisericesc, care îşi are temeiul pe cel mai vechi canon despre care am putea spune că reprezintă baza autocefaliei, şi anume canonul 34 apostolic. Textul acestui canon fiind următorul: “Se cade ca episcopii fiecărui neam (popor) să cunoască (să cinstească) pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe acesta drept căpetenie, şi nimic mai important să nu facă fără părerea aceluia, şi numai pe acelea să le facă fiecare (episcop), câte se referă la eparhia lui şi la ţinuturile de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (protosul) să nu facă ceva fără părerea tuturor. Căci astfel va fi înţălegere şi se va preamări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”. Cu alte cuvinte autocefalia desemnează independenţa jurisdicţională deplină a ierarhiei unei Biserici Ortodoxe, constituită canonic, în cuprinsul unui stat suveran, faţă de ierarhia oricărei alte Biserici surori, organizată în acelaşi mod, recunoscând drept căpetenie supremă numai pe Întemeietorul Bisericii adică, Domnul nostru Iisus Hristos.

În sens canonic ortodox noţiunea de autocefalie trebuie înţeleasă ca fiind independenţa administrativ-jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală, faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul Ortodoxiei ecumenice. Acest lucru însemnând că nici una din unităţile bisericeşti care sunt autocefale, nu sunt subordonate una alteia, ci fiecare se conduce în mod independent.

Cuvântul “autocefalie” nu a fost folosit de la bun început pentru a exprima poziţia canonică a Bisericilor independente administrativ-jurisdicţional. Termenul de autocefalie este format din două cuvinte greceşti autos = însuşi şi chefali = cap, şi la început i-a fost dată o întrebuinţare profană, indicând independenţa individuală, precum şi autonomia unor unităţi sociale sau administrative ale lumii vechi, şi a mai avut şi înţelesul de suveranitate, adică de putere politică supremă. Cuvântul autocefalie, în limbaj bisericesc, este folosit în jurul veacului al V-lea sau al VI-lea de către Teodor Lectorul (†525) care vorbeşte despre autocefalia Bisericii din Cipru, sau de Epifanie al Constantinopolului (†535), ori Epifanie al Ciprului (†403) căruia I se atribuie o scrisoare în care vorbeşte despre scaunele patriarhale, mitropolitane şi arhiepiscopale autocefale, a doua în ordinea în care sunt enumerate arhiepiscopiile este de remarcat că se află cea a Tomisului . Mai

apoi din veacul al VII-lea este folosit continuu şi în limba latină, abia comentatorii de mai târziu ai canoanelor din veacul al XII-lea îl folosesc în sens propriu.

La 25 aprilie, anul 1885, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol recunoaşte autocefaliă Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală întru toate de sine ocârmuită. Tot acum, Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a comunicat printr-o scrisoare enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori, adică Patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, precum şi Bisericilor Rusă, Greacă, Sârbă şi Arhiepiscopiei Ciprului recunoaşterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române. Acest document este rodul unei îndelungi activităţi diplomatice întreprinse de ierarhii români cu sprijinul demnitarilor de stat, care au susţinut cu argumente istorice cauza nobilă a Bisericii Ortodoxe Române în faţa Patriarhiei Ecumenice.

Putem spune cu certitudine că mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a început imediat după Unirea Principatelor Române (1859) şi unificarea vieţii lor statale (1862) acest lucru făcând necesară şi organizarea Biserici naţionale. Acest lucru a fost susţinut cu multă stăruinţă de mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) şi Calinic al Moldovei (1865-1875) şi îmbrăţişată cu căldură de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi de alţi bărbaţi de stat români din acea vreme. Din nefericire odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, de către statul român, la 26 decembrie 1863, s-a provocat o mare încordare între cârmuirea Bisericii noastre şi Patriarhia Ecumenică. Astfel patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea (1863-1866) a refuzat recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Tot în aceste vremuri s-a promulgat, la 3 decembrie 1864, “Decretul organic pentru înfinţarea unei autorităţi sinodale central pentru afacerile religiei române, care prevedea, în primul articol, că Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina . Acesta a fost primul pas către autocefalie.

În următorul an patriarhul Sofronie a criticat în termini aspri legile lui Cuza, şi primtre altele, şi “proclamarea de sine a autocefaliei Bisericii Române”. Domnitorul a apărat în continuare libertatea de organizare a Bisericii noaste, fapt ce l-a înfuriat şi mai mult pe patriarh, care a convocat imediat sinodul care constată că proclamarea din 1864 este în afara canoanelor şi a vechii tradiţii a Bisericii. În aprilie 1865 trimite pe arhimandritul Eustaţiu Cleobul cu scrisori la domnitor şi mitropoliţi.

Aceştia din urmă la 12 mai şi respectiv 10 iulie 1865 au răspuns patriarhului demonstrând că “niciodată în decursul veacurilor ea n-a fost supusă Bisericii din Constantinopol, ci cu totul independent în ce priveşte administrare, păstrând nemişcate legăturile canonice adevărate cu celelalte Biserici, împreună cu care venerează credinţa ortodoxă” . Acest răspuns a iritat mai mult pe patriarh, care a criticat în mod violent reformele bisericeşti ale lui Cuza Vodă.

Lupta pentru autocefalie a continuat şi în vremea Regelui Carol I, care la 30 iunie 1866 prin articolul 21 al Constituţiei statului român spunea că “Biserica

Ortodoxă Română este liberă de orice atârnare străină, dar păstrează unitatea dogmatică cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi ea are o autoritate sinodală centrală pentru reglementarea chestiunilor canonice şi disciplinare”. Pe baza acestei legi s-a alcătuit un proiect de lege bisericească, în anul 1869, ce prevedea în primul articol, că “Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independent de orice chiriarhie străină”. Acest proiect a fost trimis şi Patriarhiei Ecumenice pentru a-şi face observaţiile sale asupra lui.

Răspunsul a sosit abia în 1870 de la Patriarhul ecumenic Grigore al VI-lea, care a cerut ca în lege să fie prevăzut, că după ce mitropolitul va fi ales să se ceară de la Patriarhie carte de recunoaştere, mitropoliţii să-l pomenescă la slujbe, iar Sfântul şi Marele Mir să fie cerut de la Patriarhie. Din păcate toate aceste cerinţe duceau la anularea Autocefaliei prevăzută în proiectul de lege.

Proiectul a devenit “Lege organică a Bisericii Ortodoxe Române”, în anul 1872 la 14 decembrie, fără să prevadă nici unul dintre punctele cerute de Patriarhia Ecumenică. Această lege a orânduit constituirea Sfântului Sinod, care era format din cei doi mitropoliţi, din cei şase episcopi eparhioţi( de Râmnic, Buzău, Argeş, Roman, Huşi şi Galaţi) şi opt arhierei titulari, câte unul din fiecare eparhie. Totodată, legea conferea titlul de Mitropolit primat al României, mitropolitului Ungrovlahiei. Imediat mitropolitul primat Nifon, a înştinţat pe patriarhul ecumenic Antim al VI-lea, despre lege, dar acesta din urmă nu a dat nici un răspuns, ceea ce s-a interpretat la Bucureşti ca o aprobare tacită.

Când Sinodul Bisericii Române, printr-o scrisoare respectuoasă, a cerut binecuvântarea pentru hirotonia a trei arhieiri români, noul patriarh ecumenic Ioachim al III-lea nu a fost de acord, exprimându-şi unele îndoieli şi critici asupra Legii organice, fiind mai puţin binevoitor faţă de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii noastre. Până la urmă patriarhul a fost de acord cu trecerea creştinilor ortodocşi din Dobrogea sub jurisdicţia spirituală a mitropoliei Ungrovlahiei, şi a dat binecuvântarea canonică pentru hirotonia noilor arhierei.

În Joia Patimilor din 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată în ţară, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir, fără a cere încuviinţarea de la Constantinopol, lucru care a înrăutăţit dni nou relaţiile cu Patriarhia.

Prin tomosul din 25 aprilie 1885, Patriarhia Ecumenică adoptă poziţia firească de Biserică-soră a Bisericii Ortodoxe Române. La 30 martie 1884, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea s-a retras din scaun, în locul său fiind ales Ioachim al IV-lea, care a păstorit între 1 octombrie 1884 si 14 noiembrie 1886. În Cancelaria patriarhală de la Constantinopol, relaţiile cu Biserica românească erau mai puţin tensionate si decurgeau firesc spre recunoaşterea autocefaliei. Biserica Ortodoxă Română, cu sprijinul Guvernului României, a continuat activitatea diplomatică printr-un schimb de scrisori cu Patriarhia Ecumenică, desfăşurat la începutul anului 1885.

Sinodul patriarhal, întrunit la 25 aprilie 1885, a luat cunoştinţă de adresele primite din România şi a redactat scrisorile de răspuns, pe care le-a trimis în ţară prin Gheorghe Ghica, reprezentantul diplomatic român la Constantinopol. Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea scria reprezentantului regelui Carol I şi al Guvernului Romaniei, ministrul Dimitrie Sturdza, “care cere de la Marea noastră

Biserică a lui Hristos binecuvantarea şi recunoaşterea Prea Sfintei Biserici a Regatului României ca autocefală. Cererea aceasta, primind-o cu plăcere ca raţională, dreaptă şi corespunzătoare cu aşezamintele bisericeşti, ne-am grăbit a o împlini”. In acest sens, anunţa că a fost redactat “Sfantul Tomos patriarhicesc şi sinodal, prin care Tomos binecuvântăm pe Prea Sfânta Biserică a României, recunoscând-o autocefală şi întru toate de sine administrată, şi proclamăm pe Sfântul ei Sinod, frate în Hristos prea iubit”.

Tot la 25 aprilie 1885 a fost trimis şi răspunsul patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea către mitropolitul primat al Ungrovlahiei, Calinic Miclescu, prin care se anunţa rezultatul solicitării recunoaşterii autocefaliei: “Această cerere a prea scumpei şi respectatei Inalt Prea Sfinţiei Voastre, luându-o în consideraţie împreună, cu Sfântul de pe langă Noi Sinod al Prea Sfinţiţilor Mitropoliţi, fraţi iubitori ai noştri în Sfântul Duh şi coliturghisitori, şi chibzuind împreună asupra ei, am găsit-o raţională şi dreaptă, şi corespunzatoare cu aşezamintele bisericeşti”.

La 1 mai 1885 s-a întrumit Sfântul Sinod pentru a lua la cunoştinţă recunoaşterea Autocefaliei. Cu acest prilej Dimitrie Sturdza, ministrul Cultelor, a prezentat Tomosul patriarchal de Autocefalie, din 25 aprilie 1885, redactat în greceşte,şi care ne spune: “(...) Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul Său Sinod, având ca Preşedinte pe Inalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al Romaniei, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântaă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele este singura temelie şi piatră cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”

Imediat după acest moment fericit din viaţa Biserici noastre, la 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimis o scrisoare de mulţumire, patriarhului ecumenic, în care îl asigura că “Biserica Ortodoxă Română va trage din această binecuvântare o nouă putere pentru îndeplinirea misiunii sale sfinte”. Tot în această zi a trimis scrisori de mulţumire şi celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, vestindu-le despre recunoaşterea autocefalie de către Patriarhia Ecumenică. Nu a durat mult timp că Patriarhia Ierusalimului, Biserica Serbiei, Greciei, Ciprului şi Rusiei au transmis faptul că recunosc noua situaţie a Bisericii Ortodoxe Române.

Acest moment istoric important din viaţa Bisericii noastre, a fost de fapt ultimul pas spre înfiinţarea Patriarhiei Române, din anul 1925.

Prea fericitul Daniel prezinta in mod clar scopul autocefaliei: comuniunea bisericească fraternă sau unitate în libertate responsabilă

Atât autocefalia cât şi autonomia unei Biserici nu sunt un scop în sine, ci ele vizează realizarea comuniunii fraterne şi responsabile între diferite Biserici locale, reprezentate prin episcopii lor, comuniune care nu este nici unitate constrângătoare, nici libertate schismatică (separatistă), sau pretext de izolare şi de indiferenţă faţă de viaţa altor Biserici.

Bisericile autocefale nu sunt Biserici independente după modelul statelor independente şi suverane, care pot schimba, într-un fel sau altul, regimul social-politic şi constituţia lor fundamentală, deoarece Bisericile autocefale ortodoxe au o constituţie sacramentală şi canonică-pastorală comună, adică o identitate fundamentală care le uneşte pe toate şi care transcende principiul autocefaliei ca principiu de conducere administrativă proprie. Acest fapt implică îndatorirea fiecărei Biserici autocefale de a păstra unitatea de credinţă, de viaţă sacramentală şi de structură canonică cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, în spiritul Tradiţiei apostolice şi patristice a Bisericii nedespărţite a lui Hristos. Vocaţia primordială şi esenţială a Bisericii este comuniunea oamenilor cu Sfânta Treime, prin predicarea Sfintei Evanghelii, prin Sfântul Botez, prin Sfânta Euharistie şi prin toate Sfintele Taine, toate săvârşite de episcopi, preoţi şi diaconi ortodocşi canonici, astfel încât viaţa Bisericii să fie o imagine sau o icoană a comuniunii Sfintei Treimi, „ca toţi să fie una, precum Noi suntem una” (Ioan 17,21).

O studiere atentă a raportului dintre unitatea şi libertatea eclesială în înţelegerea lor ortodoxă, arată că unitatea bisericească autentică nu derivă din subordonare constrângătoare, ci din consultare reciprocă şi cooperare fraternă, nici libertatea autentică bisericească nu derivă din izolare şi indiferenţă faţă de alţii, ci este o libertate pentru comuniune, deci libertate responsabilă. De ce? Pentru că iubirea creştină, slujirea şi responsabilitatea în Biserică sunt cu atât mai autentice, cu cât sunt împlinite în mai multă libertate. Această legătură strânsă care există între menţinerea unităţii de credinţă şi libertatea bisericească responsabilă este admirabil exprimată în conţinutul Tomosului de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (din anul 1885), care cuprinde, de fapt, principiile de bază ale învăţăturii ortodoxe despre autocefalie.

Din acest Tomos reies următoarele principii:a. Condiţia primordială a acordării sau recunoaşterii autocefaliei unei Biserici este: conservarea „unităţii indisolubile a credinţei în legătura dragostei”. „Această unitate rămânând neatinsă şi neclintită în toate veacurile – se spune în tomos –, chestiunile de administraţie eclesiastică şi ordinea demnităţilor se pot modifica potrivit cu starea ţărilor. De aceea, şi Preasfânta, Marea Biserică a lui Hristos, aprobând cu toată bunăvoinţa şi recunoscând cu duhul păcii şi al dragostei schimbările necesare administraţiei duhovniceşti din Sfintele Biserici locale, le binecuvintează şi le confirmă spre mai bună zidire a comunităţii credincioşilor.” Deci putem afirma că recunoaşterea sau acordarea autocefaliei unei Biserici locale care n-a făcut, timp îndelungat, dovada capacităţii sale de a păstra neclintită unitatea credinţei ortodoxe nu constituie un bine pentru viaţa spirituală a acelei Biserici şi nici o acţiune responsabilă din partea Bisericii-Mame.b. Autoritatea supremă responsabilă de administrarea sau conducerea unei Biserici autocefale este Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de un arhiepiscop, mitropolit sau patriarh. Sfântul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autorităţi eclesiale, dar, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie să exercite această libertate totală de conducere bisericească având conştiinţa responsabilităţii directe în faţa lui Hristos, Capul Bisericii şi Arhiereul Veşnic, după cum se spune în Tomos: „aşadar după cum am deliberat în Sfântul Sinod, cel de pe lângă noi, al iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm că Biserica

Ortodoxă din România să fie şi să se numească şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având ca preşedinte pe Înaltpreasfinţitul şi Preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şi Primat al României, cel după vreme, nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul, Care este singura temelie şi piatra cea din capul unghiului, şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”.c. Recunoaşterea autocefaliei unei Biserici locale implică, deci, recunoaşterea autorităţii sale canonice egală cu autoritatea canonică a celorlalte Biserici surori. De aceea, Sinodul noii Biserici autocefale este numit „Sinod frate în Hristos”. Prin recunoaşterea autocefaliei, o Biserică fiică devine Biserică soră având maturitate eclesială deplină. Această nouă Biserică autocefală se face cunoscută tuturor Bisericilor autocefale, pentru a fi primită în comuniunea lor universală.d. În Tomosul de autocefalie se mai precizează că această conducere de sine, în deplină libertate, implică, însă, o conformare liberă cu Tradiţia continuă şi neîntreruptă a Bisericii Ortodoxe.e. Biserica autocefală, deşi se bucură de toate prerogativele şi drepturile inerente autocefaliei are, totuşi, datoria de a păstra comuniunea de credinţă şi de viaţă sacramentală cu celelalte Biserici autocefale şi, ca atare, Sfântul ei Sinod trebuie să pomenească în dipticele sale pe întâistătătorii acestor Biserici; să colaboreze şi să se înţeleagă cu celelalte Biserici Ortodoxe „în toate chestiunile importante canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, după sfântul obicei al părinţilor, păstrat de la început”.

Toate acestea arată că principiul autocefaliei nu este libertate în izolare, ci libertate în comuniune. Iar dacă această comuniune se manifestă mai ales la nivelul comemorării în timpul Liturghiei celebrată de întâistătătorul unei Biserici autocefale, al informării reciproce privind întronizarea noilor întâistătători şi al consfătuirilor privind problemele de ordin bisericesc, o colaborare mai intensă în ceea ce priveşte viaţa pastorală în diaspora, misiunea şi mărturia ortodoxă comună astăzi în lume, ar putea contribui şi mai mult la convingerea că libertatea pe care o oferă autocefalia nu se manifestă în izolare sau autarhie, ci în dinamica vieţii bisericeşti, în cooperare şi ajutorare frăţească.

TOMOSUL AUTOCEFALIEI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE(25 APRILIE 1885)

Bibliografie:

1. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad-1931;2. Păcurariu Mireca, Preot Prof. Dr., Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti-1981;3. Alexandru Moraru, Preot Prif. Dr., Autocefalie şi Patriarhat în Biserica Ortodoxă Română, „Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-3/2005;4. Gheorghe Vasilescu, Profesor, Autocefalie şi Patriarhie, Documentare istorică la un popas aniversar, „Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-3/2005;5. Ion Ionescu, Preot, Momente de afirmare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din secolele XVII şi XVIII, „Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-3/2005;6. Ioan Marin Mălinaş, Arhim. Dr., Mari aniversări ale Bisericii Ortodoxe Române, ”Altarul Banatului”, nr.4-6/2005;7. Liviu Stan, Preot Profesor, Despre Autocefalie, “Ortodoxia” nr.3/1956;8. Nicolaie V. Dură, Preot. Prof. Dr., 120 de ani de larecunoaşterea Autocefaliei(1885-2005) şi 80 de ani de la întemeiera Patriarhiei Române(1925-2005), „Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-3/2005.9.Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cuvant cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi 15 octombrie 2010

Preot Berceanu George LiliParohoia Sfanta Parascheva - Contesti