43582438 in Cautarea Certitudinii Josh McDowell Thomas Williams

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiw

opasdfghjklzxcvb

nmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

În căutarea certitudinii

Josh McDowel & Thomas Williams

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

Cuprins

1. CONTEAZĂ CE CRED? ................................................................................................................... 5

2. ÎN CE AR TREBUI SĂ‐MI PUN ÎNCREDEREA? .................................................................. 15

3. POT SĂ AM ÎNCREDERE ÎN CE GÂNDESC? ....................................................................... 24

4. CINE DECIDE CE ESTE DREPT? ............................................................................................. 35

5. CE ROST ARE TOTUL? ............................................................................................................... 47

6. DE CE IUBIM APUSURILE DE SOARE ŞI SIMFONIILE? ................................................. 55

7. ESTE UNIVERSUL UN ACCIDENT COSMIC? ...................................................................... 68

8. SALTUL RAȚIONAL AL CREDINȚEI ..................................................................................... 83

9. CUM POT SĂ‐L CUNOSC PE DUMNEZEU?.......................................................................... 93

NOTE ................................................................................................................................................... 104

DESPRE AUTORI ............................................................................................................................. 107

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII 5

1. CONTEAZĂ CE CRED? ≈ ADEVĂR și DESPRE ADEVĂR ≈

În timpul lucrărilor unei conferinţe pentru tineret, am vorbit într-o seară în faţa

unui public format din elevi de liceu şi de colegiu. * Aceştia nu erau copii creştini obişnuiţi; erau cei mai inteligenţi, cei mai buni dintre cei buni în bisericile lor şi fuseseră aleşi cu atenţie de către liderii lor. Am vrut să aflu cât de ferme erau convingerile creştine ale acestor tineri şi cât de bine le stăpâneau. Aşa că, la un moment dat în timpul conferinţei, am luat un microfon fără fir şi am început să umblu prin mulţimea aceea de chipuri luminoase şi pline de viaţă.

M-am apropiat de un tânăr, am ridicat Biblia şi am întrebat: - Crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?

- Da, mi-a răspuns el plin de încredere şi de convingere. Eu am continuat să-I testez: - Crezi că Biblia este adevărată? - Da! a venit răspunsul din nou. Apoi am întrebat: - Este corectă din punct de vedere istoric şi demnă de

încredere? - Sigur că da! a replicat el încrezător. Atunci mi-am coborât vocea şi l-am întreabat: - De ce? El m-a privit, a dat din umeri şi a spus: - Aceasta e o intrebare grea. M-am întors spre un alt student şi am lansat aceeaşi întrebare.

A afirmat şi el cu acelaşi entuziasm că Biblia este adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar când l-am întrebat de ce credea acest lucru, şi el a rămas fără replică.

La fel s-a întâmplat cu toţi ceilalţi studenţi cu care am stat de vorbă în seara aceea. Fiecare şi-a exprimat cu multă convingere credinţa în Biblie, dar nici măcar unul dintre ei n-a fost în stare să-mi spună de ce crede acest lucru. Deşi aceşti copii erau cei mai buni dintre cei buni în bisericile lor, când a fost vorba să explice temelia convingerii lor nu au ştiut ce să răspundă.

In sesiunea din dimineaţa următoare, a venit la mine un tânăr - să spunem că îl cheamă Darren - care mi-a spus plin de entuziasm:

- Ştiu răspunsul la întrebare!

* Experienţele personale relatate în această carte îi aparţin atât lui Josh McDowell, cât şi lui Tom Williams. Am considerat că inserarea unor paranteze explicative care să le atribuie pe acestea unuia sau altuia dintre autori ar distrage atenţia cititorului şi am optat pentru omiterea lor.


M-a luat pe nepregătite şi nu-mi dădeam seama la ce se referă. Aşa că am întrebat:

- Răspunsul la care întrebare? - Răspunsul la întrebarea dumneavoastră: De ce este Biblia adevărată? - Minunat, am răspuns. Să auzim! - Pentru că eu cred în ea! a replicat Darren. Am vrut să mă asigur că am înţeles ce voia să spună, aşa că l-am rugat să

repete. El a ridicat Biblia pe care o ţinea în mână şi a spus: - Este adevărată pentru că eu cred în ea.

Chipul îi strălucea de încântare, de parcă ar fi câştigat o maşină Ferrari nouă. Tinerii care se adunaseră în jurul lui zâmbeau şi dădeau din cap aprobator, cuprinşi de entuziasm. Părea că tocmai fusese rezolvat un mare mister.

L-am întrebat: - Asta înseamnă că Biblia este adevărată şi pentru alţi copii din şcoala ta? - Este, dacă ei cred în ea, a răspuns Darren. L-am privit cu atenţie pentru o clipă. - Ştii care este principala diferenţă dintre tine şi mine? l-am întrebat eu. Pentru

tine, Biblia este adevărată pentru că tu crezi în ea. În ceea ce mă priveşte, eu cred în Biblie pentru că este adevărată.

CE VINE MAI ÎNTÂI: ADEVĂRUL SAU CREDINŢA?

La prima vedere, afirmaţia făcută în faţa acestui tânăr creştin pare meschină şi insignifiantă, asemenea dezbaterii pe tema: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Atât ouăle, cât şi puiul se regăsesc în meniul celor mai multe familii şi atâta vreme cât ambele constituie o sursă de hrană, la ce bun să ne preocupe care a apărut mai întâi? Într-un mod similar, credinţa şi adevărul lucrează împreună ca elemente vitale într-o relaţie continuă cu Dumnezeu. Contează care apare mai întâi? Este într-adevăr mai important unul dintre aceşti factori decât celălalt? Da, aşa cum i-am arătat şi lui Darren, diferenţa dintre aceste două abordări ale credinţei şi adevărului este semnificativă. De fapt, aceste concepţii sunt diametral opuse; nu se poate să fie ambele adevărate.

Eu susţin că Biblia este adevărată în mod inerent, chiar dacă cineva alege să nu creadă în ea. Darren crede că Biblia este adevărată pentru el şi pentru prietenii săi datorită faptului că ei cred în ea. Eu afirm că adevărul este stabilit deja şi că noi trebuie să răspundem cu credinţă la acest adevăr. Ideea lui este că noi creăm adevărul prin ceea ce alegem să credem. Eu spun că adevărul este absolut. În mintea lui Darren, adevărul este arbitrar. Eu spun că adevărul există ca realitate obiectivă în afara propriei noastre persoane şi este valabil pentru toţi oamenii, în orice vreme şi în orice loc. Darren spune că adevărul este maleabil şi poate fi


adaptat la sistemul de convingeri al unei persoane. Diferenţa dintre aceste două concepţii nu este doar o chestiune teologică abstractă; ea are implicaţii practice foarte vaste. Nu vă înşelaţi! Ceea ce credeţi despre natura adevărului va determina dacă veţi găsi şi experimenta certitudinea în viaţa voastră.

Tinerii ca Darren pot avea în zorii vieţii lor un anumit sentiment al certitudinii în legătură cu convingerile lor ne analizate pur şi simplu pentru că viaţa li se prezintă ca fiind plină de speranţă şi de promisiuni. Prinşi în vâltoarea plină de energie a tinereţii, puţini îşi fac timp să cerceteze ceea ce cred şi motivul pentru care cred. Dar această certitudine neanalizată nu-i va ajuta să ajungă prea departe. Mai devreme sau mai târziu, convingerile fiecăruia vor fi testate de ciocnirile neplăcute cu realitatea. În acel moment, certitudinea se va evapora dacă nu este întemeiată solid pe adevărul absolut.

In lumea de astăzi oamenii sunt mai degrabă preocupaţi de certitudine decât de adevăr. Ei văd în adevăr un concept abstract care nu are o prea mare importanţă practică. Dar tânjesc după certitudine pentru că le conferă un sentiment de siguranţă. Un astfel de sentiment poate fi neîndreptăţit, deoarece oamenii pot avea certitudini cu privire la convingeri false. Şi la fel de bine le poate lipsi certitudinea în privinţa unor convingeri adevărate. De fapt, nu certitudinea ar trebui căutată, ci posibilitatea recunoaşterii adevărului esenţial. Cunoaşterea adevărului şi a motivului pentru care îl crezi duce la o certitudine stabilă. Este posibil să te simţi sigur de ceva pentru o vreme fără să-ţi analizezi convingerile, dar în cele din urmă, nicio certitudine reală, durabilă, nu este posibilă dacă nu ştii că aceste convingeri ale tale se întemeiază ferm pe adevărul absolut. Aşadar, căutarea certitudinii este, de fapt, o căutare a adevărului. Când oamenii înţeleg caracterul absolut al adevărului - când au un motiv solid să creadă că ceea ce cred ei este adevărul - va urma şi certitudinea.

Concepţia lui Darren despre adevăr şi credinţă nu este un semnal obscur pe radarul gândirii actuale a tineretului creştin. Un editorial din revista Newsweek, intitulat "Ce cred adolescenţii", redă comentariul lui Rob Rienow, pastor de tineret la biserica Wheaton Bible Church din Wheaton, Illinois, care a lansat o întrebare într-o adunare de tineri creştini: "Cine credeţi că este Dumnezeu? Cum este El?" Iată comentariul său, aşa cum a apărut în articolul din Newsweek: Răspunsurile au fost la fel de diverse ca tinerii care le-au oferit. Unul a spus că Dumnezeu este ca bunicul său. "Este acolo, dar nu-l văd niciodată." Altul a adoptat o poziţie mai radicală, descriindu-L ca fiind "o fiinţă rea, care vrea să mă pedepsească tot timpul". Au mai urmat două opinii, după care ultimul adolescent a pus punctul pe "i": "Cred că toţi aveţi dreptate, pentru că asta este ce credeţi cu adevărat." Cu alte cuvinte, aşa cum spune Rienow, Dumnezeu este orice funcţionează în cazul tău. Asupra acestui punct au căzut de acord toţi tinerii.'


Dar tinerii nu sunt singurii care pierd complet simţul tare al adevărului în ziua de azi. În timpul unei alte conferinţe la care am fost invitat să vorbesc, am abordat un pastor de tineret din public. Îmi fusese recomandat ca fiind unul dintre cei mai remarcabili, mai perspicace, mai iscusiţi, mai bine pregătiţi din punct de vedere teologic şi mai ageri tineri din demominaţiunea respectivă. I-am pus aceeaşi întrebare pe care i-o pusesem lui Darren şi am primit acelaşi răspuns: "Pentru că am credinţă." S-ar părea că cei care îi conduc şi îi instruiesc pe tinerii noştri au adoptat ideea conform căreia simpla exercitare a credinţei creează un anumit adevăr care funcţionează pentru fiecare individ în parte. Acest tipar de gândire este răspândit astăzi în toată societatea americană, nu

numai în rândurile tinerei generaţii. În aceste condiţii, nu e de mirare că tinerii noştri ajung să presupună că ei sunt cei care trebuie să determine ce este drept sau corect pentru ei. Lumea i-a convins că adevărul nu există în afara propriei lor decizii cu privire la ce este adevărul.

Sigur că lucrurile nu au stat totdeauna aşa. Până acum aproape două secole, cei mai mulţi oameni acceptau, în general, faptul că simpla credinţă în Dumnezeu şi încrederea implicită în Biblie erau principalele căi de cunoaştere a adevărului. Apoi a venit epoca Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, când raţiunea umană a înlocuit credinţa, fiind considerată o cale mai sigură spre adevăr. Existenţa lui Dumnezeu şi autoritatea Bibliei au început să fie puse în mod mai deschis sub semnul întrebării. Modernismul a luat naştere din Iluminism, sustinând că deducţia ştiinţifică reprezintă singura metodă demnă de încredere pentru determinarea adevărului obiectiv. Cei aflaţi sub influenţa tendinţei moderniste insistau asupra ideii că numai ştiinţa poate determina ce poate fi cunoscut. Existenţa lui Dumnezeu a fost pusă în continuare sub semnul îndoielii deoarece nu putea fi dovedită prin metode ştiinţifice. Creaţia, ca explicaţie pentru existenţa oricărei făpturi vii de pe pământ, a fost înlocuită cu teoria mult mai acceptabilă a evoluţiei.

EPOCA POSTMODERNĂ: CREEAZĂ-ŢI PROPRIUL ADEVĂR

În ultimele două sau trei decenii, postmodernismul a înlăturat modernismul, devenind modul de gândire predominant care ne influenţează cultura, aruncând o umbră de îndoială atât asupra raţiunii, cât şi asupra metodei ştiinţifice. Postmodernismul este o concepţie care afirmă că adevărul absolut, extern - adică, adevărul care este adevărat pentru toţi oamenii, în orice loc şi în orice timp - nu poate fi cunoscut prin raţiune sau ştiinţă, fie pentru că nu există, fie pentru că este incognoscibil. Concepţia postmodernă susţine că experienţa este mai demnă de încredere decât raţiunea. Raţiunea, pretind adepţii postmodernismului, este confuză şi contaminată de concepţiile cuiva despre lume şi viaţă, de prejudecăţile, de mediul şi de educaţia sa, toate acestea făcând din raţiune un instrument pe care nu ne putem baza pentru înţelegerea adevărului absolut. Prin urmare, spune adeptul postmodernismului,


ideea de adevăr este mai degrabă creeată, decât descoperită. Experienţele personale ale omului postmodern îi definesc nevoile şi îi conturează răspunsurile la aceste nevoi. În ciuda convingerii lor că nu putem cunoaşte adevărul, adepţii postmodernismului înţeleg că toţi indivizii trebuie să aibă o filozofie de lucru care să constituie cadrul general pentru gândirea şi pentru valorile lor. Prin urmare, ei trebuie sa-şi creeze propriile adevăruri întemeiate pe ceea ce funcţionează pentru ei. În esenţă, exponenţii postmodernismului spun: "Dacă este adevărat pentru tine, este atât de adevărat pe cât este nevoie să fie. Şi nimeni nu are dreptul să pună sub semnul întrebării ceea ce tu ai ales ca fiind adevărul pentru tine." Putem înţelege astfel modul de gândire al lui Darren. Generaţia lui a trăit în toţi aceşti ani în epoca postmodernă şi gândirea lor o demonstrează. Acum postmodernismul formează atitudinile societăţii noastre ca întreg, deşi cei mai mulţi oameni nici nu cunosc semnificaţia acestui termen. Asemenea lui Darren, mulţi dintre puştii de astăzi sunt influenţaţi profund de concepţia subtilă, dar persistentă şi din ce în ce mai răspândită, că fiecare individ este liber să determine pentru sine ce este drept şi ce este adevărat. Şi nu sunt afectate numai generaţiile tinere. Să nu fiţi suprinşi dacă veţi întâlni mulţi

adulţi sau chiar creştini care au reţineri când este vorba să tragă o line între bine şi rău sau să-şi afirme credinţa în adevărul absolut. Se pare că foarte puţini oameni se întreabă astăzi de ce cred ceea ce cred; pur şi simplu gândesc aşa cum sunt influenţa ţi de cultura în care trăiesc. Au adoptat un model de gândire postmodern predefinit, implicit, conectându-se la o concepţie de viaţă convenabilă şi acceptabilă care pare să funcţioneze în cazul lor, fără să se deranjeze să verifice dacă este întemeiată pe adevăr sau dacă măcar este nevoie să fie adevărată. Poate că nici nu sunt conştienţi de faptul că adevărul contează într-o măsură atât de mare, încât să influenţeze în mod decisiv felul în care trăiesc. Poate că dacă ar fi obligaţi să explice de ce cred ceea ce cred, ar veni cu o explicaţie care s-ar situa undeva la limita misticismului de tip New Age: "Dacă crezi ceva cu destul de multă convingere, universul [sau Dumnezeu] va aproba, va confirma acel lucru." Ei cred că în natura unei credinţe susţinute cu tărie există o putere înnăscută care pune în mişcare puterile existente pentru alinierea realităţii la credinţa respectivă, aşa cum părinţii întăresc credinţa copiilor în Moş Crăciun, având grijă ca aceştia să găsească daruri sub brad în dimineaţa de Crăciun.

Îngăduiţi-ne să enunţăm cât se poate de clar premisa de la care vom porni în dezvoltarea subiectului acestei cărţi. Adevărul absolut este o realitate obiectivă care există independent de ce ar crede cineva despre el. Este o realitate adevărată pentru toţi oamenii din toate timpurile şi de pretutindeni. Adevărul este real şi sigur, indiferent dacă noi alegem să-I credem sau nu, aşa cum muntele Everest este real şi sigur, indiferent dacă noi alegem să-I escaladăm sau nu. Contrar concepţiei postmoderne, noi nu făurim adevărul; noi doar îl descoperim. Credinţa nu determină realitatea; realitatea există independent de credinţă. Credinţa noastră în adevăr nu face altceva decât să ne aducă pe aceeaşi linie cu adevărul şi să activeze puterea acestuia în viaţa noastră.


CE ESTE ADEVĂRAT VERSUS CE ESTE ADEVĂRAT PENTRU TINE

Dacă simpla credinţă ar determina realitatea, ar conta foarte puţin ce crede cineva. Pentru persoana care alege să creadă în Cristos şi în Biblie, creştinismul devine adevărul. Dar pentru persoana care alege să creadă în Coran şi în Mahomed, islamul ar deveni adevărul. Acelaşi lucru poate fi spus despre orice altă relgie, sectă sau cult. Dacă credinţa ar determina realitatea, zeul sau persoana în care ar alege omul să creadă, oricare ar fi aceştia, ei ar deveni dumnezeu pentru el. Iar pentru ateu, realitatea ar consta dintr-un univers fără absolut niciun dumnezeu. În lumea postmodernă, toate aceste "adevăruri" au valoare egală pentru că adevărul este orice lucru pe care l-ar alege o persoană ca să creadă în el. Atât timp cât ceva este "adevărat pentru tine", el este adevărat.

Dar acum trebuie să ne întrebăm dacă expresia "adevărat pentru tine" înseamnă ceva. Poate adevărul să existe ca o realitate exclusiv pentru persoanele care îl cred şi pentru nimeni altcineva? Să luăm un exemplu simplu. Tu şi prietenul tău găsiţi un măr pe masă. Prietenul tău crede că este plin de viermi, dar tu crezi că este proaspăt şi sănătos. Este posibil oare ca aceste două convingeri diferite pe care le aveţi despre măr să creeze două adevăruri diferite pe care fiecare dintre voi să le experimenteze ca realitate? Singurul mod de a afla cum stă treaba este să tăiaţi mărul în două. Astfel veţi descoperi dacă mărul are sau nu viermi. În momentul în care aţi tăiat mărul, fie "adevărul" tău, fie cel al prietenului tău va fi demascat ca fiind eroare. Adevărul despre măr este independent de ceea ce credeţi tu sau prietenul tău despre el.

Nimeni nu se foloseşte de simpla credinţă când este vorba despre realităţile vieţii de zi cu zi. De exemplu, nimeni dintre noi n-ar cumpăra o maşină la mâna a doua presupunând că este adevărat tot ce spune vânzătorul în discursul său entuziast despre starea de funcţionare în care se află vehicolul. Am cere expertiza unui mecanic respectabil sau am insista să ni se acorde o garanţie generoasă. Ştim cu toţii că dacă noi credem că o maşină este în stare excelentă nu înseamnă în mod automat că aşa şi este. Sau dacă un străin ţi-ar oferi o pastilă despre care nu ai auzit nimic, asigurându-te că îţi va vindeca durerile provocate de migrene, nu ai înghiţi-o pe loc. Nu luăm medicamente decât dacă sunt prescrise de un medic de încredere şi preparate de un farmacist licenţiat. Nu contează cât de mult credem noi că vor acţiona pozitiv sau cât de mult vrem acest lucru; ştim că medicamentele nepotrivite nu ne vor ajuta, ba chiar ne-ar putea face mult rău.

În luarea deciziilor de fiecare zi insistăm ca adevărul să preceadă credinţa. Nu ne lăsăm viaţa şi sănătatea în seama speranţelor, viselor şi dorinţelor noastre sau a ceea ce credem noi că se va întâmpla. Convingerile noastre sunt condiţionate de adevărul obiectiv, verificabil, demn de încredere. "Adevărat pentru tine" nu funcţionează în viaţa niciunuia dintre noi când este vorba despre lumea materială. Insistăm să trecem dincolo de credinţă spre ceea ce este adevărat în mod obiectiv.


ADEVĂRUL DESPRE EXPERIENŢA RELIGIOASĂ

De ce abandonăm obiectivitatea raţională în chestiuni legate de religie? De ce oamenii, în general, şi credincioşii ca Darren, în particular, îşi concentrează atenţia asupra actului credinţei în timp ce neglijează importanţa a ceea ce ar trebui să creadă? Este posibil ca ei să nu considere religia ca o parte a lumii lor reale. Ei cred că religia este ceva vag, abstract, nepământesc şi incognoscibil. Ei nu o clasifică drept realitate brută, din aceeaşi categorie cu achiziţionarea unei maşini sau cu înghiţirea unei pastile. Ei au tras o linie de demarcaţie în mintea lor, prin care separă realităţile practice de aceste abstracţiuni distante, fără să simtă nevoia să aplice acelaşi standard inflexibil pentru a le determina adevărul. Aceasta este greşeala lor. Aceste realităţi abstracte care par atât de depărtate şi de incognoscibile sunt, de fapt, mult mai importante şi au un impact mult mai mare asupra ta decât consumarea unui măr cu viermi. Sunt în joc infinit mai multe lucruri când este vorba despre a crede "adevărul" greşit despre Dumnezeu, decât în cazul în care înghiţi un medicament nepotrivit. Dacă El este un Dumnezeu absolut Care există ca realitate independentă de credinţa noastră, afirmaţiile Sale trebuie să fie investigate cu seriozitate printr-un standard cel puţin la fel de pretenţios ca acela întrebuinţat când este vorba despre cumpărarea unei maşini. O relaţie corectă cu El este esenţială pentru destinul nostru veşnic.

Este posibil ca majoritatea necredincioşilor care apelează la religie să nu fie interesaţi în primul rând de adevăr sau de destinul lor etern. Preocupările lor sunt mult mai urgente şi mai concrete. Doresc cu disperare să primească răspunsuri la problemele lor, putere în slăbiciunea lor şi stabilitate în relaţiile lor. Sunt în căutarea certitudinii într-o lume caracterizată de suferinţă şi de incertitudine. Aşa că ei aleg un sistem de convingeri care pare să împlinească cel mai bine nevoile lor cele mai urgente, indiferent ce ar pretinde acel sistem că este adevărul.

De exemplu: Maria are probleme cu cei doi copii adolescenţi ai ei. Membrii unei secte pseudo-creştine vin la uşa ei lăudându-se cu accentul pus de biserica lor pe valorile familiei şi pe activităţile cu tinerii. Pentru Maria, care nu-şi mai vede capul de treburi şi trebuie să se descurce singură cu serviciul şi cu creşterea celor doi adolescenţi, toate bisericile sunt în esenţă la fel. Aşa că se alătură aceleia care îi promite să-i salveze copiii. Pentru Maria nu contează că doctrina acestei secte nu are niciun respect pentru adevărul suprem.

Randall, un important cadru de conducere, are o slujbă extrem de solicitantă care a provocat creşterea tensiunii sale arteriale. Doctorul său îl îndeamnă să practice yoga şi tehnici de meditaţie pentru a ţine sub control stresul şi anxietatea care-i domină viaţa. Randall se întâlneşte cu un alt director care pare să ţină totul sub control. El îi spune că acest lucru se datorează tehnicilor de meditaţie învăţate de la un guru oriental. Randall se alătură grupului acelui guru ale cărui învăţături îşi au originile în religia hindusă.


Oameni ca Maria şi ca Randall vor adera la un sistem de convingeri atât timp cât acestea funcţionează în cazul lor. Vor accepta orbeşte orice lucru care promite să le uşureze povara, să le rezolve problemele şi să aducă un element de certitudine în viaţa lor, fără să-i intereseze aproape deloc dacă există o realitate absolută dincolo de promisiunea care le-a fost făcută. Dar dacă nu găsesc pacea şi uşurarea pe care le-au căutat, vor sări gardul în curtea vecinului, care pare să ofere un "adevăr" care le este de mai mare ajutor.

În cele din urmă, cei care au o credinţă personală ce nu se întemeiază pe adevărul absolut vor rămâne cu mâinile goale. Nicio credinţă, indiferent cât de sinceră ar fi, nu poate furniza certitudine pe termen lung, nu poate împlini nevoile omului, nici rezolva problemele sale fizice, emoţionale sau relaţionale. Aşa cum un apel telefonic este inutil dacă nu se află cineva la capătul celălalt care să răspundă, o credinţă este inutilă dacă nu există o realitate care s-o valideze. Când credinţa noastră întinde mâna, trebuie să existe o mână care s-o apuce. Pentru a ne face vreun bine, realitatea trebuie să fie mai mult decât o imagine fantomatică proiectată de dorinţe deşarte sau de iluzii ascunse sub masca credinţei; ea trebuie să existe în mod obiectiv. Singurul Dumnezeu care ne poate împlini nevoile este un Dumnezeu real - un Dumnezeu cu care putem să avem o legătură puternică şi cu care putem să stabilim o relaţie.

Oamenii pot să susţină "adevăruri" diferite numai dacă nu cred cu adevărat în niciunul dintre ele. Numai dacă crezi că omului nu îi este la îndemână niciun adevăr real poţi să validezi eforturile oricărei persoane de a-şi construi propriul adevăr. A spune că un adevăr este la fel de bun ca altul înseamnă să afirmi că nu contează deloc ce crezi pentru că toate convingerile religioase sunt simple iluzii pe care le adoptăm, cu disperare, pentru a face faţă incertitudinilor şi complicaţiilor vieţii. Oamenii nu pot valida toate adevărurile dacă au noţiunea că există, de fapt, un singur adevăr real.

Dar ce se întâmplă cu ideea conform căreia ne putem crea propriul adevăr, dacă acel singur Dumnezeu real există cu adevărat? Dar dacă există un Dumnezeu undeva, un Dumnezeu Care este singura sursă a certitudinii, a semnificaţiei, a scopului şi a identităţii? Şi ce-ar fi dacă, aşa cum afirmă creştinii, există o singură cale pe care se poate ajunge la El, şi anume printr-o relaţie personală cu Isus Cristos? Suntem pe deplin conştienţi de faptul că afirmaţiile creştinismului sunt exclusiviste şi nu permit existenţa altor dumnezei sau a altor căi spre Dumnezeu. Dar dacă aceste afirmaţii sunt adevărate, în ciuda faptului că oamenilor li se pare neatrăgător creştinismul din cauză că pare intolerant faţă de alte concepţii şi în ciuda faptului că afirmaţiile sale exclusiviste sunt considerate astăzi incorecte din punct de vedere politic? Ce efect ar avea acest lucru asupra noţiunii că ar trebui să afirmăm că toate credinţele sunt valide?

Ar desfiinţa-o. Dacă există un singur adevăr absolut, atunci ideea că ne putem creea propriul

adevăr este distrugătoare. Este cea mai periculoasă doctrină pe care am putea-o adopta, pentru că dacă susţii o credinţă care nu există ca realitate obiectivă eşti în pericolul de a pierde promisiunile şi beneficiile cunoaşterii Dumnezeului adevărat. Te


afli în pericolul de a-ţi irosi viaţa. Dacă crezi că e posibil să existe un adevăr real undeva, cumva, dar este imposibil

să-I cunoşti, răspunsul nu este să te dai bătut şi să adepti o imitaţie convenabilă a adevărului care pare să funcţioneze pentru tine: trebuie să-ţi continui căutarea. Dacă adevărul real există, niciun substitut nu-ţi va oferi răspunsurile de care ai nevoie.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

Acum, când suntem încă la începutul cărţii, vrem să spunem că nu facem niciun secret din convingerea noastră conform căreia creştinismul prezintă singura imagine corectă asupra realităţii. Scopul nostru este acela de a contracara concepţia postmodernă şi de-a arăta că acest adevăr este cert şi întemeiat pe absoluturi solide. Iar absolutul suprem care ne oferă certitudinea nu este nimic mai puţin decât un Dumnezeu personal Care ne invită la o relaţie cu El. Adevărul nu este un concept abstract care se poate schimba pe măsură ce se schimbă nevoile noastre. Adevărul rezidă în persoana lui Dumnezeu, a Cărui existenţă şi al Cărui caracter sunt sigure, imuabile şi absolute. Adevărul nu este arbitrar; el izvorăşte din natura lui Dumnezeu. Toate religiile alternative şi toate încercările omului de a-şi crea propriul adevăr sunt iluzii care nu au suport real şi astfel vor duce în mod inevitabil la situaţii fără ieşire.

Vom arăta că absoluturile sunt reale, că adevărul este valid şi credinţa în Dumnezeu nu este un salt iraţional în întuneric sau o speranţă disperată lipsită de fundament. Mai degrabă, o astfel de credinţă este perfect raţională, solid întemeiată, uşor de susţinut din punct de vedere intelectual şi împlinitoare din punct de vedere emoţional. Nu este nevoie să-ţi laşi creierul la intrarea în biserică atunci când devii credincios. Şi nici nu trebuie să întorci spatele bucuriilor vieţii. Dimpotrivă, Dumnezeul creaţiei este singurul răspuns complet, raţional la întrebările religioase şi filozofice ale oamenilor, iar o relaţie personală cu El este singura sursă de fericire autentică.

Chiar în timp ce te conducem spre esenţa adevărului şi demonstrăm caracterul raţional al credinţei în Dumnezeu, înţelegem perfect faptul că puţini oameni sunt câştigaţi la credinţă prin simpla argumentare. S-ar părea că cei mai mulţi vin la Dumnezeu prin mărturia unei persoane care îi iubeşte şi a cărei viaţă radiază atâta bucurie şi încredere, încât necredinciosului îi lasă gura apă şi îşi doreşte să aibă şi el aşa ceva. Nu trebuie să permitem ca această cale spre credinţă să devină ţinta dispreţului nostru. Unii dintre cei mai puternici, cei mai buni, mai siguri şi mai dedicaţi creştini pe care-i cunoaştem au devenit credincioşi datorită mărturiei cuiva înainte de a descoperi temeiurile raţionale ale credinţei lor. Pe de altă parte, mulţi alţi oameni nu ar accepta să creadă în Dumnezeu înainte de a simţi sub picioare temelia solidă a adevărului.

Oricum ai fi - o persoană atrasă spre Dumnezeu prin viaţa sau mărturia unui prieten sau una care examinează cauciucurile şi verifică tot ce este sub capota credinţei


creştine - sperăm că această carte te va ajuta să înţelegi că temeliile creştinism ului sunt solide şi puternice.

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. De ce este important ca adevărul să preceadă credinţa? 2. Care sunt concepţiile centrale despre adevăr susţinute de Iluminism, de modernism şi de postmodernism?

3. Poate credinţa singură să determine adevărul? De ce da sau de ce nu? 4. Poate adevărul să fie adevărat pentru o persoană, dar nu şi pentru alta? De ce da sau de ce nu?

5. Ce se poate întâmpla când oamenii îşi concentrează atenţia asupra actului credinţei şi nu asupra conţinutului ei?

6. Poate fi demonstrată existenţa lui Dumnezeu? De ce da sau de ce nu? 7. Este posibil ca o credinţă susţinută cu putere, dar fără conţinut, să

împlinească nevoi reale? Explică răspunsul.


2. ÎN CE AR TREBUI SĂMI PUN ÎNCREDEREA? ≈ NEVOIA UNUI ABSOLUT SUPREM ≈

„Eu nu cred în niciun fel de absolut, fie el moral sau de alt fel”, spuse Kevin în timp ce el şi prietenul său cel mai bun, Corey, mergeau cu maşina de-a lungul coastei californiene. Amândoi erau studenţi la Universitatea din Los Angeles şi mai aveau mai puţin de un an până la absolvire. Corey tocmai sugerase că aventura de o noapte pe care o avusese Kevin cu o fată necunoscută pe care o acostase la petrecerea din seara precedentă era un lucru greşit, pentru că încălca standardele morale.

- Poate că aceste standarde au fost necesare pentru asigurarea stabilităţii societăţii în trecutul neluminat şi ignorant, dar sunt depăşite astăzi, îi răspunse Kevin. Nu mai avem nevoie de astfel de standarde. Toate sunt arbitrare, niciunul nu este absolut. Ar trebui să le desfiinţăm.

La următoarea ieşire, Kevin părăsi autostrada, intrând într-un complex comercial şi îşi parcă maşina decapotabilă în faţa unui magazin pentru surferi.

- Am ajuns, spuse el în timp ce coborau amândoi din maşină pentru a intra în magazin. Kevin era în căutarea unei noi plăci pentru surfing. Examinară împreună mai multe plăci până să găsească una care să-i convină.

- Cât de lungă este cea albastră? îl întrebă pe vânzător. - Doi metri şi jumătate, îi răspunse acesta. Kevin se uită cu mare atenţie la placa respectivă. - Cred că te înşeli. Nu pare atât de lungă, spuse el. vanzătorul a repetat că ceea ce îi spusese mai înainte este

corect, şi chiar i-a arătat lui Kevin eticheta pentru confirmare. Dar Kevin era sigur că era o greşeală la mijloc. - Aveţi o ruletă? întrebă el. vanzătorul aduse o ruletă şi îl ajută pe Kevin să măsoare placa, în timp ce Corey o

ţinea în poziţie orizontală. - Se pare că ai dreptate - spuse Kevin, scărpinându-se în cap.

Mie pur şi simplu nu mi se pare aşa de lungă. Îşi scoase cartea de credit, i-o întinse vânzătorului şi spuse: - O cumpăr. Cei doi tineri puseră placa în maşină şi după ce intrară amândoi în maşina lui

Kevin, Corey rânji spre prietenul său, spunându-i: - Credeam că nu crezi în niciun fel de standard absolut! - Nu cred, întări Kevin. - Atunci de ce ai cerut o ruletă ca să verifici lungimea plăcii de surf?


- N-am vrut să fiu înşelat. Am vrut să mă asigur că aceea era lungimea reală. - Şi ai avut nevoie de un standard ca să fii sigur. Ruleta aceea reprezintă un standard

pentru măsurători liniare. Aşă că, vezi tu, crezi totuşi în standarde. - Hai să fim serioşi, Corey. E cu totul altceva, şi tu ştii asta foarte bine. - Oare? Tocmai ai demonstrat că am trăi într-o lume a haosului şi a incertitudinii

dacă n-am avea o unitate de măsură standard pentru măsurătorile în lungime. Nu e oare posibil să existe standarde şi pentru comportament? Pentru felul în care ar trebui să ne purtăm cu oamenii?

Corey are dreptate. O lume fără standarde ar fi o lume a haosului. Conform tradiţiei, acum câteva secole nu existau standarde pentru măsurătorile liniare. Fiecare tâmplar îşi tăia lemnul folosindu-se de cea mai la îndemână unealtă de măsurat: propriul picior. Ca rezultat, mesele de lemn lungi de şase picioare aveau dimensiuni diferite din cauză că şi picioarele tâmplarilor aveau dimensiuni diferite. Clienţii care doreau să facă o afacere bună probabil că aveau grijă să observe ce număr poartă tâmplarulla pantof înainte de semnarea contractului.

Legenda spune că un rege a decis să pună capăt incertitudinii în privinţa măsurătorilor liniare. A măsurat lungimea propriului picior regal şi a decretat că toţi tâmplarii trebuie să folosească, începând din ziua aceea, această dimensiune ca standard pentru unitatea de un picior. De atunci încolo, toţi cei care comandau o masă de şase picioare în ţara aceea ştiau exact ce vor primi: o masă care avea de şase ori lungimea piciorului regelui.

Aşa cum regele din legendă a furnizat un standard pentru măsurătorile liniare în regatul său, guvernele de astăzi furnizează standarde pentru măsurarea greutăţii sau a altor elemente de acest fel de care ne lovim în interacţiunile de fiecare zi şi în comerţ. În Statele Unite, aceste standarde sunt reglementate de o agenţie numită Biroul de Standarde al Statelor Unite. Această agenţie păstrează standarde fixe pentru volum: galon, sfert de galon, pintă; pentru greutate: tonă, livră şi uncie; pentru lungime: milă, yarzi şi inchi.

Deşi nu prea ne gândim la aceste standarde sau la sursele lor, depindem de ele în fiecare zi în moduri cât se poate de practice. Datorită lor suntem siguri că plecăm acasă cu exact cât avem nevoie atunci când cerem o livră de cuie, doi yarzi de material sau un sfert de lapte. Sau când mergem de la Dallas la Nashville cu o anumită viteză, putem determina cât de mult timp ne va lua să parcurgem această distanţă.


STANDARDE CONDIŢIONATE ŞI ABSOLUTURI Aceste standarde pe care le stabilesc guvernele ne sunt de mare folos, dar nu sunt

absoluturi; sunt ceea ce, pentru scopurile noastre actuale, numim standarde condiţionate. Ele sunt condiţionate de autoritatea care le stabileşte. Aceste standarde se pot schimba când autoritatea care stă în spatele lor se schimbă. Vine la putere un rege nou care să decidă că piciorul lui de măsura 42 este un standard mai bun decât măsura 41 a predecesorului său. Guvernele europene au adoptat sistemul metric şi au schimbat moneda fiecărei ţări din Uniunea Europeană cu moneda unică europeană. Totuşi, în ciuda acestor schimbări, noi acceptăm aceste standarde condiţionate şi autoritatea care le impune pentru că ştim că avem nevoie de standarde unanim acceptate pentru facilitarea schimburilor comerciale.

Dacă cercetăm ce se află sub unele dintre standardele noastre condiţionate, descoperim, în profunzime, standarde necondiţionate înrădăcinate în realităţi mult mai sigure decât autoritatea omenească. Standardele pe care le folosim pentru a măsura timpul, de exemplu, nu sunt condiţionate, pentru că sunt în afara controlului omului. Natura, mai degrabă, şi nu decizia vreunui om, dictează lungimea zilelor şi a anilor. Ziua va fi totdeauna un ciclu constituit din perioada de lumină urmată de cea de întuneric; un an va fi totdeauna format din 365 de zile. La un moment dat în istorie, o autoritate oarecare a decis să împartă ziua în 24 de segmente denumite ore, dar a fost nevoie ca aceste segmente să se conformeze unei realităţi mai vaste asupra căreia oamenii nu aveau nicio autoritate: rotaţia Pământului. Orele şi minutele sunt standarde condiţionate, dar au trebuit ca acestea să se conformeze unui standard necondiţionat care nu este supus manipulării sau deciziei omeneşti. Motivul pentru care putem avea încredere în astfel de standarde este tocmai autoritatea surselor lor.

Avem nevoie de surse cu autoritate nu numai pentru standardele care asigură o bună funcţionare a societăţii sau pentru măsurarea timpului, ci şi pentru validarea celor mai multe dintre cunoştinţele şi convingerile noastre. Standardele condiţionate ale guvernului funcţionează foarte bine în cazul lucrurilor practice precum greutăţile, măsurile, monedele de schimb. Standardele necondiţionate puse la dispoziţie de natură sunt perfect adecvate pentru a ne oferi un mijloc vrednic de încredere pentru măsurarea timpului. Dar noi avem întrebări şi avem nevoie de o cunoaştere care trece cu mult dincolo de ceea ce ar putea valida guvernul sau natura.

Noi, oamenii, suntem copleşiţi de întrebări stăruitoare despre rostul, destinul şi scopul nostru. Vrem să fim asiguraţi că valori abstracte precum dragostea, adevărul, frumuseţea, corectitudinea şi bunătatea sunt reale. Vrem să fim siguri de realitatea lucrurilor pe care le percepem cu simţurile noastre: copacii, munţii, păsările şi oamenii. Vrem să avem siguranţa că sunt valide concluziile la care ajungem prin procesele gândirii noastre. Şi pentru a dobândi siguranţa că astfel de convingeri sunt adevărate, avem nevoie de un standard mult mai solid decât un decret regal şi mult mai de nădejde decât orbitele pe care se învârt planetele. Avem nevoie de un standard


necondiţionat. Avem nevoie de un absolut. Dictionarul Webster defineşte absolutul ca fiind "perfect, neîndoielnic, fundamental,

ultim".' Un absolut este un adevăr de nezguduit sau o temelie a cunoaşterii care nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Este autoritatea finală. Este ceea ce folosim ca dovadă atunci când totul este contestat. Un absolut întăreşte ceea ce ştim şi conferă încredere în ceea ce cunoaştem şi un motiv de certitudine. Un absolut trebuie să fie mai presus de orice contestare, pentru a funcţiona ca un standard demn de încredere. Trebuie să fie bătut în cuie, constant şi considerat ca de la sine înţeles.

Dacă vrem să fim siguri că o convingere este adevărată, trebuie să descoperim dedesubtul ei un absolut ultim pe care să fie întemeiată. Trebuie să ştim că există o autoritate finală, dincolo de orice îndoială, care să servească drept răspuns final pentru toate îndoielile. Trebuie să ştim că există un adevăr fundamental care explică orice alt adevăr. Cunoaşterea pe care pretindem că o avem se năruie asemenea unui şir de piese de domino dacă nu ajunge să se bazeze pe ceva ce nu poate fi doborât. Înainte de a putea stabili dacă convingerile noastre sunt adevărate în mod obiectiv, trebuie să stabilim că sunt susţinute de ceva care este în mod atât de evident adevărat, încât nu e nevoie să fie dovedit în niciun fel.' Multe dintre convingerile expuse anterior par să fie în mod atât de evident adevărate, încât suntem surprinşi că le-ar putea pune cineva la îndoială. Dragostea, adevărul, frumuseţea, raţiunea, principialitatea, realitatea obiectivă par să existe ca adevăruri de la sine înţelese, care nu au nevoie de absoluturi pentru a le susţine. Dar astăzi se pare că niciun adevăr nu este destul de evident în sine pentru a fi considerat mai presus de orice îndoială. În mintea multora, dragostea nu există cu adevărat. Este doar un instinct sau o reacţie hormonală pe care natura ne-a dat-o pentru perpetuarea rasei. Mulţi cred că frumuseţea nu are o existenţă obiectivă, ci este o interpretare subiectivă care depinde de cel ce o admiră. Societatea se îndoieşte din ce în ce mai mult de existenţa unui adevăr absolut. Perspectiva postmodernă i-a determinat pe mulţi să considere adevărul ca fiind condiţionat şi alterabil, depinzând de timp, de spaţiu şi de circumstanţe. Dacă adevărul nu este susţinut de un absolut, o credinţă este la fel de bună ca oricare alta şi despre niciuna nu se poate afirma că este cu adevărat corectă, excluzându-le astfel pe toate celelalte.

Fără un absolut, nici măcar faptul evident că existăm nu este o certitudine. O doctrină a unora dintre religiile orientale spune că existenţa este o iluzie. Ceea ce pare real pentru noi - inclusiv fiinţa noastră - este doar un vis în mintea unei imense conştiinţe cosmice, impersonale. Şi este foarte greu să le dovedeşti contrariul celor care operează în cadrul acestei presupuneri. Tot ceea ce le-ar dovedi că realitatea este obiectivă este doar o parte din vis. Nici dacă s-ar ciupi pentru a se trezi din vis nu s-ar dovedi nimic. Ar susţine că doar au visat că s-au trezit.

Putem refuza o astfel de concepţie despre realitate pentru că este nefondată şi iraţională, dar cum putem şti cu siguranţă? Cum putem dovedi că ceea ce noi numim realitate este fapt sau iluzie? Că frumuseţea este reală sau subiectivă? Cum putem fi


siguri că există un lucru ca adevărul? Confruntarea cu acest gen de alegeri este ca cea pe care am avea-o în cazul în care ne-am afla pe un hol cu multe uşi nemarcate. Toate sunt la fel, toate sunt încuiate, fiecare ne poate conduce fie spre adevărul solid, demn de încredere, fie spre vidul irationalului şi al amăgirii. Cum alegem pe care uşă să intrăm?

O fetiţă de clasa întâi a găsit răspunsul. O colegă a adus la şcoală un căteluş de doar două săptămâni ca să se laude cu el. În cadrul discuţiei care s-a iscat, copiii au început să se întrebe ce sex avea căteluşul dar nu erau siguri cum pot să determine acest lucru. Fetiţa despre care vorbim a ridicat mâna şi a spus: "Ştiu cum putem să aflăm." Învătătoarea, re semnată deja că va trebui să ţină o lecţie de educaţie sexuală, a întrebat: "Cum putem să ştim, Megan?", iar fetiţa a răspuns: "Putem să votăm."

Poate că zâmbiţi citind această relatare, dar ea ilustrează o presupunere pe baza căreia operează şi pe care o consideră validă majoritatea populaţiei Statelor Unite. Idealul democtratic al legii majorităţii, întărit de principiile egalităţii şi ale toleranţei, i-a făcut pe mulţi să accepte principiul conform căruia orice lucru aprobat de societate este adevărat. Practici controversate precum avortul, homosexualitatea, eutanasia şi libertatea sexuală devin corecte dacă societatea, ca întreg, spune că sunt corecte. Mulţi oameni insistă astăzi asupra ideii că au dreptul să aleagă aceste valori, aşa cum ar avea dreptul de a alege fidelitatea, castitatea, dragostea şi principialitatea. Ei nu văd nicio diferenţă reală în ceea ce priveşte validitatea acestor două liste şi nu au la dispoziţie niciun mijloc pentru a determina această validitate, cu excepţia consensului majorităţii. Pentru ei, absoluturile ori nu au nicio importanţă, ori pur şi simplu nu există. Concluzia lor este că noi decidem pentru noi înşine ce vrem să credem în funcţie de ce ne convine mai mult.

Dacă există un absolut care determină configuraţia vieţii noastre în acelaşi fel în care mişcarea de rotaţie a Pământului determină durata unei zile, este periculos să-I ignorăm. Dacă ignorăm acest absolut, ne plasăm pe o orbită total incompatibilă cu modelul de funcţionare a universului. Dacă există un absolut Suprem, vom descoperi că este imposibil să clădeşti o viaţă stabilă pe o altă temelie, oricare ar fi aceea, chiar dacă societatea ar considera că alte temelii sunt perfect adecvate. Conducerea unei ţări, cu înclinaţia sa de a fi de partea majorităţii, nu are dreptul - şi în cele din urmă nici capacitatea - de a legifera schimbarea temeiurilor universale ale moralităţii, aşa cum nu l-ar avea nici dacă ar dori să legifereze schimbarea duratei unei zile. Realitatea nu se va clinti nici măcar cu un milimetru pentru satisfacerea capriciiilor unei societăţi egocentrice. Orice succes aparent în domeniul schimbării principiilor morale sau al adevărului esenţial este o iluzie temporară care se spulberă curând, dând naştere la suferinţă şi haos. Aşa cum vom demonstra în această carte, adevărul real este solid şi inalterabil. Este ferm susţinut de un absolut care nu este condiţionat şi nu este supus niciunui fel de schimbări.


GĂSIREA ABSOLUTULUI SUPREM

Singura cale sigură de a determina dacă convingerile noastre sunt adevărate este să ne asigurăm că se bazează pe o temelie solidă, demnă de încredere. Trebuie să ne analizăm fiecare convingere, să dăm la o parte strat după strat, până descoperim absolutul care o susţine. Ne punem încrederea în convingerile noastre tot aşa cum ne punem încrederea în casele noastre. Avem încredere în primul etaj pentru că este construit deasupra parterului bine clădit, solid şi sigur. Avem încredere în parter pentru că este construit pe o fundaţie solidă şi sigură. Avem încredere în fundaţie pentru că este construită pe un strat de rocă ferm şi sigur. Avem încredere în stratul de rocă pentru că ... ei bine, toţi avem încredere în roci. Este inutil să pui roca sub semnul întrebării sau să cauţi sub acest strat ceva mai solid. Experienţa, raţiunea şi intuiţia ne spun că roca de bază este răspunsul suprem al constructorului la probema rezistenţei solului. Am văzut toată viaţa case construite pe această rocă de bază şi sunt în picioare şi astăzi. Ar fi o nerozie să irosim timp şi bani pentru a analiza roca de bază forând în acest strat pentru a demonstra ceea ce ştie deja toată lumea: roca de bază este solidă, demnă de încredere şi sigură pentru construcţii. Este absolutul constructorului.

Procesul este acelaşi când este vorba despre validarea celor mai profunde credinţe şi convingeri. Raţiunea ne spune să căutăm dedesubtul credinţelor noastre, strat după strat, până când găsim, sub toate acestea, un adevăr fundamental despre care putem presupune că este adevărat - un adevăr mai presus de o dovadă empirică, un adevăr pe care îl acceptăm ca necesar din punct de vedere logic sau prea evident ca să fie pus în discuţie.

Procesul cu ajutorul căruia ne croim drumul prin aceste straturi se desfăşoară în felul următor: credem că este bine, este corect, este drept să-i ajuţi pe şoferii care au făcut pană pentru că acceptăm validitatea maximei: "Fă-le altora ceea ce ai vrea să-ţi facă ei ţie." Noi credem că această maximă este validă pentru că este înrădăcinată în înţelegerea faptului că depindem unii de alţii în vederea supravieţuirii într-o lume plină de necazuri şi de durere. Credem că ar trebui să luăm în serios această dependenţă a unora de ceilalţi în vederea supravieţuirii pentru că acceptăm fără rezerve credinţa universală că existenţa societăţii umane trebuie menţinută. Practic, orice persoană acceptă acest adevăr ca fiind unul fundamental. Este un absolut universal asumat şi adoptat de toate societăţile, din toate timpurile şi de pretutindeni.

Dar până şi acestui absolut îi lipseşte ceva pentru a fi un strat de rocă de bază. De ce ar trebui menţinută existenţa societăţii? Cine a avut ideea aceasta? De ce contează acest lucru? De ce credem că ar trebui să-I credem? Înainte de a ne încrede în acest adevăr fundamental în aparenţă evident, trebuie să căutăm în straturile sale profunde pentru a vedea dacă are suportul impenetrabil al unui


absolut suprem. Dacă găsim un astfel de absolut, putem lăsa deoparte dovezile; nu mai este nevoie să săpăm mai adânc. Am ajuns la adevărul de bază care trebuie pur şi simplu acceptat ca o necesitate logică prea evidentă pentru a fi pusă în discuţie.

ÎNCREDEREA ÎN ABSOLUTUL SUPREM

Un gânditor raţionalist radical ar fi deranjat de sugestia că un absolut suprem este mai presus de orice dovadă. Dacă suntem făpturi raţionale care caută o metodă ratională de validare a celor mai profunde convingeri, n-ar trebui să fim circumspecţi faţă de sugestia de a ignora raţiunea şi de a accepta pur şi simplu acest absolut suprem fără nicio dovadă? Cum putem şti că temelia pe care se bazează convingerile noastre este cu adevărat solidă, dacă raţiunea nu o poate dovedi?

Noi nu vrem să sugerăm că la formularea acestei presupuneri ar trebui să ignorăm cu totul raţiunea. De fapt, raţiunea însăşi ne arată că nu există alternativă la enuntarea acestei presupuneri. Absolutul suprem nu poate fi dovedit pentru că, dacă ar putea fi dovedit, nu ar mai fi absolutul suprem. Ar fi doar un standard condiţionat care are nevoie de validare de către un adevăr mai profund, de la sine înţeles, care ar putea fi, de fapt, absolutul ultim. Ceea ce nu poate fi dovedit poate fi doar acceptat sau respins. Dar nu ar trebui acceptat orbeşte. Înainte de a ne pune încrederea în absolutul suprem, ar trebui ca raţiunea să ne arate că este o necesitate logică fără alternativă ratională, În acest caz, pur şi simplu trebuie să-I acceptăm. Fie că vă place, fie că nu, nu există o altă cale. Când am ajuns la roca de bază, vine momentul să-i recunoaştem rezistenţa şi să începem să construim.

Sigur că putem alege să ne încrucişăm braţele, să ne înfigem călcâiele adânc în pământ şi să refuzăm să acceptăm că stratul de rocă este solid. Putem să insistăm în favoarea obţinerii dovezii empirice chiar şi în cazul temeliei credinţelor noastre, unde nu este disponibilă o astfel de dovadă. Un constructor poate să dea o gaură în roca de bază pe care intenţionează să construiască pentru a vedea cât de fermă şi de rezistentă este, dar asta înseamnă că distruge acel strat, care nu mai poate constitui baza fundaţiei şi trebuie să sape mai departe până la un alt strat de rocă. Dacă el persistă în îndoială şi sfărâmă fiecare strat de rocă pe care îl scoate la iveală, nu va avea niciodată o casă; va avea doar o gaură în pământ. Într-un mod similar, dacă refuzi să accepţi un absolut suprem, nu vei fi niciodată sigur de convingerile tale: vei avea o gaură în viaţa ta - care va fi goală şi lipsită de sens.

Nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că promovăm o doctrină a credinţei oarbe care ignoră faptele şi dispreţuieşte raţiunea. Pe măsură ce veţi citi, veţi vedea că susţinem exact contrariul, şi anume că nicio credinţă nu ar trebui acceptată fără sprijinul deplin al raţiunii pragmatice. Totuşi raţiunea va ajunge într-un punct în care trebuie să


renunţe la pretenţia sa de a obţine o dovadă empirică şi să apeleze la o presupoziţie asumată, bazată pe necesitate logică. Nu există alternativă. Fiecare om admite absoluturi, chiar şi cel mai ferm raţionalist. Dacă ai o credinţă anume - fie că este o credinţă religioasă, fie naturalism ateu -cercetează în profunzime şi vei găsi în cele din urmă supoziţia unui absolut nedovedit.'

Analiza şi raţiunea au o valoare foarte mare şi ar trebui folosite continuu şi cu mare grijă. Dar trebuie să ne amintim că scopul analizei este acela de a asigura transparenţa unui subiect, astfel încât noi să vedem adevărul solid de dincolo de el. Totuşi, dacă insistăm să obţinem transparenţa adevărului suprem, căutarea noastră va avea o finalitate lipsită de conţinut şi semnificaţie. Aşa cum spunea C. S. Lewis: "E bine ca fereastra să fie transparentă, fiindcă strada sau grădina din spatele ei este opacă. Cum ar fi dacă ai vedea şi prin grădină? Nu are rost să încerci să vezi prin principiile fundamentale. Dacă vezi prin tot, înseamnă că totul e transparent. Dar o lume pe de-a-ntregul transparentă este o lume invizibilă. A vedea prin tot e acelaşi lucru cu a nu vedea."

După explicarea fiecărui adevăr prin adevărul superior de dincolo de el, vom ajunge în final la un adevăr care nu poate fi explicat din cauză că dincolo de el nu se mai află un alt adevăr mai mare. Acesta este adevărul de bază pe care se întemeiază toate adevărurile. Este adevărul care trebuie pur şi simplu crezut ca atare şi acceptat ca necesitate logică fără alternativă. Este absolutul suprem care răspunde la întrebările noastre cele mai profunde şi conferă semnificaţie tuturor lucrurilor pe care le gândim şi le credem.

Vrem să spunem oare că este imposibil să cunoaştem adevărul cu certitudine? Dacă încheiem căutarea noastră după adevăr, insuşindu-ne pur şi simplu un absolut nedovedit, cum putem şti că ne însuşim absolutul potrivit? Tu poţi să-ţi însuşeşti naturalismul, iar eu, pe Dumnezeu. De vreme ce nici Dumnezeu, nici naturalismul nu sunt lucruri care pot fi dovedite prin metode ştiinţifice, înseamnă că ambele presupuneri sunt la fel de bune? În niciun caz! Experienţa noastră empirică în privinţa lumii ne pune la dispoziţie un tipar care schiţează configuraţia generală a adevărului suprem. Putem folosi acest tipar pentru a identifica absolutul care explică în modul cel mai compatibil realitatea pe care o experimentăm. Aşa cum un expert în depistarea urmelor animalelor poate determina specia, mărimea şi viteza unei vieţuitoare analizând urmele paşilor acesteia, noi putem afla multe despre absolutul din spatele realităţii din amprenta lăsată de el asupra lumii noastre. Trebuie să facem o presupunere în legătură cu adevărul absolut, dar nu este nevoie să fie una oarbă. Natura şi propria experienţă în legătură cu realitatea ne pun la dispoziţie dovezi mai mult decât suficiente pentru a îndreptăţi siguranţa plină de încredere că adevărul este real şi este susţinut de un absolut suprem.

Cei mai mulţi oameni înţeleg faptul că, dacă există un absolut suprem, acesta nu poate fi mai prejos de Dumnezeu. Dar în lumea de azi, atât de mulţi oameni au crescut într-un mediu modelat de naturalismul ştiinţific şi impregnat de postmodernism, încât


Dumnezeu nu mai este considerat prea evident pentru a fi pus în discuţie. Ei fie Îi pun sub semnul îndoielii existenţa, fie o neagă cu desăvârşire. Dar fără Dumnezeu ca absolut de temelie se năruie orice posibilitate a existenţei unui adevăr obiectiv. Cei care neagă existenţa lui Dumnezeu trebuie să se resemneze cu credinţa într-un univers accidental, mecanicist, lipsit de adevăr, semnificaţie, destin sau scop; sau trebuie să accepte o imensă amăgire şi incertitudine cu privire la realitate în sine.

Scopul acestei cărţi este acela de a prezenta rezultatul final al negării existenţei lui Dumnezeu şi de a pune această perspectivă în opoziţie cu alegerea ratională de a-L accepta pe Dumnezeu ca temei ultim al adevărului şi al realităţii. Deşi nu vom încerca să dovedim existenţa lui Dumnezeu în mod ştiinţific sau empiric, vă vom conduce spre a înţelege că credinţa în El este o necesitate logică. Fie El există, fie nimic din univers nu are vreun sens. Dumnezeu este mai presus de orice dovadă ştiinţifică, dar nu este dincolo de dovada oferită de gândirea ratională. Vom subînţelege existenţa lui Dumnezeu în acelaşi fel în care fizicienii subînţeleg existenţa găurilor negre. Găurile negre sunt invizibile prin natura lor, dar astronomii ştiu că ele există datorită efectelor gravitaţionale ale anumitor stele pe care numai ceva de genul unei găuri negre le-ar putea provoca. Dumnezeu este invizibil, dar noi ştim că există datorită acelor efecte din univers pe care numai cineva ca Dumnezeu le-ar putea cauza. În acest sens, avem într-adevăr dovada existenţei lui Dumnezeu. Vă vom arăta cum să afirmaţi existenţa Lui ca adevăr suprem, astfel încât să puteţi construi pe această temelie a Sa o viaţă plină de certitudine. ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. Ce este un absolut? 2. Care este diferenţa dintre standardele condiţionate, standardele naturale şi

absolut suprem? 3. Ce funcţii practice îndeplinesc standardele în lumea noastră? 4. Care este rolul unui absolut suprem? 5. Abstracţiuni precum adevărul, frumuseţea, bunătatea şi dragostea au nevoie

de un absolut? De ce da sau de ce nu? 6. Asumarea unui absolut implică renunţarea la raţiune? Explică răspunsul. 7. Care sunt cele două opţiuni pe care majoritatea oamenilor le consideră

absolut suprem? Poate fi dovedită vreuna dintre aceste opţiuni? De ce da sau sau de ce nu?


3. POT SĂ AM ÎNCREDERE ÎN CE GÂNDESC? ≈ ABSOLUTUL PENTRU RAŢIUNE ≈

Copilul nou-născut se uită spre mama sa şi încearcă să se concentreze asupra chipului care îl priveşte zâmbind. Nou născutul nu a mai văzut niciun chip înainte de acest moment şi nu are habar la ce se uită. La început, ochii, nasul şi gura zâmbitoare nu înseamnă nimic pentru el. Nu vede nimic altceva decât pete de culoare în mişcare, la fel de lipsite de semnificaţie pentru un nou-născut cum este o pictură de [ackson Pollack pentru cei mai mulţi dintre noi. Chiar şi atunci când copilul începe să înţeleagă semnificaţia a ceea ce vede, creierul său încă nedezvoltat nu va pricepe că feţele părinţilor săi există chiar şi atunci când nu se află în câmpul său vizual. Dar mai târziu, când tatăl începe să-şi ascundă faţa sub o păturică şi se joacă de-a "cucu-bau", conexiunile din creierul copilului se realizează foarte rapid şi începe să opereze cu o formă rudimentară de raţiune. Aceasta îi spune că faţa tatălui există chiar şi atunci când copilul nu o vede.

Pe măsură ce copilul creşte, învaţă să aplice raţiunea la lumea sa cu orizonturi din ce în ce mai vaste. De exemplu, a fost învăţat că Pământul este rotund, chiar dacă vede că în jurul său totul este plat. Observă răsărituri şi apusuri de soare, dispariţia vaselor dincolo de linia orizontului şi poziţia anumitor stele în anumite momente ale nopţii. Folosirea raţiunii pentru evaluarea acestor date îi permite să determine adevărata formă a Pământului. Când atinge un cuptor fierbinte şi simte durerea, apoi vede o altă persoană având aceeaşi reacţie, copilul se gândeşte că anumite sentimente şi experienţe le sunt comune tuturor oamenilor. Raţiunea îi îndreaptă atenţia asupra unor fapte şi adevăruri pe care nu le poate cunoaşte altfel decât prin exercitarea capacităţilor raţionale ale minţii sale.

Cei mai mulţi dintre noi considerăm raţiunea un lucru de la sine înţeles. O folosim în fiecare zi pentru a înţelege datele legate de lumea noastră, lucrurile care pot să nu fie evidente imediat pentru simţurile noastre. Dar este raţiunea demnă de încredere? Putem să credem ce ne spune ea despre fapte şi despre adevăruri care nu pot fi sesizate cu uşurinţă? Sau nu cumva experienţa noastră personală şi condiţionarea noastră ne-au copleşit atât de mult raţiunea încât au făcut-o nedemnă de încredere? În climatul actual dominat de incertitudine, mulţi oameni sunt destul de sceptici cu privire la capacitatea raţiunii de a ne conduce la adevăr.

Unul dintre primii gânditori care au abordat această chestiune a fost filozoful francez Rene Descartes, care a trăit în secolul al XVII-lea. „Gândesc, deci exist”,


afirma el, susţinând că această capacitate de a-şi pune în discuţie propria existenţă este o dovadă a acesteia. Noi ne minunăm uneori de tendinţa filozofilor de a formula afirmaţii care par să complice fapte de altfel prea evidente pentru a fi puse în discuţie. Nu era suficient să se uite în oglindă ca să vadă că există? Dar căutarea lui Descartes are mult mai multă noimă decât pare la prima vedere. Nicio credinţă nu este atât de evidentă încât să nu fie pusă în discuţie dacă nu se întemeiază pe un absolut solid, iar el căuta un temei solid pentru a dovedi că existenţa lui nu era doar o iluzie. Descartes a pus în mişcare avalanşa raţiunii în filozofia modernă. În încercarea sa de a demonstra că exista în mod obiectiv şi că nu era doar o apariţie într-un vis, el a ajuns la concluzia că experienţa gândirii independente i-a dovedit existenţa într-un mod pe care el nu-l putea pune la îndoială.

De la Descartes încoace şi alţi filozofi au afirmat puterea minţii raţionale de a determina nu numai realitatea sinelui, ci şi natura a tot ce este realitate. Numai apariţia postmodernismului a făcut ca validitatea raţiunii să fie pusă sub semnul întrebării. Trebuie să abordăm această chestiune încă de la începutul demersului nostru de căutare a adevărului. Vom explica de ce. Înţelegem că mulţi dintre cititorii noştri au o neîncredere înnăscută în Scriptură şi în religie, în timp ce alţii prezintă aceeaşi neîncredere în ştiinţă. Prin urmare, deşi noi credem atât în validitatea Scripturii, cât şi în cea a ştiinţei, intenţia noastră este să evităm să ne bazăm pe vreuna dintre ele în vederea sustinerii punctului nostru de vedere. În schimb, am vrea să apelăm în principal la temeiul mult mai comun al raţiunii. Suntem perfect conştienţi de dificultatea acestui demers. De vreme ce acum şi raţiunea îşi are detractorii săi, nu putem apela la raţiune fără să arătăm mai întâi că raţiunea este validă. Trebuie să demonstrăm că este înrădăcinată puternic într-un absolut pe care se poate conta, altfel nu putem conta pe ea în căutarea certitudinii.

NEÎNCREDEREA POSTMODERNĂ ÎN RAŢIUNE

Am moştenit de la Iluminism o concepţie despre raţiune care a modelat felul de gândire al lumii occidentale până la mijlocul secolului al XX-lea. Filozofii ilurninişti credeau că raţiunea era supremă; că omenirea putea ajunge la cunoaşterea întregului adevăr numai prin puterea raţiunii. Iluminismul a eşuat ca urmare a Revoluţiei Franceze, dar a lăsat ca moştenire o încredere în puterea raţiunii, o încredere care numai de curând a fost contestată.

În ochii adepţilor postmodernismului, eşecul Iluminismului a discreditat profund raţiunea. Ei sunt convinşi că cei care Continuă să depindă de raţiune ca ghid pentru aflarea adevărului privesc realitatea prin lentile înceţoşate de o filozofie decăzută. Ne înşelăm singuri, susţin ei, dacă credem că suntem capabili


să gândim obiectiv. Ei ne spun că nu putem avea încredere în raţiunea umană pentru că este deformată iremediabil de filozofiile şi de concepţiile noastre culturale. Tot ei spun că ceea ce numim noi raţiune este, de fapt, o concepţie condiţionată despre lume şi viaţă marcată de presupuneri, de idei preconcepute şi de lipsă de informaţie. Deşi pretindem că evaluăm realitatea prin prisma raţiunii obiective, spun ei, de fapt o evaluăm printr-o filozofie a raţiunii născocită de om, bazată pe credinţă, despre care am fost învăţaţi toată viaţa să presupunem că este obiectivă.

Prin respingerea pretenţiilor exagerate ale Iluminismului în favoarea raţiunii, adepţii postmodernismului au înclinat balanţa spre extrema cealaltă. Este o exagerare să spui că ideile preconcepute şi condiţionarea contaminează raţiunea atât de grav încât o invalidează. Sigur că niciunul dintre noi nu poate evita ideile preconcepute şi presupunerile, dar oare asta înseamnă că nu putem cunoaşte, în ciuda lor, adevărul obiectiv, chiar şi nedesluşit şi imperfect? Condiţionarea şi ideile preconcepute întunecă lentilele raţiunii, dar nu într-atât încât să alunge complet lumina. Ştim că acest lucru este adevărat din propria experienţă. Învingem ideile preconcepute de fiecare dată când ne schimbăm modul de gândire. Şi uneori le învingem atât de bine încât ne schimbăm perspectiva asupra lumii. Dacă am fi rămas bloca ţi iremediabil pe drumurile bătătorite ale prejudecăţilor noastre dobândite, toate încercările de învăţare sau de convingere ar fi zadarnice; toate argumentele - absurde; toate încercările de corectare - o risipă de energie, iar căutarea adevărului - un joc de-a baba oarba.

Adepţii postmodernismului folosesc binecunoscutul exemplu al orbilor care au încercat să descrie un elefant pentru a demonstra că raţiunea are o slăbiciune fatală. Dacă vă amintiţi, orbul care a pipăit doar coada elefantului a tras concluzia că elefantii sunt ca frânghiile. Cel care a atins numai partea laterală a susţinut că elefantii sunt ca nişte ziduri. Cel care i-a atins picioarele a spus că sunt asemenea copacilor. Fiecare om a stabilit o premisă şi a formulat o concluzie pe baza evidenţei avute la dispoziţie, dar concluziile individuale nu le-au prezentat persoanelor respective întregul adevăr despre elefanţi. Conform susţinătorilor postmodernismului, această istorie demonstrează că raţiunea nu este un instrument demn de încredere pentru priceperea adevărului.

Dar eşecul acelor bărbaţi orbi nu a fost un eşec al ratiunii; a fost un eşec al reflecţiei. Ceea ce au postulat oamenii aceia despre elefanţi ar fi fost în mare parte adevărat dacă afirmaţiile lor ar fi fost mai modeste. Coada elefantului - nu întregul elefant - este ca o frânghie; partea laterală este ca un zid şi picioarele sunt ca nişte copaci. Fiecare persoană a descris destul de precis partea limitată de realitate pe care a întâlnit-o. Greşeala lor a fost că au tras concluzii prea elaborate pentru a putea fi susţinute de nişte date atât de limitate. Fiecare a încercat să deducă descrierea întregului elefant dintr-un număr limitat de dovezi. Oamenii aceia au


aplicat prost raţiunea şi au obţinut rezultate proaste. Raţiunea nu este discreditată de o proastă folosire, la fel cum nici muzica lui

Beethoven nu este discreditată de o interpretare proastă. Din cauză că distorsiunile şi proasta folosire a raţiunii pot duce la concluzii false, postmoderniştii nu mai vor să aibă deloc încredere în raţiune ca ghid spre adevăr. Câinele de pază bătrân mai latră uneori când nu trebuie, aşa că stăpânii lui îi pun botniţă ca să nu mai latre deloc, lăsând ne păzită poarta credulităţii,

Fiecare orb din istoria de mai sus a găsit într-adevăr un adevăr valid referitor la elefant, deşi unul diferit de adevărurile descoperite de tovarăşii săi. Problema a constat în faptul că niciunul dintre aceste adevăruri individuale nu constituia întregul adevăr. Dar limitările judecăţii şi ale experienţei personale nu ar fi trebuit să-i împiedice pe aceşti oameni să cunoască mai mult adevăr decât ceea ce descoperiseră în mod individual. Ar fi putut să comunice între ei, să-şi împărtăşească experienţele, ba chiar să schimbe locurile între ei, iar cunoştinţele lor combinate ar fi putut, cu uşurinţă, să îi aducă destul de aproape de adevărul obiectiv despre forma unui elefant. Dar să facem încă un pas. Dacă una dintre prejudecăţile unuia dintre cei patru bărbaţi orbi l-ar fi făcut pe acesta să perceapă chiar şi mostra limitată din elefant într-un mod extrem de subiectiv, aşa cum cred postmoderniştii că se întâmplă? Să presupunem că bărbatul orb care a pipăit partea laterală a elefantului, când a participat la acest experiment, a fost puternic condiţionat de mediul în care a trăit. Poate că a trăit toată viaţa într-o casă decorată în mod excentric, în care pereţii erau acoperiţi cu nişte tapiserii în stil rustic, grosolane? Fiind puternic condiţionat să creadă că toate suprafeţele verticale sunt acoperite întotdeauna cu astfel de tapiserii păroase, mintea lui i-ar fi putut juca o festă şi ar fi putut interpreta datele senzoriale creadă vreme îndelungată, şi nu cu ceea ce au simţit în realitate degetele sale. E posibil ca el să fi crezut în mod sincer şi să le fi spus şi celorlalţi că partea laterală a elefantului este ca o tapiserie rustică. Dacă subiectivismul său puternic condiţionat l-a forţat să interpreteze partea laterală a unui elefant într-un mod atât de personal, înseamnă că afirmaţia sa despre coapsa elefantului este validă? Sau nu? Dacă spunem că afirmaţia "un elefant este ca o tapiserie grosolană" este adevărată pentru el, este ea adevărată în vreun fel semnificativ? Dacă permitem ca aserţiuni modelate de astfel de idei preconcepute, de conditionare şi de prejudecăţi personale să poarte eticheta de "adevăr", înseamnă că termenul este lipsit de conţinut real. Dacă adevărul fiecărui om este la fel de valid ca adevărul tuturor celorlalţi, înseamnă cătermenul de adevăr este lipsit de semnificaţie. Un cuvânt care poate însemna orice, de fapt nu înseamnă nimic. Şi această concluzie este foarte asemănătoare cu ceea ce ne spune gândirea postmodernă despre termenul adevăr. Să mai facem un pas şi să spunem că fiecare orb a pipăit o parte din corpul elefantului şi că fiecare a avut idei preconcepute atât de puternice încât relatările lor au fost extrem de variate. Unul a spus că i s-a părut că este un zid de piatră, altul că e un sac de plastic, un altul


că e ca scoarţa unui copac şi unuia i s-a părut că este ceva asemănător untului de arahide. Deşi niciuna dintre aceste relatări extrem de subiective nu va ajuta pe nimeni în ce priveşte înţelegerea adevărului despre elefant, niciuna nu va afecta adevărata natură a animalului. Elefantul ar exista în continuare în mod obiectiv cu texturile şi cu trăsăturile sale, care şi-ar păstra caracterul specific indiferent de relatările care sugerează contrariul. Adevărul există în mod obiectiv, chiar dacă nimeni nu-l pricepe cu acurateţe. Negarea sau ignorarea acestui fapt stă la baza erorii postmodernismului. Nu e nevoie să ne limităm cunoaşterea numai la ceea ce putem învăţa în limitele înguste ale experienţei noastre. Totuşi adepţii unei concepţii strict raţionaliste susţin că nimeni subiective. Aşa cum acei orbi ar fi putut afla mai multe despre elefant dacă şi-ar fi comparat impresiile, şi noi putem comunica date şi concluzii ale unor teste, îmbogăţindu-ne astfel primite de la degete în acord cu ceea ce a fost condiţionat să cunoştinţele. Putem fi învăţaţi. Când experienţa colectivă şi raţiunea practică indică forma generală a adevărului, putem să ne facem o idee despre imaginea de ansamblu, chiar dacă aceasta nu este întotdeauna focalizată perfect. Totuşi mulţi oameni care au adoptat perspectiva postmodernă asupra lumii cred în Dumnezeu. Ei par să accepte ideea de Dumnezeu la nivel intuitiv, fără să simtă nevoia unor dovezi raţionale. Dar capacitatea de a verifica trebuie să fie prezentă chiar şi atunci când credincioşii nu reclamă o verificare. Este la fel ca în cazul unei paraşute sau al unui stingător de Este la fel ca în cazul unei paraşute sau al unui stingător de incendiu sau al unei roţi de rezervă. Poate că nu le vei folosi niciodată, dar trebuie să le ai la îndemână. Credinţa în Dumnezeu trebuie să fie raţionala, chiar dacă raţiunea nu este implicată în mod activ. Credincioşii trebuie să fie pregătiţi să-i susţină caracterul raţional pentru că există mereu oameni care au nevoie să fie convinşi. Pentru aceştia, toate afirmaţiile neverificate sau mărturisirile de credinţă par doar poveşti superstiţioase dacă noi nu le demonstrăm că credinţa noastră are o bază ratională solidă. De vreme ce nu putem demonstra caracterul raţional al credinţei unei minţi care nu are încredere în raţiune, trebuie să ne asumăm mai întâi sarcina de a demonstra că raţiunea este demnă de încredere.

ESTE RAŢIUNEA DEMNĂ DE ÎNCREDERE? In capitolul precedent am afirmat că orice om - fie el naturalist ateu sau credincios - trebuie să-şi asume şi să accepte un absolut de temelie pentru ceea ce crede el că este adevărat.

nu ar trebui să ia de bun nimic niciodată. Ei pretind că ar trebui să ajungem la toate concluziile noastre numai prin raţiune. Dar în momentul în care emit o asemenea pretenţie, ei fac o presupunere şi iau de bun faptul că raţiunea este demnă de încredere. Această presupunere este inevitabilă pentru că niciunul dintre


noi nu poate gândi raţional dacă nu ia de bun faptul că raţiunea este demnă de încredere. Întrebăm, deducem, explicăm şi demonstrăm tot ceea ce ştim prin exerciţiul raţiunii, dar nu punem sub semnul întrebării, nu deducem, nu explicăm şi nici nu demonstrăm validitatea raţiunii. Pur şi simplu continuăm să raţionăm şi considerăm că este de la sine înţeles că putem face acest lucru.

Nevoia de a pune raţiunea sub semnul întrebării nu este un lucru des întâlnit printre noi. Ni se pare că gândire a noastră este suficient de raţională şi pare să se conformeze realităţii pe care o experimentăm. Matematica, de exemplu, care necesită raţionamente abstracte, poate fi verificată în mod evident prin experienţa concretă din lumea tangibilă. Nu este nevoie să depindem numai de procesele interne ale minţii noastre pentru a accepta că doi plus doi fac patru. Putem deveni filozofi şi putem verifica ceea ce este evident printr-un experiment. Putem să punem două portocale pe masă, să le numărăm cu atenţie, apoi să mai punem două lângă ele şi să numărăm din nou. Astfel confirmăm cu ajutorul simţurilor noastre ceea ce am stabilit în mod abstract în mintea noastră: aşa cum ne-am aşteptat, avem patru portocale. Gândirea abstractă şi realitatea bazată pe experienţă par să coincidă.

Dar rămâne întrebarea: cum ştim că gândirea noastră internă sau că realitatea pe care o percepem este obiectivă şi raţională? Cum ştim că portocalele sunt reale sau că matematica nu este altceva decât o iluzie a creierelor noastre? Gândirea unui bolnav mintal este cât se poate de ratională pentru el. De asemenea, experienţa lui legată de realitatea exterioară este conformă cu gândire a sa interioară. Pentru cel care crede că este Napoleon, convingerea sa este confirmată irefutabil de fiecare cuvânt, de fiecare eveniment, de fiecare circumstanţă a existenţei sale. Dacă începi cu el o conversaţie despre vreme, el va crede că eşti un spion în slujba generalului Wellington şi că încerci să-I păcăleşti pentru ca să-ţi dezvăluie dacă plănuieşte un atac în caz că nu plouă. Un bolnav mintal interpretează realitatea prin filtrul delirului său. El vede lumea prin lentilele deformate ale minţii sale tulbura te şi nu are nici cea mai vagă idee că perspectiva sa este departe de a fi absolut adevărată şi obiectivă.

Chiar şi mintea oamenilor în general sănătoşi poate fi supusă distorsiunilor pe care aceştia nu le pot percepe, uneori din cauza influenţelor de moment, alteori din cauza unor precondiţionări mai mult sau mai puţin permanente şi a influenţelor continue. Îmi amintesc o relatare pe care am citit-o la un moment dat despre felul în care influenţele temporare pot altera uneori raţiunea. Un bărbat era sigur că de fiecare dată când era supus anesteziei locale în cabinetul dentistului avea idei excepţional de de creatoare şi de perspicace, care nu îi veneau niciodată în mod normal. Numai că, după ce trecea efectul anesteziei nu-şi mai putea aminti niciuna dintre aceste perle şi era foarte frustrat din cauza aceasta. Cu ocazia următoarei consultaţii, şi-a luat cu el un creion şi un carnet pentru a-şi nota ideile pe măsură ce acestea îi veneau în minte. După ce a trecut efectul anesteziei, omul nostru s-a


uitat pe carnet şi a văzut ce scrisese: ”Higgami-pigarni, bărbaţii sunt toţi bigami, hoggame-poggame, femeile sunt toate monogame.”

În mod evident, gazul folosit de dentist pentru anestezie altera se capacitatea omului de-a gândi raţional, dar îi afectase atât de mult şi judecata încât el nu-şi dădea seama de acest lucru. In ceea ce ne priveşte, suntem în aceeaşi barcă, atâta timp cât nu putem găsi un absolut pentru raţiune mai solid decât propria mtuiţie subiectivă care doar pare să funcţioneze. Fără un astfel de absolut nu avem cum să ştim dacă nutrim gânduri raţionale despre un univers raţional sau dacă suntem toţi nebuni într-un azil în care fiecare gând este o iluzie şi ni se pare raţional numai nouă.

Este înzestrată raţiunea cu un astfel de absolut? Există vreo P~sibilitate de a şti că suntem diferiţi de cei care susţin cu tărie ca Sunt Napoleon reîncarnat?

Când încercăm să dovedim în mod absolut validitatea raţiunii descoperim că ne confruntăm cu o dilemă. Aşa cum arăta C. S. Lewis, este imposibil să dovedim că raţiunea umană este demnă de încredere, deoarece trebuie să ne folosim de raţiunea umană pentru a o dovedi. Dacă pui sub semnul întrebării raţiunea, nu poţi să te bazezi pe propriile tale procese raţionale pentru a-i susţine validitatea. Dacă raţiunea este pusă sub semnul întrebării, propria sa pretenţie la validitate este lipsită de semnificaţie. Nu ne putem aştepta ca raţiunea să depună mărturie împotriva ei însăşi. Când acuzatul este în acelaşi timp şi judecătorul, verdictul este cu siguranţă suspect. Aşa că avem de-a face cu o dilemă. Nu putem dovedi fiabilitatea raţiunii, dar, în acelaşi timp, dacă suntem nesiguri în privinţa raţiunii, suntem nesiguri şi în privinţa capacităţii noastre de a cunoaşte vreun adevăr.

Bănuim că foarte puţini dintre noi îşi irosesc energia cerebrală încercând să dovedească faptul că raţiunea este demnă de încredere. Pur şi simplu continuăm să raţionăm şi luăm ca de la sine înţelese rezultatele acestui proces. Suntem înclinaţi să presupunem că raţiunea este un factor fundamental, un dat pe care, până de curând, nimeni nu l-a pus în mod serios la îndoială.

Totuşi, înainte de a ne permite să presupunem că raţiunea este validă pentru că este fundamentală, trebuie să îi cercetăm fundamentul. Dacă este vorba să ne încredem în caracterul demn de încredere al raţiunii, trebuie să fim siguri că ea este susţinută temeinic de un absolut solid. În concepţia postmodernă, raţiunea este îndoielnică din cauză că adepţii postmodernismului nu pot fi siguri de existenţa unui astfel de absolut. Dacă nu putem găsi acest absolut, rămânem cu această dilemă menţionată de Lewis, şi anume că raţiunea nu are o altă autoritate prin care să poată fi validată, în afară de ea însăşi.


DILEMA NATURALISTULUI

Adepţii conceptului de univers naturalist susţin că totul a luat fiinţă fără

activitatea unei prime cauze externe, supranaturale. Naturaliştii cred că nişte combinaţii aleatorii de atomi s-au lovit pur şi simplu unele de altele, la întâmplare, şi s-au alipit pentru a forma tot ceea ce există. Pentru naturalişti, această concepţie este singura explicaţie posibilă pentru existenţa universului. O asemenea concepţie nu poate valida raţiunea, pentru că dacă lucrurile intră în coliziune şi se combină la întâmplare, rezultatele trebuie considerate ca fiind iraţionale, adică fără raţiune. Prin urmare, un univers care s-a format în mod accidental, din forţe care au acţionat aleatoriu, este prin definiţie un univers fără raţiune. Conform acestui model al originilor, creierul uman - singurul organ al raţiunii pe care-l cunoaştem este produsul aceloraşi forţe aleatorii, accidentale. Naturaliştii văd creierul ca fiind nimic mai mult decât o grupare întâmplătoare de molecule aduse laolaltă de mişcările aleatorii ale unor forţe iraţionale.

Dar cum pot naturaliştii să aibă încredere într-o astfel de minte şi să conceapă că ea ar putea ajunge la concluzii raţionale în privinţa realităţii? Mărturia lor despre raţiune este cât se poate de suspectă, având în vedere faptul că nu ne putem aştepta ca nişte cauze iraţionale să producă rezultate raţionale. Gândirea raţională ne obligă să ajungem la concluzia că universul nu poate produce nimic mai mult decât suma tuturor lucrurilor care există în el. Cu alte cuvinte, dacă raţiunea nu a existat în univers din capul locului, nu poate să-şi înceapă în mod magic existenţa în cursul dezvoltării universului. A susţine orice altceva este echivalent cu a adopta poziţia alchimiştilor medievali, care credeau că pot transforma plumbul în aur. Un univers materialist, haotic, format pe căi iraţionale, nu conţine materia din care este alcătuită raţiunea, deci cum putem presupune că ar putea produce o minte capabilă să enunţe o explicaţie raţională cu privire la realitate şi adevăr? Nu putem. Nu ne putem aştepta ca o minte care este rezultatul unui univers fără minte să explice realitatea şi adevărul, aşa cum nu ne putem aştepta ca amestecând într-un castron cu supă care conţine literele alfabetului să obţinem un sonet de Shakespeare sau măcar o propoziţie făcută de un copil de clasa întâi. Mulţi naturalişti care tind să îmbrăţişeze viziunea postmodernă au acceptat următoarea concluzie: universul este iraţional şi gândirea noastră nu este deloc demnă de încredere. Alţii încearcă încă să împace şi capra, şi varza. Ei cred că în univers există ordine, raţiune şi realitate obiectivă, în ciuda originilor lui aleatorii şi accidentale. Dar, aşa cum am arătat anterior, o asemenea concepţie se contrazice singură. Cei care o susţin pot face acest lucru numai dacă nu s-au gândit la problema concluziei evidente. Ei sunt asemenea personajelor din desenele animate care păşesc de pe o stâncă, deasupra unei prăpăstii, merg prin aer şi cad doar după ce privesc în jos


şi îşi dau seama că nu mai sunt susţinute de nimic. Naturaliştii care cred că raţiunea este raţională, în ciuda originilor sale aleatorii, au făcut primii paşi de pe stâncă în hăul iraţionalului, dar încă nu-şi dau seama de acest lucru. Ei cred că păşesc pe terenul solid al raţiunii, când sub picioarele lor nu este nimic altceva decât aer. Dacă vor continua să aplice raţiunea în apărarea convingerilor lor, inconsecventa acestui demers va ieşi la iveală mai devreme sau mai târziu. În acel moment, fie vor admite inadecvarea poziţiei lor şi o vor schimba, fie vor nega raţiunea pentru a-şi menţine poziţia.

Un univers naturalist nu poate găsi în interiorul său un mijloc de validare a caracterului demn de încredere al raţiunii. Un astfel de univers, cu tot ce conţine el, trebuie considerat ca fiind accidental, aleatoriu şi iraţional, într-o stare de continuă mişcare şi schimbare, imprevizibil. Într-un astfel de univers nu există niciun strat de rocă de bază, nicio temelie solidă care să susţină raţiunea umană. Dacă raţiunea nu are un punct de sprijin sub forma unei temelii ferme şi inamovibile, nu putem folosi raţiunea pentru a înlătura capacul de deasupra adevărului pentru a găsi certitudinea. Raţiunea trebuie să-şi aibă originea într-un absolut raţional care există în afara şi deasupra universului natural, altfel pretenţia noastră că am fi creaturi raţionale nu este demnă de crezare.

STRATUL DE BAZĂ AL RAŢIUNII

Noi nu facem aceeaşi afirmaţie ca Iluminismul, conform căreia raţiunea poate cuprinde tot adevărul. Dar susţinem că tot adevărul este raţional şi că adoptarea unei convingeri care contrazice faptele clare sau simpla raţiune este iraţională. Două afirmaţii contradictorii nu pot fi în acelaşi timp adevărate.

Cădem cu uşurinţă de acord în privinţa faptului că unele realităţi sunt mai presus de raţiune şi nu trebuie să le negăm existenţa doar pentru că ne lipsesc datele despre ele. Nu este iraţional să adoptăm o credinţă ale cărei afirmaţii sunt dincolo de capacitatea noastră de înţelegere, atâta vreme cât aceste afirmaţii nu contrazic raţiunea. De exemplu, poţi să crezi în existenţa spiritelor, deşi nici nu poţi să aduni date clare despre ele, nici nu le poţi înţelege forma de existenţă. O asemenea credinţă nu este iraţională în sine, pentru că, deşi nu putem vedea spiritele în mod direct, nu le putem atinge sau auzi nemijlocit, nimic din experienţa pe care o avem asupra realităţii noastre nu contrazice posibila lor existenţă. Poate că raţiunea nu poate cuprinde această convingere, dar nici nu o poate respinge ca fiind lipsită de temeinicie.

Dar nu putem crede într-o contradicţie evidentă. De exemplu, nu putem crede în existenţa simultană atât a unui obiect inamovibil, cât şi a unei forţe irezistibile, pentru că dacă aceste două lucruri ar veni în contact, fie unul, fie celălalt - dacă nu cumva


ambele - s-ar dovedi fals. Două lucruri marcate astfel nu pot exista în acelaşi timp în acelaşi univers. Se contrazic unul pe celălalt şi este iraţional să crezi în amândouă. Nu putem combina concepţii contradictorii într-o credinţă ratională. Irebuie să alegem o opţiune ca fiind adevărată şi să o respingem pe cealaltă. Sau acolo unde informaţiile sunt insuficiente, pur şi simplu trebuie să ne abţinem de la a lua o hotărâre.

Nevoia de a conforma credinţa cu raţiunea este reală. În Capitolul 8, vom analiza mai în profunzime relaţia dintre credinţă şi raţiune, dar pentru moment este suficient să spunem că credinţa noastră trebuie să fie consecventă cu raţiunea. Autorul şi jurnalistul britanic G. K. Chesterton a creat un personaj preot care are şi calităţi de detectiv. Părintele Brown, căci acesta este numele personajului, îi explică la un moment dat Unui criminal care se dăduse drept preot cum a ştiut că respectivul nu era un cleric autentic. "Ai atacat raţiunea, îi zise părintele Brown. Aceasta este o teologie proastă." Credinţa şi raţiunea sunt odraslele aceluiaşi părinte. Raţiunea furnizează o platformă vitală pe care credinţa să poată sta în picioare în timp ce scrutează orizontul de dincolo de graniţa lumii empirice în căutarea absolutului suprem.

Nimeni nu ar trebui să lase fără răspuns întrebarea despre validitatea raţiunii, pentru că de ea depinde căutarea adevărului absolut. Iar căutarea adevărului nu este un demers oarecare sau un simplu exerciţiu intelectual; are o importanţă vitală, având în vedere ce implică rezultatul ei. Este periculos să eviţi întrebarea. Dacă aflăm că adevărul absolut există, este posibil să existe şi alte lucruri pe care necredincioşii preferă să le excludă ca posibilitate. Aşa cum am afirmat în Capitolul 2, existenţa adevărului absolut implică existenţa unui creator supranatural al universului. Şi dacă există un astfel de creator, afirmaţiile sale despre creaturile sale sunt realităţi de o importanţă colosală pe care trebuie să le tratăm cu toată seriozitatea. Trebuie să căutăm cu perseverenţă răspunsurile la aceste întrebări, altfel vom avea de înfruntat posibilitatea unor consecinţe incomensurabile. Iar raţiunea este ca un ghid absolut necesar în această căutare. Acesta este motivul pentru care validitatea raţiunii este o chestiune de importanţă vitală.

Găsirea absolutului fundamental care să valideze raţiunea implică o presupunere, dar este o presupunere inevitabilă care este conformă atât cu experienţa, cât şi cu logica. Trebuie să presupunem că mintea raţională este produsul unei minţi raţionale superioare. Raţiunea n-ar fi putut apărea din interiorul universului natural pentru că, încă înainte de intrarea oamenilor în scenă, natura era lipsită de raţiune şi de materia din care este făcută raţiunea. Prin urmare, raţiunea trebuie să-şi fi avut originea într-o sursă supra naturală sau, ca să le spunem lucrurilor pe nume, în Dumnezeu. Această presupunere pune originea raţiunii pe seama unei surse raţionale aflate în exteriorul universului natural. Având o sursă superioară universului natural, raţiunea este în măsură să emită judecăţi despre univers - despre fapte, adevăr şi realitate - pe care ne putem baza ca fiind exacte.

Adoptarea lui Dumnezeu ca sursă a raţiunii rezolvă dilema logică a existenţei raţiunii şi ne oferă un absolut care îi garantează caracterul demn de încredere. Poţi


respinge această concluzie, desigur, aşa cum poţi respinge credinţa în spirite din cauza insuficientei datelor empirice. Dar raţiunea nu merită o astfel de respingere pentru că, deşi informaţiile despre Dumnezeu nu fac parte din categoria celor ce pot fi supuse demonstraţiilor ştiinţifice, credinţa în Dumnezeu nu contrazice în niciun fel raţiunea sau experienţa noastră legată de realitate. Dacă Îl respingi pe Dumnezeu ca absolut suprem al raţiunii, nu ai încotro s-o mai apuci. Dacă Îl negi pe Dumnezeu ca sursă şi ca absolut pentru raţiune, laşi raţiunea plutind pe o mare de iraţionalitate. Alternativa ta la Dumnezeu este să trăieşti într-o lume a incertitudinii când este vorba despre ce e real şi adevărat.

Totul se reduce la următorul lucru: dacă ai încredere în raţiune, trebuie să crezi în Dumnezeu. Dacă nu crezi în Dumnezeu, nu poţi avea încredere în raţiune. ÎnIătură-L pe Dumnezeu ca absolut al raţiunii şi este ca şi cum ai trage covorul de sub credinţa că noi suntem fiinţe raţionale. Când raţiunea se prăbuşeşte, împreună cu ea cade şi certitudinea noastră cu privire la adevăr, la orice adevăr. Pe şleau, fie crezi în Dumnezeu, fie nu poţi fi sigur că există ceva în care să crezi. ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. Se poate ajunge la orice adevăr prin raţiune? De ce da sau de ce nu? 2. Cum putem şti că raţiunea este demnă de încredere? 3 De ce nu poate

raţiunea să-şi valideze singură caracterul demn de încredere? 4. Ar fi fost posibil ca forţe aleatorii să dea naştere raţiunii? Explică răspunsul. 5. Este posibil ca experienţa, concepţiile despre lume şi mediul să submineze

caracterul demn de încredere al raţiunii? De ce da sau de ce nu? 6. De ce are nevoie raţiunea de un absolut din afara naturii pentru a fi validă? 7. Dacă Dumnezeu nu este sursa raţiunii, poate raţiunea să valideze adevărul?

Explică răspunsul.


4. CINE DECIDE CE ESTE DREPT? ≈ ABSOTUL PENTRU MORALĂ ≈

La prânz, Mark şi colegul lui au decis să testeze un restaurant nou aflat în partea cealaltă a oraşului. Cum rula el pe autostradă, o maşină de teren a schimbat pe neaşteptate banda şi s-a strecurat în spaţiul strâmt din faţa lui, provocându-l să frâneze brusc şi cu putere.

- Hei, ce faci? strigă Mark în timp ce se proptea cu toată forţa în claxon. Tembelule! După încă vreo doi kilometri, uitându-se în oglinda retrovizoare, văzu un camion care se apropia insistent de el până ajunse la doar un metru şi ceva de bara din spate.

- Idiotule! strigă el. Crezi că autostrada e a ta şi noi ar trebui să tragem pe dreapta şi să facem plecăciuni în timp ce tu treci pe lângă noi?

Cum a intrat în parcarea restaurantului, Mark a văzut un loc care tocmai se eliberase la mică distanţă de uşă. Era pe punctul de-a întoarce pentru a parca acolo, când o fată care conducea un Ford Escort se apropie rapid din direcţia cealaltă. În timp ce el oprea ca să evite coliziunea, ea s-a strecurat în spaţiul liber.

- Ce tupeu! exclamă Mark. N-a văzut că ne pregăteam să parcăm în locul acela? O astfel de atitudine ultragiată din partea unor şoferi ca Mark nu este câtuşi de puţin neobişnuită. Am fost cu toţii martorii unor astfel de situaţii. Mulţi dintre noi am manifestat aceeaşi atitudine când am simţit că ne sunt încălcate drepturile.

Aceste reacţii ne arată că fiecare om are un simţ înnăscut care îi spune ce este drept şi ce este greşit. Ne aşteptăm, în general, să fim trataţi cu respect şi corectitudine. Presupunem că cei din jurul nostru cunosc regulile de bază ale comportamentului corect şi credem că ar trebui să şi respecte aceste reguli. Unii oameni neagă existenţa unor astfel de reguli şi toţi le ignorăm sau le încălcăm în anumite momente. Dar comportamentul nostru arată în mod clar că, la un nivel profund, toţi avem un simţ moral înnăscut. Oamenii nu strigă la şoferii nesimţiţi decât dacă cred că a conduce în felul acesta este greşit. Nu are niciun sens să manifeşti mânie faţă de un comportament rău dacă nu crezi că există un standard care defineşte comportamentul bun. Şi presupui că toţi oamenii sunt conştienţi de acest standard. De fapt, înainte de a-ţi manifesta dezacordul faţă de cineva în legătură cu un lucru oarecare, ar trebui să cădeţi amândoi de acord asupra unui standard cu privire la ce este drept şi la ce este greşit. Într-o discuţie în contradictoriu, adversarii trebuie să plece de la premisa că au acelaşi standard care defineşte ce este drept înainte ca vreunul dintre ei să se aştepte să-I convingă pe celălalt că a fost încălcat un standard.

Toţi luăm moralitatea ca fiind ceva de la sine înţeles. Este ceva ce toţi presupunem că este universal valabil. O tratăm ca pe un absolut. Acest simţ moral universal este un alt reper însemnat în căutarea certitudinii.


NATURA UNIVERSALĂ A MORALITĂŢII

Fiecare societate din lume, de la cea mai primitivă la cea mai avansată, deţine un set de principii morale. Întâlnim principii morale în consemnările istorice ale tuturor culturilor din trecut, la fel cum le întâlnim în culturile din prezent. Iar simţul moral al acestor societăţi este surprinzător de asemănător, indiferent cât de departe s-ar afla acestea unele de altele din punct de vedere istoric, geografic, al dezvoltării culturale sau al credinţei religioase. Principiile morale definite în Cele Zece Porunci ale evreilor, în Codul babilonian al lui Hammurabi, în chinezescul Tao şi în Noul Tesament creştin diferă în ce priveşte detaliile şi accentuarea, dar nu în esenţă. Unele societăţi le permit indivizilor să ucidă pentru a răzbuna răul făcut, în timp ce altele insistă asupra faptului că execuţiile sunt o prerogativă a statului. Unele societăţi permit libertatea în relaţiile sexuale premaritale sau le permit bărbaţilor să aibă mai mult de o soţie, în timp ce altele interzic un asemenea comportament. Dar toate au reguli care spun că oamenii nu-i pot omorî pe alţii după bunul plac, nici nu pot avea relaţii sexuale cu oricine vor. Toate au legi care protejează viaţa umană, toate au reguli care guvernează căsătoria şi relaţiile de familie, toate condamnă furtul şi toate îi încurajează pe oameni să le facă bine altora.

Unele societăţi impun moralitatea cu mare stricteţe, în timp ce altele sunt mai permisive în anumite puncte. Şi în fiecare societate există oameni care se împotrivesc impunerii principiilor morale asupra comportamentului lor. Când se ajunge ca un număr semnificativ de persoane de acest fel să câştige puterea sau sprijinul maselor, apar abateri importante de la simţul moral universal, aşa cum s-a întâmplat în Germania lui Hitler sau în unele ţări asiatice unde este permisă uciderea bebeluşilor de sex feminin. De obicei, aceste aberaţii au viaţă scurtă pentru că apar elemente din interiorul societăţii sau din afara ei care sunt suficient de ultragiate de ceea ce se întâmplă pentru a lua poziţie şi a stopa acest comportament aberant. Dar în ciuda unor asemenea variaţii şi distorsionări, acelaşi simţ esenţial al moralei apare în orice comunitate umană. Este ca şi cum diferite orchestre ar interpreta aceeaşi melodie, însă diferit armonizată, pentru a se potrivi cu instrumentele pe care le foloseşte fiecare dintre ele. Cum putem explica un cod moral care este prezent cu asemenea consecvenţă în toate societăţile? Cum putem explica. Un simţ moral care o învaţă pe fiecare persoană sănătoasă mintal de pe faţa acestei planete cum să facă deosebirea dintre ce este drept şi ce este greşit? De ce ar trebui să existe un asemenea simţ moral? Credincioşii pot explica acest lucru cu uşurinţă: Dumnezeu a pus standardele morale în conştiinţa umană şi El le susţine ca absolut suprem. Această explicaţie ne arată de ce codul moral este universal şi în acelaşi timp îi conferă greutatea autorităţii.

În mod evident, necredincioşii refuză să accepte că moralitatea derivă din Dumnezeu. Dar fără Dumnezeu ca origine, orice explicaţie ratională pentru moralitate este spulberată. Richard Taylor, o personalitate de prim rang din


domeniul eticii, spunea: "Epoca modernă, care repudiază, mai mult sau mai puţin, ideea unui legiuitor divin, a încercat totuşi să reţină ideile de bine sau de rău moral, fără să bage de seamă că, alungându-L pe Dumnezeu, a abolit condiţiile care ar putea determina sensul şi semnificaţia unui bine sau a unui rău moral. Astfel, chiar şi persoanele educa te declară uneori că lucruri precum războiul sau avortul, sau încălcarea anumitor drepturi ale omului sunt greşite din punct de vedere moral şi îşi imaginează că au spus ceva adevărat şi semnificativ. Totuşi oamenii educaţi nu au nevoie să li se spună că astfel de întrebări nu şi-au primit niciodată răspunsul în afara religiei."

Fără Dumnezeu ca sursă şi ca temelie a moralităţii, nu putem găsi o explicaţie pentru aceasta, o explicaţie conformă cu realitatea. Cu toate acestea, au fost avansate diferite teorii ca alternativă. Vom analiza aceste teorii şi vom demonstra de ce nu sunt valide.

TEORIA MORALEI INVENTATE Teoria inventării explică morala ca pe un set de reguli pe care oamenii le-au născocit de-a lungul istoriei milenare pentru supravieţuirea lor, în urma unor încercări repetate. Conform acestei teorii, nimic nu este absolut la aceste reguli. Nu au fost transmise de un zeu de pe vârful vreunui munte, ci s-au dezvoltat având la orgine bunul-simţ omenesc şi gândire a pragmatică. Dezideratul care stă la baza comportamentului moral nu este conformarea la un adevăr atotcuprinzător, ci simpla supravieţuire. Teoria spune că regulile întrunite sub denumirea de moralitate sunt pur şi simplu nişte linii călăuzitoare despre care am descoperit că funcţionează într-o societate închegată pentru protecţia reciprocă a membrilor ei în faţa unui univers ostil. Tipul de comportament care a ajutat sau a întărit societatea a fost încurajat şi denumit "bun". Tipul de comportament care a adus daune sau a slăbit societatea a fost interzis şi denumit "greşit". Conform teoriei moralei inventate, societatea promovează guverne care să determine forma exactă a moralităţii care o va menţine cel mai bine, iar guvernul manifestă voinţa morală a poporului prin adoptarea de legi care impun standardele pentru credinţă şi comportament.

Dar teoria moralei inventate are o fisură majoră. De fiecare dată când oamenii încearcă să determine ce este drept pentru ei, pornesc de la presupunerea că ceva este în mod intrinsec drept. Când oamenii susţin că moralitatea este pur şi simplu invenţia omenirii pentru ocrotirea şi prezervarea societăţii, ei presupun că societatea trebuie prezervată. Acesta este adevărul asumat şi nedovedit pe care se bazează moralitatea lor. Ei pot să nege că există absoluturi pentru moralitate, dar în momentul în care ridică o pretenţie morală - cum este afirmaţia că societatea ar trebui prezervată - se pozitionează pe terenul unui absolut moral. Nu pot face


altfel pentru simplul motiv că, dacă vrem să susţinem că o presupunere esenţială este validă, aceasta trebuie să se bazeze pe un absolut. Necredincioşii pot să încuie uşa şi să nu accepte niciun fel de absolut, dar în secunda în care susţin despre o acţiune că este corectă sau greşită, un absolut s-a strecurat pe fereastră. Presupunerea că societatea ar trebui prezervată poate fi încă una dintre acele afirmaţii care sunt prea evidente pentru a fi puse la îndoială. Dar oare chiar aşa este? Izolaţi ideea aceasta de noţiunea de Dumnezeu şi veţi vedea că ea nu poate să fie nici dovedită, nici susţinută de raţiune. Din punctul de vedere al necredincioşilor, nici măcar nu este o idee rezonabilă. Ei au doar câţiva ani la dispoziţie, după care totul s-a sfârşit pentru ei. De ce le-ar păsa dacă civilizaţia supravieţuieşte dincolo de moartea lor? Nu au nimic de câştigat din viitorul acesteia. De ce şi-ar rupe ei din timpul lor preţios, din energia lor, din scurta lor viaţă pentru a face ceva pentru alţii? Şi totuşi, necredincioşii fac acest lucru tot timpul.

Oamenii care nu cred în Dumnezeu pot pretinde că au grijă de alţii pentru că ei cred că o asemenea atitudine este altruistă, dreaptă şi nobilă. Este posibil chiar să fie sinceri când spun acest lucru, pentru că aceste sentimente vin din inimile lor. Dar nu are sens faptul că aceste sentimente sunt prezente în inimile lor. Sentimentele vin în contradicţie cu decizia lor de a nega existenţa lui Dumnezeu. Termeni precum altruism, sacrificiu, nobleţe, grijă pentru alţii nu au nicio semnificaţie fără un absolut solid pe care să se bazeze. Fără absoluturi care să prescrie un asemenea comportament altruist, este perfect normal ca oamenii necredincioşi să petreacă fiecare secundă preţioasă umplându-şi propria viaţă cu toate plăcerile pe are le pot procura şi să lase societatea să se preocupe singură de viiitorul ei.

Dar dincolo de ceea ce pare perfect normal, noi toţi - atât credincioşi, cât şi necredincioşi - suntem împovăraţi de noţiunea conform căreia există anumite lucruri pe care toţi oamenii ar trebui să le facă. Ar trebui să-i ajutăm pe cei aflaţi în nevoie. Ar trebui să-i apărăm de abuzuri pe copiii nevinovaţi. Ar trebui să fim sinceri şi corecţi. Nimeni, nici măcar cel necredincios, nu se poate smulge de sub jugul acestor "ar trebui să". Aceste norme ne ţin legaţi, nu le putem evita, aşa cum nu putem evita atracţia gravitaţională. Când privim dincolo de aceste obligaţii, descoperim absolutul presupus de ele: societatea ar trebui prezervată. Chiar dacă această idee nu înseamnă nimic pentru necredincioşi, ei nu pot scăpa de ea. Este ca şi cum ai încerca să arunci un bumerang ca să scapi de el: acesta se va întoarce mereu la tine. Conceptul este înrădăcinat adânc în mintea fiecărei persoane întregi la minte, chiar dacă nu raţiunea omenească l-a produs, şi nu-l poate nici apăra. Aceasta este dilema necredincioşilor: de vreme ce nu pot dovedi cu ajutorul raţiunii că societatea ar trebui prezervată, trebuie să aleagă între două alternative - fie acceptă ideea ca fiind un absolut, fie o resping ca pe o pretenţie ofensatoare într-un univers fără Dumnezeu în care sinele este pe cont propriu. Dacă o acceptă ca absolut, îşi pierd raţiunea de a fi necredincioşi, pentru că un astfel de concept moral contrar credinţei lor intuitive poate avea forţă numai dacă are rădăcini într-un Dumnezeu absolut


înaintea Căruia vom da socoteală. Dar dacă necredincioşii Îl resping pe Dumnezeu ca autoritate care susţine moralitatea, trebuie să înlăture ca pe o iluzie tendinţa inimilor lor de a veni în ajutorul altora. Sigur că, şi dacă o înlătură, tot ar putea să aleagă să cedeze în faţa ei, nu pentru că ar crede că este dreaptă sau greşită, ci pur şi simplu pentru că se simt bine când le fac un bine altora. Dacă prezervarea societăţii este un adevăr absolut venit de la Dumnezeu, atunci legile pe care le facem pentru a frâna impulsurile indivizilor pentru binele comunităţii au putere. Dar dacă prezervarea societăţii este doar un concept omenesc, nu este nimic absolut în aceste legi şi ele sunt nedrepte pentru că vin în contradicţie cu drepturile individului. Dacă nu există un Dumnezeu transcendent, nu poate exista vreun absolut drept şi adevărat. Dacă nu există Dumnezeu, nu-i putem condamna pe oameni pentru că îşi dedică viaţa propriilor plăceri şi nu le putem cere să pună societatea mai presus de propria persoană. Nu avem niciun standard prin care să putem dovedi că a le face bine altora este mai corect decât să ignorăm nevoile celorlalţi şi să ne facem bine numai nouă. Într-o astfel de lume, ar fi inutil ca Mark să se simtă ofensat de gestul fetei care i-a suflat locul de parcare. Ea pur şi simplu a făcut ce i s-a părut că este mai bine la momentul respectiv. Într-o lume fără un Dumnezeu Care să susţină absoluturi, nu ne putem aştepta ca cineva să conducă sau să trăiască în conformitate cu vreun standard ales şi impus de societate. Dacă nu există Dumnezeu, toate regulile sunt simple opinii şi niciuna nu are autoritate. Dacă nu există un Dumnezeu Care să îi dea omenirii speranţa Vieţii de după moarte, ai putea foarte bine să ignori orice noţiune de dreptate pe care moraliştii autointitulaţi astfel ţi le vâră pe gât și ai putea continua să trăieşti aşa cum vrei. Aşa cum spunea romancierul rus Feodor Dostoievski: "Dacă nu există nemurire a Sufletului, nu poate exista nicio virtute, şi prin urmare totul este permis." Să fim sinceri şi să recunoaştem acest lucru: o lume în care "orice este permis" pare atractivă la prima vedere. Toţi avem ascuns în noi impulsul de a da la o parte regulile, de a ne impune libertatea, de a ignora cerinţele legii şi de a face pur şi simplu ce vrem noi. Dar nu merge. Viaţa fără reguli şi fără autoritate devine un labirint înţesat de capcane şi dezastre, pentru că atunci când înlăturăm restricţiile legii alungăm şi protecţia conferită de aceasta. Fără lege nu ne putem aştepta niciodată să fim trataţi corect sau să fim în siguranţă, pentru că este spulberată capacitatea societăţii de a ocroti viaţa şi proprietatea. Relaţiile stabile devin imposibile. Familiile se dezintegrează. Crima, violul, hoţia iau proporţii înfiorătoare. Ordinea se transformă în anarhie, şi viaţa urmează să fie trăită în mediul instabil, incert al unei jungle fără nicio lege. Teologul şi filozoful William Lane Craig scria următorul lucru: "Un rabin care fusese închis la Auschwitz a spus că era ca şi cum toate Cele Zece Porunci fuseseră inversate: aveai voie să omori, să minţi, să furi. Omenirea nu mai văzuse niciodată un asemenea iad. Şi totuşi, într-un sens cât se poate de real, dacă naturalismul este adevărat, atunci lumea noastră este ca lagărul de la Auschwitz. Nu există bine şi rău, dreptate şi nedreptate. Nu


există valori morale obiective." Faptul că Dumnezeu există nu este doar o abstracţiune fără influenţă practică în

viaţa noastră de fiecare zi. Când credinţa în Dumnezeu intră în declin şi moare, societatea îşi pierde temeliile solide şi se rostogoleşte în jos într-un vârtej de individualism fragmentat în care fiecare persoană îşi vede numai de interesul ei şi fiecare dintre noi este victima potenţială a tuturor celorlalţi.

TEORIA CONTRACTULUI SOCIAL Unii necredincioşi pot spune: "Suntem de acord cu faptul că viaţa în societate ar fi un dezastru fără existenţa legilor. Avem nevoie de legi pentru a stabili limite rezonabile pentru comportamentul potenţial deviant al altora, astfel încât să ne putem vedea de treaba noastră. Dar aceste legi nu trebuie să se bazeze neapărat pe autoritatea lui Dumnezeu sau pe un absolut extern. Legea poate funcţiona cât se poate de bine ca un contract social între indivizi în cadrul societăţii. Toţi suntem de acord să renunţăm la puţină libertate pentru ca toţi să ne putem bucura de o măsură rezonabilă de libertate. Ne determinăm moralitatea nu pe baza unui standard absolut atotcuprinzător despre bine şi rău, ci prin consensul societăţii. Printr-un acord comun, fiecare acceptă codul moral dictat de voinţa majorităţii."

Această a doua teorie, teoria contractului social, conţine două erori, ambele fatale. În primul rând, dacă codul moral este într-adevăr doar ceea ce legiferează societatea şi nimic mai mult, de ce ar trebui să-I respecte minoritatea? Nu putem găsi niciun temei raţional pentru a cere minorităţii să accepte contractul social, să renunţe la propriile dorinţe şi să se încline în faţa voinţei majorităţii. Ce legătură are acordul majorităţii cu dorinţa mea? Ca membru al minorităţii, eu pot respecta voinţa majorităţii atât timp cât îmi convine. S-ar putea chiar să o respect în general pentru că îmi dau seama de valoarea ei. Ba chiar aş sacrifica dorinţe personale pentru prezervarea stabilităţii sociale pentru că am suficient bun-simţ pentru a pricepe că voi avea de câştigat pe termen lung. Dar voi respecta legea numai atâta timp cât este în interesul meu sau până la limitele pe care le poate impune guvernul. Oamenii care cred că legea este lipsită de autoritate morală absolută nu vor lua în serios supunerea faţă de lege. Vor respecta legea numai dacă îi ajută să-şi împlinească scopurile sau dacă riscul de a fi prinşi este prea mare. Dacă nu există Dumnezeu, această indiferenţă faţă de lege este perfect rezonabilă, dar în acelaşi timp fatală. Refuzul de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca autoritatea absolută de dincolo de bine şi de rău va duce în cele din urmă la distrugerea SOcietăţii. Putem vedea începutul acestei dezintegrări în Statele Unite, pe măsură ce cinstirea lui Dumnezeu este înlăturată din ce în ce mai mult din viaţa publică. Părinţii fondatori ai acestei naţiuni au înţeles faptul că legea prin care trebuie


guvernate naţiunile este mai mult decât un simplu contract social. Declaraţia de Independenţă Îl re cunoştea în mod clar pe Dumnezeu ca absolutul care stă la temelia legii când a propus separarea de Anglia pentru a-şi asuma "statutul separat şi egal la care îi dau dreptul Legile Naturii şi ale Dumnezeului Naturii". Dar acum, când Dumnezeu este înlăturat din poziţia de absolut care stă la temelia legii, asistăm la dezintegrarea autorităţii constituţiei naţiunii noastre. Tribunalele par decise să le dea câştig de cauză unor indivizi dispuşi să distrugă orice lege generală care stă între ei şi satisfacerea deplină a poftelor lor. Fără un devotament faţă de Dumnezeu, oamenii vor ştirbi din ce în ce mai mult restricţiile legii ca să poată câştiga tot mai multă libertate pentru a-şi urma pretenţiile şi impulsurile. Capacitatea legii de a ţine în frâu aceste impulsuri va slăbi, şi indivizii vor ajunge să aibă foarte puţină loialitate faţă de societate în ansamblul ei, sau chiar deloc. Toată atenţia lor va fi concentrată asupra propriei persoane - asupra drepturilor, pretenţiilor şi plăcerilor lor. Fără presiunea unei morale autentice şi absolute, oamenii vor pierde orice motivaţie de a sacrifica satisfacţia personală în folosul altora.

A doua eroare fatală a teoriei contractului social este următoarea: când societatea începe să se dezintegreze din cauza individualismului egocentric, oamenii devin vulnerabili faţă de ceea ce filozoful Friedrich Nietzsche numea "voinţa de putere". O societate în plin proces de dezintegrare care pluteşte în derivă, fără stabilitatea conferită de temelia moralităţii, va ajunge la cheremul celor aflaţi la putere, care, nea vând un ghid autentic pentru bine şi rău, îşi vor impune propria voinţă asupra celorlalţi. Este un fel de impunere a binelui cu forţa. Binele va fi numai ceea ce vor dori cei de la putere să fie. Când oamenii ignoră morala tradiţională şi preiau puterea pentru a-şi servi propriile interese, rezultatele pot fi îngrozitoare. Guvernarea demonică a lui Adolf Hitler asupra Germaniei la sfârşitul anilor '30 şi începutul anilor' 40 este un exemplu serios care ar trebui să ne dea de gândit. Hitler visa un popor german purificat şi întronat ca rasă care să stăpânească lumea. Obsedat de visul său, el a ignorat toate principiile morale care îi stăteau în cale şi şi-a trasat propriile reguli prin care să-şi poată atnge scopurile. El şi-a deposedat rapid victimele de proprietăţi, libertate, demnitate, dreptate şi chiar şi de viaţă, pentru a scăpa lumea de rasele pe care el le considera inferioare.

Asistăm la ceva similar în America de astăzi, pe măsură ce conceptul ,:nei moralităţi autentice, atotcuprinzătoare începe să se clatine. In numele libertăţii personale, cei de la putere au legiferat dreptul de a-l ucide pe cel nenăscut pur şi simplu pentru că aducerea pe lume a unui copil ar ameninţa în vreun fel modul de viaţă al părinţilor. O astfel de lege încalcă morala tradiţională. Este un exemplu crud pentru felul în care cei de la putere îi distrug pe cei care nu au puterea de a se împotrivi. Cel slab devine victima celui puternic - iată ce se întâmplă când societatea crede că poate făuri legi morale după propriile capricii. Dar oamenii


care beneficiază de pe urma unor astfel de legi azi pot deveni victimele lor mâine, când cei care deţin puterea vor considera că se pot dispensa de ei.

Societatea nu poate supravieţui propriilor încercări de a-şi contura un cod moral propriu. Când încercăm să determinăm ce este drept pentru noi înşine, ne lăsăm călăuziţi numai de nevoile şi dorinţele noastre imediate. Ne lipseşte înţelepciunea de a vedea rezultatul pe termen lung al alegerilor noastre. Când ne asumăm noi puterea de a decide ce este bine şi ce este rău, suntem asemenea unui gândac de pe podea care caută cu atâta disperare un adăpost, încât aleargă direct în capcana celui care face dezinsecţia. Codul moral universal nu ia în considerare nevoile noastre imediate. Poate că noi vrem maşina vecinului sau contul său bancar sau pe soţia lui, dar acest cod moral ne spune că nu putem avea niciunul dintre aceste lucruri. Ne-am putea gândi că O mică minciună nevinovată ne-ar putea spori reputaţia, dar codul moral ne interzice să o spunem. Codul moral nu este p~eocupat de satisfacerea dorinţelor noastre imediate, ci de ~nele nostru pe termen lung. A vedea dincolo de satisfacerea .lmpu~sului de moment implică mai multe cunoştinţe despre funCţionarea organismului uman decât poate deţine vreun om. Ade~ratul cod moral include aceste informaţii pentru că prOVine de la Dumnezeul Care a creat omul şi Care cunoaşte procesele lăuntrice ale inimii omeneşti.

TEORIA MORALEI INSTINCTIVE

Unii necredincioşi susţin că, în loc să fie o invenţie socială, codul moral universal

este instinctiv. Conform acestei a treia teorii, teoria instinctului, oamenii posedă ideea de bine şi de rău pentru că le este dată de natură. Evoluţia a înlăturat toate formulele neviabile, spun ei, lăsându-ne o conştiinţă programată genetic care posedă anumite instincte morale în vederea prezervării rasei. Impulsurile morale pe care le avem sunt pur şi simplu modalitatea prin care natura ne împinge spre autoconservare. De fiecare dată când ne comportăm moral, nu facem altceva decât să ne supunem naturii.

Dar şi teoria moralei instinctive este eronată. Înainte de a ne supune naturii trebuie să întrebăm cărei naturi trebuie să ne supunem. Avem destul de des impulsuri contradictorii. Uneori avem impulsul de a ne satisface toate nevoile, de a ne face toate plăcerile şi a ne face pe plac în toate. Cu alte ocazii suntem îndemnaţi să ajutăm un şofer aflat în dificultate, să liniştim cu răbdare un sugar care plânge la ora 2 dimineaţa, să stăm o noapte întreagă la căpătâiul unui prieten bolnav sau chiar să ne sacrificăm viaţa pentru o altă persoană.

Adesea aceste impulsuri contradictorii apar simultan şi trebuie să decidem pe care îl urmăm. Am văzut cu toţii această dilemă reprezentată cu umor în felul următor: o persoană este hărţuită de un înger micuţ cocoţat pe un umăr şi de un mic demon pe


celălalt. Când se apropie de un şofer care are pană~ îngerul îl îndeamnă pe omul respectiv: "Trage pe dreapta ş! oferă-ţi ajutorul. Asta trebuie să faci. Nu ţi-ai dori şi tu să faca cineva acelaşi lucru pentru tine?" Dar de pe umărul celălalt vine vocea demonului: "Dacă te opreşti să-I ajuţi, vei întârzia la întâlnire. Sau îţi vei murdări hainele sau, mai rău, vei fi tâlhărit. În plus, probabil că bietul încurcă-lume nici măcar nu ar opri să te ajute dacă tu te-ai afla în situaţia lui." , Rareori sunt lucrurile atât de simple sau atât de comice. Intr-O singură zi apar mai multe situaţii în care trebuie să alegem între impulsuri contradictorii. Să manifest răbdare faţă de adolescentul meu încăpăţânat sau să-mi pierd cumpătul din nou? Să-mi ajut soţia la treburile casei sau să pierd noţiunea timpului aşezat în faţa televizorului? Să trec cu vederea faptul că angajatul meu a întârziat la şedinţă sau să-I muştruluiesc aspru? Să mă grăbesc spre pivniţă din cauză că se apropie o tornadă sau să alerg spre casa vecinilor mei pentru a salva un copil care este singur în casă?

Aproape toţi oamenii ar avea aceeaşi părere în legătură cu alegerile corecte care pot fi făcute în cazurile de mai sus. Cu toţii ii admirăm pe oamenii care se gândesc mai întâi la nevoile altora şi îi dispreţuim pe cei care se gândesc totdeauna mai întâi la ei înşişi. Dar dacă natura ne-a dat ambele impulsuri, nu este ciudat că îl aplaudăm pe unul şi îl condamnăm pe celălalt? Pe baza cărui standard emitem această judecată? Nu poate fi vreunul din standardele naturii, pentru că în acest caz natura s-ar contrazice singură. Luarea unei decizii corecte când avem de-a face cu două impulsuri contradictorii implică existenţa unui standard superior ambelor. Dacă toate impulsurile vin de la natură, standardul care le judecă nu poate veni tot de la natură. Irebuie să provină dintr-o sursă din afara naturii.

Dacă examinăm motivaţia de a salva copilul unui vecin de o tornadă, putem spune cu adevărat că aceasta este una naturală? Putem înţelege că impulsul de a porni ţintă spre pivniţă este unul natural; recunoaştem că dorinţa de autoconservare este un instinct esenţial. Dar ce este natural în riscarea vieţii, şi aşa scurte, pentru o cauză care nu poate fi de niciun folos persoanei care îşi asumă acest risc? Este clar că necredincioşii trebuie să regândească acest concept conform căruia impulsul de a-ţi sacrifica viaţa vine de la natură. Sacrificiul personal în favoarea altora se opune în mod clar instinctului de auto conservare, şi totuşi este considerat cea mai înaltă virtute atât de către necredincioşi, cât şi de către credincioşi. Ideea conform căreia morala este un instinct dat nouă de către natură prezintă o problemă uriaşă, evidentă: dacă simţul dreptăţii ne este dat de natură, de ce nu este mai natural? Cum se explică faptul că morala ne presează adesea să acţionăm Contrar altor impulsuri naturale? Avem mereu impulsuri care ne îndeamnă să ne lăsăm în voia curentului, să cedăm în faţa dorinţelor şi nevoilor egoiste, să ne protejăm pe noi înşine cu orice preţ, să nu riscăm niciodată vreun lucru preţios în favoarea altcuiva. Dar în acelaşi timp apare un alt imbold izvorât din lucrul acela misterios pe care îl numim conştiinţă - îngeraşul acela băgăreţ de pe umărul drept - şi care intră neinvitat, trezindu-ne la realitate. Ne spune să nu facem lucrul pe care vrem


cu tot dinadinsul să-I facem, dar nu pentru că abţinerea de la el ne-ar face vreun pustiu de bine - cel mai adesea pare să ne fie mai rău, cel puţin pe moment - ci pur şi simplu pentru că nu este drept să-l facem. Vrei să păstrezi bancnota de douăzeci de dolari pe care casierul ţi-a dat-o din greşeală ca rest, dar vocea aceea insistentă, pe care ai dori să o reduci la tăcere şi să o faci să dispară, te îmboldeşte să o dai înapoi. Ţi-ai dori să copiezi de pe foaia de examen a colegului, pe care o poţi vedea foarte bine pe banca lui, dar vocea aceea obositoare îţi spune să-ţi ţii privirile acasă. Principiile morale nu sunt naturale. Sunt prea la cuţite cu dorinţele noastre naturale ca să existe vreun grad de rudenie între ele. În mod evident, morala este un instrus care vine de undeva din afara naturii.

ADEVĂRATA SEMNIFICAŢIE A MORALEI

Toate explicaţiile oferite de necredincioşi pentru morală ignoră aceeaşi

dificultate esenţială: morala pur şi simplu nu se potriveşte cu natura umană. Teoria inventării moralei şi teoria contractului social nu sunt valide pentru că, dacă omenirea ar fi inventat regulile pentru bine şi rău, le-ar fi făcut mult mai compatibile cu impulsurile omeneşti naturale. Dacă ar fi să inventezi o limbă nouă, ai propune sunete şi cuvinte pe care să le poţi pronunţa uşor şi natural. Dar morala este ca limba unei alte galaxii. Ne cere să acţionăm în moduri care nu sunt nici uşoare, nici naturale, exact contrariul a ceea ce ne-am aştepta să ne propună un lucru inventat de om. Teoria moralei instinctive are aceeaşi slăbiciune. Dacă morala ar fi un instinct care a evoluat împreună cu rasa umană, comportamentul corect ar trebui să fie la fel de natural cum este pentru somon să înoate împotriva curentului pentru a depune 69 icre şi pentru gâşte să zboare spre sud pentru a ierna. Am face ce este bine pe negândite. Dar nu este nici natural, nici uşor să facem ceea ce numim noi bine. Ne găsim într-un permanent conflict cu morala, şi totuşi nu putem scăpa de acest simţ al binelui şi al răului care nu ne dă pace. Este ca o melodie antrenantă pe care continuăm să o fredonăm mult după ce neam săturat să o tot auzim.

Cine a scris această melodie? Dacă morala nu-şi are originea nici în noi înşine, nici în natură, de unde vine? Richard Taylor ne spune că opţiunile sunt limitate: "Autorii contemporani care scriu despre etică şi care discută plini de entuziasm despre binele şi răul moral şi despre obligaţia morală, fără să facă nicio referire la religie, nu fac altceva decât să ţeasă nevăzute pânze intelectuale, cu alte cuvinte, discursul lor nu are niciun rost." Dr. Taylor are dreptate. Alegerea trebuie făcută între două posibilităţi viabile: fie morala vine de la Dumnezeu, fie este o iluzie inexplicabilă fără nicio semnificaţie. Dintre aceste două opţiuni, este în mod


evident raţional să acceptăm ideea că Dumnezeu este absolutul pentru morală şi că El ne-a înzestrat cu acest simţ moral pentru a împiedica impulsurile noastre naturale să ne conducă spre dezastru.

De ce ne-ar împovăra Dumnezeu cu un cod moral care pare să nu ni se potrivească şi care se amestecă atât de nepoliticos în dorinţele şi în impulsurile noastre? Răspunsul este scurt: relaţii. Codul moral ne păstrează în formă pentru relaţii şi ne călăuzeşte comportamentul faţă de alte persoane. Absoluturile referitoare la bine şi la rău ne pun la dispoziţie un tipar care ne călăuzeşte când este vorba să ne iubim aproapele şi să ne raportăm la Dumnezeu. Morala ne arată cum să iubim în mod practic.

De ce este bine să ne oprim şi să ajutăm şoferii aflaţi în dificultate şi este greşit să trecem în trombă pe lângă ei sau să-i şi lovim? Codul moral ne spune că este bine să oprim pentru că acest cod vine de la Dumnezeu şi reflectă natura Sa. Natura Sa este dragoste şi este bine să dai ajutor pentru că un astfel de gest este încărcat de dragoste. Întrajutorarea plină de dragoste pe care o încurajează morala este sănătoasă pentru societate. Standardul obiectiv este străvechea dar nepieritoarea "regulă de aur": "Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel."

De ce simţi că te mustră conştiinţa când îţi minţi soţul sau soţia, mama sau tatăl, copilul sau şeful? Pentru că înşelăciunea şi neîncrederea erodează relaţiile, în timp ce onestitatea şi buna-credinţă leagă oamenii prin legătura încrederii. Te simţi bine când spui adevărul şi stânjenit când minţi, pentru că adevărul reflectă natura lui Dumnezeu, după modelul căreia sunt întocmite regulile pentru ce este drept şi bine. Spunerea adevărului este un act de dragoste pentru că te protejează de durerea relaţiilor destrămate care sunt rezultatul duplicităţii şi al neîncrederii. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte porunci.

Codul moral este ca un manual de întreţinere a maşinii. Un astfel de manual îţi spune cum trebuie să conduci maşina, îţi dă indicii pentru identificarea defecţiunilor şi instrucţiuni pentru remedierea lor. Scopul este menţinerea maşinii într-o stare bună de funcţionare şi în siguranţă, astfel încât să te ducă la destinaţie fără să se ciocnească pe drum cu alte maşini. Codul moral are un scop similar în viaţa oamenilor. Păstrează persoana într-o stare potrivită de funcţionare şi o păzeşte de ciocnirea cu aproapele, contribuind astfel la dezvoltarea relaţiilor. Dacă înţelegem beneficiile moralei, ne este mai uşor să suportăm iritarea provocată de aceasta. Dumnezeu nu doreşte să trăim în izolare, în singurătate, ci în relaţii împlinitoare, aducătoare de bucurie. Morala se revarsă spre noi din natura Sa şi ne este călăuză în vederea menţinerii şi dezvoltării acestor relaţii.



1. Cum putem explica asemănările dintre codurile morale din toate societăţile şi din toate timpurile?

2. De ce nu este posibil ca morala să fie invenţia omenirii pentru prezervarea societăţii?

3. De ce este imposibil ca morala să fie un simplu contract social care reflectă voinţa majorităţii?

4. De nu este posibil ca morala să fie instinctivă sau naturală? 5. De ce este ilogic ca necredincioşii să adopte vreun cod moral? 6. Explică afirmaţia lui Dostoievski: "Dacă nu există nemurire a sufletului,

nu poate exista nicio virtute, şi prin urmare totul este permis." 7. Ce înseamnă morala pentru tine personal şi pentru relaţiile tale?


5. CE ROST ARE TOTUL? ≈ ABSOLUTUL PENTRU SEMNIFICAŢIE ≈

Eram la restaurant şi stăteam faţă în faţă cu un fost agnostic, o persoană foarte educată care tocmai trecuse graniţa spre credinţa totală. Amintindu-mi propria convertire, am presupus că, asemenea multora dintre noi, omul acesta s-a hotărât să devină creştin datorită frumuseţii creaţiei sau a promisiunii cerului sau, poate, din cauza ameninţării judecăţii. Dar el m-a asigurat că nu a fost vorba despre niciunul dintre aceste lucruri. "Lucrul care m-a atras spre Dumnezeu, mi-a explicat el, a fost sentimentul semnificaţiei şi stabilităţii pe care i-o adduce universului existenţa unui Dumnezeu. Am tânjit toată viaţa după aşa ceva. Apreciez cum se cuvine toate avantajele personale care vin împreună cu credinţa în Dumnezeu. Dar aş fi crezut chiar şi f ără promisiunea cerului şi în ciuda ameninţării iadului; înţeleg că, fără un Dumnezeu, universul nu poate avea nicio semnificaţie. Fără Dumnezeu, pluteam în derivă într-o mare de “de ce--uri care nu-şi găseau raspunsul.” Prietenul meu avea dreptate.

Căutarea certitudinii este, în acelaşi timp, o căutare după înţelesul sau rostul existenţei umane şi după rostul universului în interiorul căruia existăm. Când ateii, agnosticii, naturaliştii sau necredincioşii de orice factură Îl scot pe Dumnezeu din acest univers, totul îşi pierde semnificaţia. Fără Dumnezeu, suntem singuri şi lipsiţi de ocrotire într-un univers muribund, fără plan şi fără scop. Necredinciosul poate încerca să găsească o consolare de moment în teoria evoluţiei, care oferă iluzia că oamenii devin, treptat, din ce în ce mai buni şi ar putea, în cele din urmă, să depăşească deficienţele propriei naturi sau chiar să învingă moartea. Dar adevărul crud este că universul alunecă vertiginos spre nimicirea finală şi nu se poate face nimic pentru a opri acest proces. În mintea naturalistului, povestea se va încheia cu tragedia unui univers lipsit de viaţă, cu energiile epuizate, cu toate planetele sistemului solar moarte şi reci.

Pentru necredincioşi, este inutil să privească spre cerul înstelat şi să se întrebe de ce au fost aşezaţi pe această planetă, pentru că, fără Dumnezeu, nu există nimeni în nesfârşita şi intunecata tăcere care să le audă măcar întrebarea, ca să nu mai vorbim de oferirea vreunui răspuns. Fără Dumnezeu ca absolut suprem, nu poate exista niciun "de ce" şi nici vreun motiv ca să întrebăm "de ce".


O LUME FĂRĂ SEMNIFICAŢIE

Fără Dumnezeu, existenţa omenirii este lipsită de semnificaţie şi starea omului este deznădăjduită. Dacă noi nu suntem rezultatul lucrării unui creator, suntem doar maşinării apărute la întâmplare, programate cu reflexe şi reacţii care ne determină să facem lucrurile pe care le facem. Fără Dumnezeu, libertatea nu are vreo semnificaţie, responsabilitatea nu are nicio semnificaţie, bunătatea, eroismul, dreptatea şi dragostea nu au nici ele niciun sens. Şi nici ura, pofta, trădarea, minciuna sau laşitatea. Dacă nu suntem altceva decât maşinării programate aleatoriu, o persoană care comite o crimă nu face altceva decât lucrul pe care o maşină de un anumit tip şi programată într-un anumit fel este determinată să-I facă, într-un anumit set de circumstanţe şi sub acţiunea anumitor stimuli. Cum poate societatea să judece corect şi să pedepsească o maşină pentru că a făcut ce face o maşină? Într-o lume fără Dumnezeu, oamenii, idealurile lor, precum şi toate activităţile lor sunt complet lipsite de sens.

Pentru naturalist, omenirea nu diferă cu nimic de toate celelalte lucruri existente. Într-un univers accidental, noi suntem doar grupuri temporare de atomi cu o importanţă la fel de mare ca a oricăror alte grupuri de atomi, fie că acestea formează roci, stâlpi de gard sau viermi de apă. Conform unei astfel de concepţii, nu suntem altceva decât bulgări de materie fără scop prinşi de masa de substanţă din care suntem alcătuiţi, plutind în vidul unui univers fără semnificaţie care se va stinge singur la fel de fără noimă cum s-a activat singur spre a lua fiinţă prin explozia iniţială.

Fără Dumnezeu, universul nu oferă nimic altceva decât disperare. Dacă nu există nicio putere mai înaltă care să îi confere omenirii valoare şi un scop, orice idee de existenţă încărcată de sens este o iluzie. Dacă ai luat fiinţă în mod accidental, fără niciun plan, şi dacă existenţa ta are o limită dincolo de care nu există altceva decât vidul uitării, cum îţi poţi aduna suficiente motive pentru a te scula din pat dimineaţa? Şi ce contează cum îţi petreci orele, zilele şi anii? Oricât de importante ar părea planurile şi activităţile tale în acest moment, Cum poţi găsi o semnificaţie reală în ele dacă tot ce faci este lipsit de scop şi destinat unui final spulberat în nimicnicie când universul va dispărea?

Într-un articol despre începuturile universului, Rick Gore, senior editor la revista National Geographic, scria: "Deci care este rostul unui univers care îşi are sfârşitul într-o astfel de dispariţie? Cu cât înţeleg mai multe despre univers, cu atât mai mult mă sâcâie această întrebare. Nu am niciun răspuns, în afară de câteva amintiri care nu se vor destrărna.:" Putem să-I iertăm cu uşurinţă pe domnul Gore pentru încercarea de alinare a disperării sale cu retorica unei gândiri iluzorii, dar ştim cu toţii că dacă această concepţie despre Univers este corectă, amintirile sale se vor destrăma. Trecerea în nefiinţă a universului nu va lăsa nimic în urmă, nici măcar o amintire. Necredincioşii


trebuie să împărtăşească disperarea domnului Gore. Pentru ei, istoria universului este tragedia încărcată de cruzime a materiei care se aduce pe sine la viaţă, ajunge la conştientă de sine, se înalţă la stadiul de inteligenţă şi se visează în veşnicie, numai pentru a înfrunta o inevitabilă, inalterabilă şi desăvârşită dispariţie.

Pare o ironie faptul că naturaliştii au crezut că devin liberi dacă scapă de ideea opresivă de Dumnezeu, declarând că vasta sferă a naturii este realitatea supremă. În schimb, au intrat singuri în capcana unui univers închis, fără cale de scăpare. Dacă Dumnezeu există într-o sferă supra naturală infinită, mai presus de natură, noi avem o legătură cu o fiinţă transcendentă care conferă scop vieţilor noastre. Avem o cale de ieşire dintr-o natură limitată într-o sferă infinită unde nu mai există limite. În loc să lărgească universul omenirii, înlăturarea lui Dumnezeu de către naturalişti a îngustat acest univers, reducându-l la dimensiunea unui sicriu. Romancierul [ohn Updike a exprimat acest lucru cât se poate de clar: "Dacă lumea această fizică este tot ce există, atunci este un iad închis în care suntem încarcera ţi, cum spune Pascal în altă parte, asemenea prizonierilor prinşi în lanţuri, condamnaţi să asiste la uciderea altor prizonieri.'?

Cruţaţi-vă eforturile de-a explora filozofiile care încearcă să explice existenţa şi să-i găsească semnificaţia în absenţa lui Dumnezeu. Semnificaţia pur şi simplu nu poate fi găsită fără Dumnezeu. Fie Dumnezeu este absolutul universului, fie universul este lipsit de semnificaţie. Fie Dumnezeu este sursa legii morale, fie moralitatea este o iluzie. Fie Dumnezeu este sursa raţiunii, fie totul este iraţional. Este ca şi cum am fi prinşi de un curent puternic şi purtaţi vertiginos la vale pe un râu învolburat şi am avea de ales între a ne căţăra pe o stâncă sau a ne arunca într-o cascadă. Una dintre opţiuni oferă siguranţă şi strânsoarea fermă a unei realităţi solide; cealaltă se sfârşeşte într-o cădere tumultoasă într-un gol în care nimic nu are semnificaţie şi nimic nu este adevărat. Alegerea se face între Dumnezeu şi nimic; nu există alte opţiuni.

INCONSECVENTA NECREDINTEI

Când oamenii aleg necredinţa în detrimentul credinţei în Dumnezeu, ei optează

pentru o perspectivă asupra universului care este atât de nepotrivită cu realitatea încât este imposibil să trăieşti consecvent cu ea. Universul este prea implacabil de raţional şi ordonat pentru a ne îngădui să ne construim o versiune proprie a realităţii. În fiecare zi, necredincioşii vor fi obligaţi să se lupte cu anumite realităţi pe care le neagă cu fermitate, dar de care nu pot scăpa şi să ia decizii în legătură cu ele.

Una dintre aceste re~lităţi este existenţa unui sine şi conştiinţa care-l însoţeşte. Intr-un univers lipsit de sens în care oamenii nu sunt altceva decât nişte maşini nu e nevoie de ideea de sine sau de supervizarea morală a unei conştiinţe; aceste lucruri nu necesită vreo explicaţie. Necredincioşii pot să nege realitatea sinelui, totuşi trebuie să se confrunte cu o prezenţă interioară in explicabilă care are toate trăsăturile


caracteristice sinelui. Ei pot să nege realitatea conştiinţei, dar o prezenţă fantomatică, asemenea conştiinţei, îi va incomoda în ciuda nepăsării lor.

In romanul lui C. S. Lewis, The Hideous Strength, profesorul Prost, un om de ştiinţă necredincios, recunoaşte prezenţa acestui sine în fiinţa sa, o prezenţă care pare să fie mai presus de maşinăria care pretinde el că este. Sinele profesorului face comentarii continue pe marginea tuturor activităţilor sale şi emite judecăţi supărătoare despre deciziile şi acţiunile sale. Frost respinge acest sine şi îi neagă existenţa, susţinând că este o iluzie, o fantomă proiectată de starea sa de conştientă. Groaza Supremă se abate asupra omului în momentul în care acesta se confruntă cu moartea subită. În clipa aceea el îşi dă seama că acest sine şi conştiinţa sa nu au fost niciodată simple iluzii, ci au fost cât se poate de reale. Acest lucru care se cheamă conştiinţă - vocea aceea ~ăgăreaţă, nepoftită, care ne pune adesea sub semnul întrebării Intenţiile - rămâne un fenomen de neexplicat într-un univers naturalist. Necredincioşii pot să încerce să-i nege existenţa, dar, la fel ca oamenii credincioşi, şi ei se simt vinovaţi când mint sau fură. Sunt oripila ţi de ei înşişi când văd că şi-au pierdut cumpătul şi au rănit un prieten sau persoana iubită. Nu pot suferi să fie învinuiţi pentru faptele lor rele, aşa că inventează justificări pentru comportamentul lor rău. Chiar şi cei mai răi, cei mai nelegiuiţi criminali au totdeauna o explicaţie raţională pentru crimele lor. Au avut parte de un tratament rău sau de lipsuri în copilărie; societatea i-a înşelat, şi acum se răzbună; victimele lor au primit ce au meritat; însuşirea bunurilor altora nu este altceva decât o revanşă pe care şi-au luat-o după o serie de ghinioane.

Oamenii care acţionează în afara hotarelor codului moral universal gravitează mereu în jurul moralităţii tradiţionale pentru a-şi justifica într-un fel comportamentul greşit. Ei îşi taie craca de sub picioare şi apoi încearcă să se ţină de trunchi ca să nu cadă. Oamenii cu mintea sănătoasă nu pot să trăiască împăcaţi cu ei înşişi fără să găsească o cale, fie ea reală sau născocită, de justificare a propriului comportament în faţa standardului impus, stabilit de univers. Dacă universul este într-adevăr lipsit de semnificaţie, dacă oamenii nu sunt cu nimic mai mult decât nişte aglomerări impersonale de atomi, cei necredincioşi n-ar trebui să caute cu orice preţ o scuză pentru faptele lor, dar o fac. Ei se simt obligaţi să se conformeze standardului universal de moralitate, chiar dacă neagă existenţa unui astfel de standard. Comportamentul lor este Proba A în favoarea realităţii pe care o neagă. Şi dacă nu reuşesc să se justifice, conştiinţa pe care o neagă îi va roade la fel de dureros cum o face în cazul celor credincioşi.

Aşa cum existenţa ochiului implică existenţa luminii şi existenţa urechii implică existenţa sunetului, existenţa conştiinţei implică existenţa lui Dumnezeu. Existenţa conştiinţei implică existenţa unui cod moral care sugerează cu putere realitatea unui absolut extern. Şi, aşa cum am explicat în Capitolul 4, în afara lui Dumnezeu, niciun alt absolut pentru moralitate nu este satisfăcător. Caracterul sumbru al concepţiei despre univers a necredincioşilor îi poate determina


pe aceştia să nege că gândirea ar putea duce la vreo concluzie adevărată. Dar tot trebuie să creadă în concluziile propriei gândiri. Nu pot să n-o facă. Când susţin că nu există absoluturi, ei trebuie să creadă că măcar această afirmaţie este absolută. Ei trebuie, cel puţin, să creadă că gândire a lor este adevărată când îi conduce la concluzia că nu poate exista niciun adevăr. Şi trebuie să găsească o cale de a convieţui cu inconsecventa complicată a unei astfel de concluzii. Însăşi natura universului îi obligă pe necredincioşi să trăiască şi să gândească în moduri inconsecvente cu necredinţa lor. Ei trebuie să se izoleze de natura raţională a universului şi să se închidă singuri într-o celulă de iraţionalitate. Dar universul raţional se strecoară continuu înăuntru prin fiecare crăpătură, prin fiecare colţişor, punându-le la încercare iluziile cu doze puternice de realitate. Faptul că ei nu cred în existenţa conştiinţei, a raţiunii, a moralităţii, a sinelui şi a adevărului nu-i face imuni pe cei necredincioşi la efectele acestor factori. Necredincioşii sunt asemenea tânărului Neal din poezioara următoare:

„Zicea un tânăr pe nume Neal Care susţinea că durerea nu e reală: "Când mă aşez pe un cui Şi îmi străpunge pielea, Nu-mi place ce mi se pare că simt.“

Multora le place astăzi să creadă că oricare ar fi lucrul pe care aleg să-I creadă,

acesta va deveni real pentru ei. Dar realitatea nu acordă nicio dispensă. Simplul fapt că cineva crede că soba nu este fierbinte nu-l va feri de arsură când o va atinge.

CARACTERUL IMPLACABIL AL REALITĂŢII

Împotriva voinţei lor, necredincioşii depind de Dumnezeu ca temelie pentru argumentul lor împotriva lui Dumnezeu. Ei se plâng că universul nu are sens şi în felul acesta admit în mod tacit că trebuie să existe un sens. Faptul că fiinţele omeneşti au noţiunea de sens este grăitor. Demonstrează că, indiferent dacă noi credem sau nu că acesta există cu adevărat, cel puţin ne putem imagina existenţa unui sens. Şi este imposibil să ne imaginăm ceva ce iese complet din sfera experienţei noastre. Cei mai creativi gânditori nu fac altceva decât să descopere, să reordoneze şi să sintetizeze elemente adunate prin simţurile şi prin experienţele lor. Ei nu prezintă nimic cu adevărat nou.

De exemplu, încearcă să-ţi imaginezi o nouă culoare primară, un al şaselea simţ, o a patra dimensiune sau un al treilea sex care să nu fie o combinaţie sau o variantă obţinută pe baza celor existente deja. Sigur că putem susţine că ne imaginăm lucruri pe care nici nu le-am mai văzut, nici nu le-am mai


experimentat: vaci zburătoare, fiinţe extraterestre cu forme ciudate sau o apă care curge în sus, la deal. Dar aceste plăsmuiri mentale sunt asocieri făcute pe baza materialului brut pe care l-am adunat din experienţa concretă. Chiar şi fizicianul incredibil de inventiv Albert Einstein, care a postulat o a patra dimensiune ce includea timpul şi spaţiul curb, a avut la dispoziţie materialele brute ale timpului şi ale geometriei corpurilor solide pe care şi-a bazat deducţiile. Aşa cum spunea un editor celebru: "Dacă furi dintr-o singură sursă se cheamă plagiat. Dacă furi din două sau mai multe surse i se spune creativitate." Dincolo de umorul afirmaţiei, există un sâmbure de adevăr. Posibilitatea recombinării sau a reformulării experienţelor acumulate prin simţurile noastre stabileşte limitele pentru ceea ce putem concepe sau chiar imagina. Faptul că putem imagina, înţelege sau chiar nega conceptul de semnificaţie arată că semnificaţia există într-adevăr. Altfel, nu ne-am fi gândit niciodată la aşa ceva. Este imposibil să ne plângem de lipsa semnificaţiei fără să avem măcar o vagă idee despre ce ar trebui să fie semnificaţia, ceea ce dovedeşte că semnificaţia este o realitate care a reuşit cumva să ne invadeze experienţa. Dacă lumina nu ar fi existat, ne-ar fi fost imposibil să ne-o imaginăm şi n-am şti să ne plângem de întuneric. Într-o lume în care totul ar fi cu adevărat lipsit de semnificaţie, nu ne-ar fi venit niciodată ideea semnificaţiei şi nu ne-am putea plânge de absenţa ei. Ideea semnificaţiei este prezentă în viaţa noastră pentru că semnificaţia este o realitate a universului în care trăim şi nu putem ignora simţul înnăscut al scopului care se face simţit, asemenea unei miresme, în fiecare lucru creat.

Acest sentiment al scopului demonstrează în mod clar existenţa unui absolut, şi singurul absolut care poate furniza semnificaţie este Dumnezeul Care a creat acest univers cu un scop foarte precis. Descoperim semnificaţia vieţilor noastre atunci când vedem că scopul existenţei noastre individuale se potriveşte în scopul Său. Nu există cale de scăpare. Absolutul din afara universului natural continuă să invadeze fiecare colţişor al vieţii şi al gândirii celor necredincioşi. Chiar şi atunci când păşesc în gol de pe stânca irationalitătii, Dumnezeu este adevărul de neclintit care îi va întâmpina în fundul prăpastiei.

POZIŢIA DE NESUSŢINUT A ATEISMULUI

Ateismul este într-un dezacord atât de clar cu realitatea încât nu izvorăşte în

mod natural din adâncurile inimii sau nu-şi are rădăcinile acolo. Se bazează întotdeauna pe o inducere în eroare. La fel ca toţi ceilalţi oameni, ateii îşi încep viaţa cu un simţ intuitiv dar latent al realităţii lui Dumnezeu, gata să fie cultivat pentru a deveni o credinţă deplină. Dacă nu le este distrasă atenţia de instruire, de mânie, de mândrie, de resentimente sau de imoralitate, oamenii vor tinde, în mod


natural, să aibă credinţă. Dacă am reuşi să îndepărtăm toate straturile negării în cazul ateilor, am descoperi sub ele potenţiali credinioşi care au ales să nu activeze capacitatea lor înnăscută de a crede. Ei au ales să se agaţe de ceva ce exclude existenţa lui Dumnezeu, aşa că au ingropat acest simţ al conştientei prezenţei lui Dumnezeu pentru a face ce vor ei. Probabil că cei mai mulţi dintre ei, asemenea poetului Willam Ernest Henley, pur şi simplu vor un univers în care să poată spune: "Eu sunt stăpânul destinului meu; eu sunt căpitanul sufletului meu.'? Ei nu vor să se plaseze sub autoritatea unei puteri superioare care ar putea avea pretenţii asupra lor, aşa că neagă existenţa unei puteri SUperioare pentru ca să menţină iluzia că îşi sunt sieşi stăpâni. Convingerea lor nu este una solidă, inatacabilă. Dacă se pune problema că una dintre aceste două concepţii este greşită - fie ateismul, fie credinţa în Dumnezeu (pentru că se exclud reciproc) -, ateii sunt într-un pericol mai mare.

Unii atei trebuie să-şi strige continuu, cât pot ei de asurzitor, refuzul de a accepta existenţa lui Dumnezeu, în efortul de a menţine îngropată această conştientă implacabilă a prezenţei lui Dumnezeu. Într-o bună zi însă aceasta va reuşi să iasă la suprafaţă, pentru că nicio minciună nu poate supravieţui prea mult într-un univers clădit pe absolutul adevărului. O minciună nu are o existenţă reală. Orice lucru care nu este adevărat este doar un zgomot de moment, un ecou muribund care îşi descoperă lipsa de substanţă la contactul cu zidurile de neclintit ale realităţii.

Încercarea ateilor de a-L evita pe Dumnezeu se bazează pe o neînţelegere cu privire la ce înseamnă Dumnezeu pentru omenire. Mulţi atei vor să fie independenţi de Dumnezeu ca să poată susţine că sunt liberi. Romancierul englez Aldous Huxley spunea: "Am avut motive să-mi doresc ca lumea să nu aibă semnificaţie, aşa că am presupus că nu are niciuna ... Pentru mine, şi neîndoielnic pentru mulţi dintre contemporanii mei, filozofia lipsei de semnificaţie a fost în esenţă un instrument eliberator. Eliberarea pe care ne-am dorit-o a fost simultan o eliberare de un anume sistem politic şi economic, dar şi o eliberare de un anumit sistem moral. Ne împotriveam moralităţii pentru că stânjenea libertatea noastră sexuală.": Cei care apelează la ateism pentru a scăpa de Dumnezeu nu-şi dau seama că o relaţie cu El promite mai multă libertate decât ar putea dobândi ei prin mijloacele lor. Ateii care fug de Dumnezeu sunt asemenea animalelor captive din grădina zoologică ce fug de îngrijitorul intrat în cuşca lor pentru a le elibera. Ateii vor rămâne incarcerati în ei înşişi, în universul lor limitat, până îi vor îngădui lui Dumnezeu să-i conducă spre libertate. Simplul fapt al existenţei lui Dumnezeu este suficient pentru a conferi oricui un sentiment solid al semnificaţiei. Semnificaţia a fost factorul care l-a atras pe prietenul meu agnostic spre creştinism. Chiar dacă nu ar exista promisiunea vieţii de după moarte, simplul fapt că ştii că Dumnezeu există inund~ universul cu scop şi glorie, care dispar când considerăm ca universul este doar un rezultat al hazardului. Totuşi


minunea minunilor este că, atunci când ne întoarcem spre Dumnezeu, dobândim această siguranţă a semnificaţiei nu numai în sens teoretic, ci şi într-un sens direct şi personal. Dumnezeul universului doreşte să aibă o relaţie personală cu noi şi Se oferă să împartă veşnicia cu noi. Noi suntem proiectaţi pentru relaţionare, şi această invitaţie la o relaţie cu Dumnezeu este suprema noastră sursă de semnificaţie.

În esenţă, a crede în Dumnezeu este singura opţiune raţională. Deşi nu se poate demonstra empiric existenţa Lui, trebuie să credem în El pentru ca existenţa în sine să aibă sens. Nimic nu se potriveşte aşa cum ar trebui sau nu are o semnificaţie reală dacă Dumnezeu nu este absolutul care stă la temelia tuturor lucrurilor. Universul este înzestrat cu semnificaţie numai pentru că Dumnezeu l-a creat şi are un plan pentru el. Iar viaţa ta are sens pentru că El te-a creat pentru un scop precis, pe care îl poţi descoperi când intri în relaţia adecvată cu El

ÎNREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. De ce, într-un univers naturalist, oamenii nu au o semnificaţie mai mare decât gândacii, buruienile, pietrele sau orice alt fenomen natural?

2. Dacă fiinţele omeneşti nu sunt altceva decât maşini apărute accidental, putem judeca raţional acţiunile unei persoane pentru a determina dacă sunt bune sau rele? De ce da sau de ce nu?

3. De ce nu este posibilă existenţa unei surse a semnificaţiei într-un univers complet naturalist?

4. De ce poziţia necredinţei în Dumnezeu este în dezacord total cu realitatea? 5. De ce încearcă atât credincioşii, cât şi necredincioşii, să-şi justifice

comportamentul greşit? 6. Ce au făcut mulţi atei cu acea conştientă înnăscută a existenţei lui Dumnezeu?

De ce? 7. Care este singura şi suprema sursă a semnificaţiei în univers? De ce?


6. DE CE IUBIM APUSURILE DE SOARE ŞI SIMFONIILE? ≈ ABSOLUTUL PENTRU FRUMUSEŢE ≈

Asişti la un concert simfonie şi orchestra interpretează o compoziţie care îţi înalţă sufletul, îl face să plutească. Muzica te impresionează atât de profund încât pur şi simplu ţi se zbârleşte părul de emoţie. Te întrebi cum e posibil ca muzica să-ţi trezească sentimente atât de puternice.

Vizitezi o galerie de artă şi stai în faţa unei picturi de un colorit, o profunzime şi o frumuseţe care-ţi taie răsuflarea şi-ţi accelerează bătăile inimii.

Urei pe o cărare abruptă de munte şi te opreşti brusc din drum uluit de priveliştea care se desfăşoară înaintea ochilor tăi. Un vârf de munte acoperit de zăpadă sclipeşte glorios în soare, grandoare a fiindu-i reflectată în apa limpede a unui lac străjuit de pini maiestuoşi. Eşti copleşit de doruri şi de aspiraţii pe care nu le poţi nici identifica, nici explica.

Priveşti răpus de fascinaţie cum un patinator olimpic pluteşte pe gheaţă şi execută sărituri şi piruete cu o graţie şi un echilibru tulburătoare. În momentul în care el îşi încheie evoluţia, sari în picioare, alături de alte sute de spectatori, pentru a-l aplauda furtunos.

Într-o seară fermecată zăreşti, în cealaltă parte a încăperii, un chip care te captivează cu desăvârşire. Ştii că nu vei mai dori niciodată să priveşti pe altcineva.

În fiecare dintre aceste situaţii trăieşti experienţa misterului frumuseţii - eşti absorbit de plăcerea profundă, lăuntrică pe care o simţim ca răspuns la anumit~ combinaţii de forme, culori, texturi, sunete sau mişcări. In cadrul discuţiei noastre, frumuseţea include toate obiectele, imaginile, sunetele sau experienţele care ne răscolesc şi dau naştere uimirii, înălţării sufleteşti, inspiraţiei, încântării, plăcerii şi extazului. Frumuseţea este cea care înalţă această viaţă deasupra banal ului şi prozaicului şi dă naştere bucuriei.

Suntem constrânşi să explicăm de ce ne afectează atât de profund intâlnirile noastre cu frumuseţea. Care este elementul care ne captivează inimile şi ne emoţionează sufletele dintr-un cântec, din piscul acoperit de zăpadă, dintr-o lucrare de artă, dintr-un chip anume? În ciuda poziţiei înalte pe care i-o atribuim frumuseţii în viaţa noastră, încercările de a o defini sunt sortite eşecului.


EXPLICAŢII ALE FRUMUSEŢII

În general, noi nici măcar nu încercăm să definim frumuseţea, ci mai degrabă îi minimalizăm importanţa, tratând-o ca pe un lucru pe de-a-ntregul subiectiv. Când cineva îşi exprimă diferite preferinţe de ordin estetic, răspunsul cel mai comun este că frumuseţea depinde de cel ce o priveşte ("Frumos e ce-mi place mie."). Mie îmi plac munţii, tu preferi malul mării. Mie îmi face plăcere să ascult muzică clasică, tu te dai în vânt după cea populară. Eu îi apreciez pe impresioniştii francezi, tu îl preferi pe Andy Warhol. Mie îmi place arhitectura colonială, ţie îţi plac sticla şi oţelul construcţiilor moderne, ale zgârie-norilor. Din cauza unei game atât de vaste de preferinţe care diferă atât de mult între ele, cei mai mulţi dintre noi suntem de părere că standardele pentru frumuseţe nu sunt obiective, ci sunt determinate exclusiv de gustul personal. Chiar şi credincioşii tind să creadă că, spre deosebire de moralitate, care are un absolut, frumuseţea este o chestiune de preferinţă individuală.

Cu toate acestea, oricât de variate ne-ar fi preferinţele, diferenţele sunt minore în comparaţie cu terenul comun atât de vast pe care îl împărtăşim când este vorba de a determina ce este frumos şi ce nu. De exemplu, aproape orice om consideră că lebedele şi fluturii sunt frumoşi, iar liliecii şi păianjenii, nu. Cei mai mulţi dintre noi descoperă frumuseţea într-o vedere care înfăţişează crestele acoperite de zăpadă ale Alpilor, dar puţini o văd într-un peisaj acoperit de cenuşă, devastat după o erupţie vulcanică. Chiar dacă bărbaţii au păreri diferite când este vorba să aleagă între blonde, brunete sau roşcate, toţi sunt de acord asupra faptului că anumite femei sunt frumoase indiferent de culoarea părului. Chiar dacă cel ce priveşte frumuseţea are preferinţe, acestea sunt doar variaţiuni pe aceeaşi temă vastă şi comună a frumuseţii, pe care, practic, toţi oamenii o recunosc.

Naturaliştii tind să explice frumuseţea în termeni pragmatici. Ceea ce noi numim frumuseţea făpturilor vii, ei consideră că sunt trăsături care au evoluat pentru protecţia şi propagarea diferitelor specii. Pentru ei, culoarea splendidă a unei flori nu are nicio legătură cu bucuria noastră şi cu plăcerea pe care o declanşează în noi; este pur şi simplu semnalul folosit de natură pentru a atrage fluturii şi albinele cu scopul realizării polenizării încrucişate. Naturaliştii ar spune că trăsăturile fizice feminine pe care noi le numim frumoase nu au fost proiectate pentru efectul lor estetic; acestea îi atrag pe bărbaţi pentru că înfăţişează capacitatea femeii de a avea copii şi de a-i creşte. Umerii largi ai unui bărbat şi bicepşii impunători atrag femeile pur şi simplu pentru că demonstrează abilitatea acestuia de a le proteja şi a avea grijă de ele. Păunul îşi etalează penajul superb pentru a atrage o păuniţă. Splendidele dungi ale tigrului au doar rolul de camuflaj în timp ce animalul îşi urmăreşte prada ascuns în iarba înaltă. Ceea ce noi numim frumuseţe, pentru naturalişti nu prezintă absolut niciun mister. Este produsul secundar al mijloacelor practice pregătite de natură pentru răspândirea şi conservarea vieţii pe planetă. Naturaliştii oferă o explicaţie similară şi în cazul artei şi al designului. Ei spun că ceea ce noi numim frumos este pur şi simplu


ceea ce demonstrează eficienţă şi funcţionalitate. Expresia faimoasă a arhitectului Frank Lloyd Wright - "forma urmează funcţia" - rezumă covingerea sa conform căreia atunci când creezi un design care urmăreşte eficienţa, el tinde să aibă ca rezultat frumuseţea. Aparatul supersonic Concorde a fost denumit cea mai frumoasă maşinărie din lume. Cineva l-a întrebat la un moment dat pe designer cât a muncit pentru a da avionului acea extraordinară eleganţă. El a spus că nu s-a gândit absolut deloc să facă un avion frumos. Fiecare contur a fost gândit exclusiv din perspectivă aerodinamică. Succesul obţinut în ce priveşte aspectul practic i-a conferit avionului şi frumuseţe, ca un firesc produs secundar.

Este tentant să crezi că eficienţa şi funcţionalitatea pot fi cheile cu ajutorul cărora poate fi descrifrat misterul frumuseţii. Tindem să numim frumoase lucrurile care funcţionează eficient, în timp ce lucrurile care funcţionează defectuos nu se bucură de aceeaşi apreciere. Sănătatea este frumoasă, în timp ce boala şi degradarea nu sunt. Viaţa este frumoasă şi moartea este o oroare. Armonia este frumoasă, iar disonanţa este respingătoare. Ordinea este frumoasă, în timp ce haosul şi dezechilibrul ne fac să ne simţim neliniştiţi şi încordaţi. Frumuseţea pare să izvorască din eficienţă. Nu găsim frumuseţe în îmbătrânire, în degradare, în deteriorare sau în funcţionare defectuoasă. Această afirmaţie este în mare parte adevărată, dar există prea multe excepţii ca să fie singura explicaţie posibilă. Funcţionarea eficientă există în multe cazuri independent de frumuseţe. Doi oameni pot fi la fel de puternici, sănătoşi, muncitori şi eficienţi, dar e posibil ca unul să fie frumos, iar celălalt să aibă o înfăţişare banală. În ciuda teoriei arhitectului Wright, popularitatea de care se bucură restaurarea caselor din epoca victoriană sau antebelică dovedeşte că mulţi oameni consideră că sunt frumoase tocmai acele ornamente care nu au absolut nicio funcţie practică. Dacă eficienţa şi funţionalitatea sunt frumoase, de ce aproape toată lumea consideră că până şi păianjenii inofensivi sunt hidoşi? Muzica nu are, în aparenţă, nicio funcţie utilitară, şi totuşi ne provoacă atâta plăcere şi este atât de spectaculoasă încât reacţionăm adesea prin a ne lăsa cuprinşi de extaz. Dacă moartea este un lucru îngrozitor, de ce niciun alt anotimp nu este mai frumos decât toamna, care îşi datorează coloritul pitoresc frunzelor moarte ale arborilor? Şi dacă viaţa în sine are O frumuseţe intrinsecă, în ce fel ne explicăm repulsia puternică declanşată la vederea unei colonii de omizi care mişună?

Unii filozofi au explicat frumuseţea în termenii armoniei, ai simetriei, ai proporţiei, ai ritmului şi ai arhetipurilor. Oricare dintre aceste calităţi poate fi de ajutor la analizarea factorilor din natură sau artă care declanşează reacţii entuziaste în noi, dar niciuna nu explică de ce simţim o asemenea încântare când simţurile noastre le observă. Nu reuşim să găsim o explicaţie pentru frumuseţe care să fie mai presus de orice critică. De ce ne face atâta plăcere să vedem anumite forme, să auzim anumite sunete sau să simţim anumite texturi rămâne o întrebare fără


răspuns. Dar scopul nostru nu este să răspundem la această intrebare. Scopul nostru este să arătăm că, deşi nu putem inţelege sau defini frumuseţea, aceasta nu este o iluzie. Nu este exclusiv utilitară şi nu este total subiectivă. Frumuseţea există ca O realitate obiectivă şi nimic din natură nu o poate explica. Frumuseţea ne îndreaptă atenţia spre o certitudine care vesteşte că există un absolut undeva, deasupra naturii.

REALITATEA ÎNTOARSĂ PE DOS

Explicaţiile naturaliste pentru frumuseţe nu sunt satisfăcătoare deoarece abordează greşit problema. Naturalismul reduce tot ce există în natură la o funcţie mecanică. Dar realitatea ni se prezintă dintr-o perspectivă total opusă. Naturaliştii consideră că mecanismele care menţin natura în funcţiune sunt realitatea însăşi, în timp ce credincioşii văd în aceste mecanisme doar mijloacele pentru atingerea scopului pentru care există lucrurile. Mecanismele sunt pur şi simplu organele interne, în timp ce toată semnificaţia se găseşte în ,funcţia pe care o produc aceste mecanisme. Filozofia naturaliştilor este ca o haină întoarsă pe dos pentru că ea confundă mecanismele cu semnificaţia. Pentru a exemplifica, te rog să te gândeşti la calculatorul tău. Impulsurile electrice, plăcutele cu circuite imprimate, driverele, discurile şi cipurile din calculatorul tău formează împreună ansamblul care face posibilă funcţionarea lui, dar ele nu sunt semnificaţia şi scopul calculatorului tău. Ceea ce conferă calculatorului semnificaţie şi scop este modul în care te ajută să lucrezi, să înveţi, să comunici. Mecanismele nu sunt importante în ele însele, ci pentru că îţi pun la dispoziţie ceea ce vezi pe ecran şi tipăreşti la imprimantă. Semnificaţia unui ceas nu se regăseşte în arcurile şi în rotiţele sale, ci în cadranul care arată ora. Mecanismele sunt mijloacele prin care se produce semnificaţia, nu sunt semnificaţia însăşi.

Universul naturaliştilor este unul întors pe dos pentru că ei insistă că nu există altceva decât maşinăria care îl menţine în stare de funcţionare. Funcţionarea oarbă, fără scop, a întregii naturi este pentru ei realitatea însăşi. Naturaliştii nu admit existenţa semnificaţiei şi a scopului în univers pentru că o astfel de recunoaştere ar implica faptul că semnificaţia şi scopul au existat mai întâi, pentru ca apoi să fie proiectate mecanismele pentru atingerea lor. O asemenea implicaţie necesită un proiectant, iar concepţia naturalistă nu poate permite aşa ceva. Pentru naturalişti, mecanismele accidentale, lipsite de semnificaţie trebuie să fie realitatea însăşi. În lumea naturalistului nu este loc pentru frumuseţe. Prin faptul că ei văd în univers doar un mecanism, pierd tot ce îi conferă frumuseţe, pentru că nu pot vedea niciun


adevăr mai profund decât ceea ce găsesc în urma analizei componentelor lui. Ei nu găsesc nici semnificaţie, nici scop în urma analizei şi rezultatul este pierderea misterului şi a artei. Naturaliştii încăpătânati nu pot admite grandoare a unui munte acoperit de zăpadă pentru că grandoarea este un concept care necesită mai multă semnificaţie decât pot furniza simplele mecanisme. Tot ce îşi pot permite să vadă la un munte sunt mineralele solidificate din scoarţa pământului, care au fost desprinse şi împinse în sus de forţe geologice aleatorii. Ei nu pot admite că există un sens sau o semnificaţie artistică în felul în care sunt aranjate formele, texturile, lumina şi culorile vârfului de munte. Ei nu îşi permit să simtă uimire sau încântare în faţa formelor extravagante ale naturii. Îşi astupă urechile în faţa oricărei invitaţii de a lăsa la o parte lentilele analitice care radiografiază totul şi de a lua parte la dans.

A lua un mic dejun alcătuit din şuncă, ouă, miere şi lapte este, pentru cei mai mulţi dintre noi, o mare plăcere. Dar dacă tot ce putem vedea pe farfurie sunt felii grase din corpul unui mamifer care se tăvăleşte în noroi, rezultatul, coagulat de căldură, al ovulaţiei unei păsări de curte, secretiile lipicioase ale organelor reproducătoare ale unor plante amestecate cu saliva unei insecte şi lichidul care curge din glandele mamare ale unui mamifer rumegător, este foarte probabil că ne vom pierde pofta de mâncare. Şi totuşi, acesta este micul dejun pe care îl iau naturaliştii în fiecare dimineaţă. Această perspectivă, care reduce la elementele de bază tot ceea ce aduce încântare simţurilor, reflectă filozofia lor despre natură ca întreg. Când privesc pe fereastră la ceea ce credincioşii văd ca fiind copaci, tufe, flori şi iarbă, naturaliştii văd rădăcini, foliculi, fibre, grăunţe cu tentacule care inhată pământul, extrăgând nutrientii din el asemenea unor organisme parazite. Când privesc o frunză primăvara, naturaliştii nu văd gloria existenţei în forma, în culoarea şi în textura acesteia. Mai degrabă, ei văd numai substanţele chimice şi mecanismele care-i asigură viaţa: seva, fotonii, nerv urile şi ţesuturile. Verdele frunzei nu îi inspiră, nu îi face să se minuneze şi să se lase cuprinşi de încânta re; este vorba doar despre rezultatul mecanismului fotosintezei care produce clorofila sub acţiunea luminii şi nu are mai multe pretenţii la frumuseţe decât secretia verde a canalului infectat al fierei.

INCONSECVENTA NATURALISTĂ

Poate credeţi că felul în care înfăţişăm viziunea naturalistului despre natură este un pic cam impertinent. Şi, într-un fel, aşa şi este. Nu am făcut altceva decât să descriem modul în care necredincioşii ar trebui să vadă natura dacă ar rămâne Consecvenţi cu filozofia lor. Realitatea este însă că, în ciuda faptului că susţin o filozofie care exclude în mod logic frumuseţea, cei mai mulţi necredincioşi reacţionează la frumuseţe la fel ca oamenii credincioşi. Nu prea pot să facă altfel. Cu intelectul, ei pot spune că o orhidee superb mirositoare şi cu un colorit splendid este doar o funcţie a unui univers


mecanicist, dar atunci când privesc o astfel de floare, impactul emoţional, în cazul celor mai mulţi dintre ei, este acelaşi ca în cazul celor credincioşi. Naturaliştii pot să explice spectrul de culori din lumina soarelui în termeni strict ştiinţifici, dar tot se vor simţi înclinaţi spre uimire şi încântare la vederea unui apus de soare.

Iată motivul: frumuseţea este o realitate mult mai puternică decât filozofia naturalistă, atât de puternică încât le ignoră în mod spectaculos intelectul şi acţionează direct asupra emoţiilor lor. Probabil că cei mai mulţi naturalişti nu au analizat în detaliu poziţia pe care o susţin, nu i-au întrezărit concluzia logică. Ei nu îşi dau seama că nu pot rămâne consecventi cu concepţia lor naturalistă şi în acelaşi timp să creadă în frumuseţe. Dar pentru aceia dintre ei care sunt suficient de nefericiti, încât să îşi fi asumat un angajament serios atât faţă de consecvenţă, cât şi faţă de filozofia naturalistă, lumina frumuseţii nu mai poate străluci.

Dacă sunteţi de părere că exagerăm, ascultaţi plângerea lamentabilă a omului de ştiinţă şi poetului George [ohn Romanes, care cândva a crezut în creaţionism, dar care şi-a abandonat credinţa pentru a deveni un discipol al lui Darwin. "Nu mi-e ruşine să mărturisesc că, din clipa acestei negări virtuale a lui Dumnezeu, universul şi-a pierdut pentru mine esenţa frumuseţii; ... când mă gândesc uneori, căci trebuie să mă gândesc uneori, la înspăimântătorul contrast dintre slava sfântă a crezului pe care l-am îmbrăţişat cândva şi misterul însingurat al existenţei pe care îl descopăr acum, în asemenea momente voi simţi mereu că îmi este imposibil să evit durerea cea mai profundă şi cea mai sfredelitoare la care este predispusă natura mea."'

Romanes a exprimat astfel disperarea tragică a tuturor gânditorilor care îngăduie filozofiei lor să le distorsioneze perspectiva asupra realităţii până în punctul în care ei ajung să respingă absolutul care conferă semnificaţie şi frumuseţe existenţei.

Când a adoptat naturalismul, Romanes a adoptat o concepţie care întoarce lucrurile pe dos. Interiorul a ieşit la suprafaţă şi tot ce putea vedea el erau viscerele realităţii: mecanismele de funcţionare, motorul care pufăie şi pulsează al realităţii, care se autoalimentează, care nu produce nimic important, nu este proiectat cu vreun scop, dar continuă să funcţioneze fără rost, asemenea unei maşinării Rube Goldberg [dispozitive excesiv de complexe care efectuează sarcini simple în moduri ocolite şi foarte complicate - n. trad.], până când, în final, îşi va epuiza resursele. Când Romanes L-a exclus pe Dumnezeu din lumea sa, impreună cu această excludere a dispărut tot ce ar fi putut conferi semnificaţie formelor, texturilor, culorilor şi sunetelor lumii. A rămas părăsit într-o lume întunecată, însingurată, bântuit de nostalgia unei frumuseţi pe care noua sa filozofie l-a obligat s-o respingă.

Naturaliştii pot să considere frumuseţea ca fiind o iluzie, dar este o iluzie pe care nu o pot ignora. Probabil că este singurul lucru din universul lor mecanicist care le poate abate mintea de la realitatea tragică a dispariţiei finale în uitare a tuturor lucrurilor, inclusiv a propriilor persoane. Este mai bine să dansezi pe marginea gropii decât să meditezi cu tristeţe la iminenţa sfârşitului.

Direcţia pe care a adoptat-o arta în ultimele decenii ne spune câte ceva despre


disperarea naturalism ului. Exista o vreme în care scopul artistului era acela de a înfăţişa frumuseţea. Dar pe măsură ce filozofia naturalistă devenea dominantă, mare parte din produsele artei au ajuns să fie din ce în ce mai lipsite de noimă, disperate şi lipsite în mod conştient de frumuseţe. Povara apăsătoare a filozofiei lipsei de semnificaţie a îndepărtat tonurile strălucitoare de pe paleta de culori a multor artişti lipsiţi de credinţă. În disperarea lor, ei au scos frumuseţea din discuţie, Considerând că este o iluzie care nu poate ascunde vidul intunecat despre care ei cred că va acapara, în cele din urmă, toate lucrurile. Iar arta lor reflectă această disperare. Am afirmat că, într-o lume cu adevărat naturalistă, frumuseţea nu poate exista în mod logic. Iată de ce: frumuseţea implică un ideal. Conceptul de frumuseţe sugerează existenţa unor standarde pe care un obiect trebuie să le împlinească sau de care să se apropie pentru a atinge perfecţiunea. Cu cât un obiect este mai aproape de acest ideal, cu atât este mai frumos. Dar într-o lume naturalistă, accidentală, fără absoluturi, nu sunt posibile astfel de idealuri sau standarde. Ceea ce există, pur şi simplu există; nu se pune problema că ceva "ar trebui să fie" într-un fel sau altul. Trebuie să deţinem un standard care să definească ce ar trebui să fie înainte de a putea evalua dacă o formă se ridică sau nu până la acel standard. Dar într-o lume fără Dumnezeu, toate formele şi funcţiile sunt accidentale şi, conform evoluţiei, într-o stare de schimbare perpetuă, purtate de curenţii selecţiei naturale, ai echilibrului punctual, ai mutaţiei şi ai adaptării nesfârşite. Nu putem obţine un cadru fix al procesului de evoluţie pentru a susţine că, la un moment dat, o anumită formă reprezintă idealul. Într-o lume cu astfel de fluctuaţii, nu putem avea standarde fixe, absolute, la care să ne aşteptăm să se conformeze vreun lucru. Nu putem avea frumuseţe fără astfel de standarde, standarde fără absoluturi, şi nici absoluturi într-o lume mecanică, accidentală, fără Dumnezeu. Dacă naturaliştii au dreptate, adevărata frumuseţe nu poate exista, pentru că nu se poate găsi un standard determinat, invariabil, la care frumuseţea să se raporteze.

EXPLICAŢIA CELUI CREDINCIOS Cum explică oamenii credincioşi reacţia plină de extaz declanşată de o simfonie de

Schubert, de o pictură a lui Rafael, de forţa uimitoare a unui apus de soare sau de sentimentul sublimului pe care li-l trezeşte o cascadă? Naturaliştii susţin că astfel de sentimente sunt pur şi simplu subiective, că nimic nu este intrinsec sublim în cascada respectivă. Doar pare sublimă pentru că trezeşte sentimente de uimire şi de încântare în cel care priveşte. În cartea sa, Desfiinţarea omului, C. S. Lewis respinge un asemenea punct de vedere şi afirmă că anumite reacţi! emoţionale le sunt adecvate anumitor obiecte din natură. Daca acea cascadă nu are o anume calitate intrinsecă, una care să provoace admiraţia privitorului, asemenea sentimente sunt absurde şi inexplicabile.


Ce calitate poate a avea o cascadă sau un apus de soare, sau un munte, pentru ca sentimentele de uimire şi de admiraţie să fie adecvate? Naturaliştii ar spune că suprafaţa abruptă a muntelui care se înalţă spre cer este pur şi simplu rezultatul mecanicii tectonice, al forţelor geologice aleatorii de sub scoarţa pământului. O,cascadă nu este altceva decât efectul inevitabil al gravitaţiei asupra lichid ului în cădere în punctul în care albia râului se sfârşeşte într-un hău. Dar cum explică ei sentimentele tnălţătoare pe care le stârnesc aceste fenomene geologice naturale? Sentimentele de această natură nu au niciun sens 'intr-un univers în întregime naturalist. Aici avem de a face cu ceva mai mult decât simpla atracţie gravitaţională sau geologia.

Este posibil ca muntele să fie o operă de artă. Adică, e posibil ca un creator să îi fi gândit intenţionat forma, astfel încât să stârnească în noi un efect foarte precis. Poate că noi nu ştim cu exactitate care a fost efectul intenţionat de acest creator, dar putem face nişte deducţii pe baza unor sentimente comune atât de multor oameni încât pot fi considerate universale. În cei mai mulţi privitori, munţii trezesc impresia sublim ului, a unor aspiraţii înalte, a măreţiei, o admiraţie plină de uimire, sau senzaţia unei înălţări mistice spre cer. Poate că munţii au fost creaţi cu scopul de a servi ca o vizualizare a dorului nostru de a atinge ceva mult mai înalt decât noi, ceva de dincolo de perienţa noastră. Asemenea umbrelor din peşteră despre care vorbea Platon, munţii, apusurile de soare, arta şi muzica ttumoasă pot fi indicii palide ale unor realităţi superioare care există într-o sferă supranaturală aflată mai presus de a noastră. Frumuseţea pe care o vedem în natură şi o exprimăm în artă poate fi ecoul de dincolo de natură care ne spune că există mult mai multe lucruri decât vedem noi aici, iar ceea ce vedem aici nu te decât o imagine inferioară a acelor lucruri. Visătorii din jurul nostru, romanticii incurabili, sunt cei care apropie cel mai mult de adevărul creaţiei. În clipele în care privim măreţia unui munte, când peisajul ne taie răsuflarea, când frunzele copacilor strălucesc într-o lumină magică, când muzica pare să se întrepătrundă cu esenţa vieţii, când chipul pe care-l privim pare să ema ne lumina fermecată şi strălucitoare a unei zeităţi, în astfel de momente, vălul este ridicat şi vedem realitatea aşa cum este. Lentila analitică a naturaliştilor, care scoate din ecuaţie astfel de experienţe, considerând că nu sunt nimic mai mult decât fenomene mecanice şi chimice, pierde din vedere realitatea. Trece pe lângă realitate, aşa cum trece cineva pe lângă un drum străjuit de pomi în care se aud ciripind păsărelele şi de-a lungul căruia clipoceşte un mic pârâu, fără să vadă nimic din toate acestea.

Da, ştim totul despre cealaltă faţetă a naturii - despre moarte, degradare, durere, suferinţă, cancer, întristare, infarcturi, uragane, inundaţii, tornade şi cutremure. Aceste nenorociri sunt teribile, dar sunt doar lucruri care parazitează trecător realitatea, nu sunt realitatea însăşi. Ani la rând am trecut, în drumul meu spre serviciu, peste un pod de metal suspendat deasupra râu lui Colorado, în apropiere de Austin, Texas. Fiecare centimentru din suprafaţa acelui pod este acoperit de rugină. Deşi nu am reuşit să văd niciodată materialul din care era făcut podul, din cauza stratului de rugină de la


suprafaţă, nu aş fi spus niciodată că rugina constituie realitatea podului. Adevărul despre acel pod este metalul solid de sub stratul de rugină. Adevărul despre creaţie este slava de sub plaga aceea care o desfigurează. Romanticii, atât de ridiculizati în lumea de astăzi, sunt de fapt oamenii cu vederea cea mai clară. Ei văd prin ceaţa care întunecă vederea celor mai mulţi dintre noi. Şi pentru că văd frumuseţea aşa cum este ea, ei văd adevărul. Şi totuşi, nimic din natură sau artă nu poate satisface deplin dorurile stârnite în noi de frumuseţe. Nicio melodie, oricât de meşteşugite ar fi armoniile ei, oricât de sensibilă ar fi interpretarea, nu satisface dorinţele fără nume pe care le aprinde în sufletele noastre. Nicio persoană, fie bărbat, fie femeie, oricât de perfecte i-ar fi chipul şi silueta, oricât de încântătoare i-ar fi personalitatea, oricât de plăcut spiritul, oricât de iubitoare sau de devotată ar fi, nu poate satisface deplin dorul unei inimi de a se contopi cu o alta. În ciuda dorinţei sufleteşti pe care o simţim când ne aflăm înaintea unui pisc de munte maiestuos, nu există in acel munte în sine vreun lucru care să ne facă să-I dorim. Acea calitate intrinsecă a muntelui care ne stârneşte dorul este doar o umbră a ceva mult mai măreţ. Muntele nu este obiectul pe care il dorim, dar ne îndreaptă atenţia spre el.

Aceste simboluri ale frumuseţii sunt doar umbre, chiar dacă incântătoare, ale realităţii pe care ne-o dorim, o realitate încă nevăzută, neauzită şi nepercepută. Frumuseţea din natură scoate la suprafaţă "amintirea" unor lucruri de care am fost creaţi să ne bucurăm, dar a căror experienţă nu am trăit-o niciodată pe deplin. Este ca şi cum la hotarele capacităţii noastre de înţelegere ar pluti ceva ce necesită un anumit simţ, încă nedezvoltat în noi, cu ajutorul căruia să îl putem pricepe pe deplin. Totuşi din când în când putem să surprindem anumite scânteieri palide şi efemere cu ajutorul celor cinci simţuri pe care le avem.

Frumuseţea ne cheamă cu voce ademenitoare, iar dorinţa noastră de a lăsa totul pentru a o urma este copleşitoare. Dar descoperim că frumuseţea este asemenea capătului curcubeului: străluceşte, dar scapă urmăririi noastre. Este un balon de săpun lucios care dispare când e prins în mână. În prezenţa frumuseţii suntem ca nişte copii cu nasul turtit de vitrina unui magazin de jucării. Privim şi tânjim, dar descoperim o barieră care ne împiedică să experimentăm pe deplin ceea ce este în faţa noastră. Oricât de mult ne-am dori să ne cufundăm în frumuseţea pe care o vedem, nu putem face acest lucru. Până şi in cel mai intens moment de încântare, când trăim experienţa unei simfonii, a unui apus, a unei picturi sau dulceaţa unei îmbrăţişări, ne dăm seama că lucrul după care tânjim este încă departe. Aceste lucruri minunate sunt simple imagini ale obiectului real al dorinţei noastre, iar acel obiect continuă să ne scape printre degete. Oricare ar fi lucrul căruia îi ducem dorul, nu frumuseţea este acela. Frumuseţea este doar uşa care duce Spre el. Prin frumuseţe, auzim cum reverberează corzile supranaturalului în natură. Frumuseţea ne invită să vedem în natură şi artă acea realitate superioară din care originează totul. Frumuseţea, în plinătatea ei, scapă analizei noastre, pentru că


izvorăşte dintr-o dimensiune care ne este inaccesibilă. Noi trăim în interiorul naturii, o natură atât de decăzută încât umbreşte toată frumuseţea care radiază spre ea din dimensiunea supranaturalului. Totuşi frumuseţea străpunge norul Căderii şi inundă întreaga natură cu o slavă care proclamă originea transcendentă a tuturor lucrurilor. Străfulgerările de frumuseţe care ne invadează lumea sunt dovada concretă că frumuseţea, în toată plinătatea ei, există cu adevărat. Şi aceste urme de frumuseţe întăresc promisiunea conform căreia noi putem, în cele din urmă, să ne înălţăm spre acea dimensiune şi să găsim adevăratul obiect al dorinţei noastre. Dar nu încă. Pentru moment, locul nostru este în lumea aceasta, unde avem sarcini de îndeplinit şi îndatoriri de respectat înainte de a putea abandona totul şi a putea porni în căutarea frumuseţii care ne aderneneşte atât de chinuitor. Nu putem gusta vinul înainte de a strivi strugurii.

Mulţi poeţi, compozitori şi scriitori au exprimat cu iscusinţă dorinţa lor copleşitoare de a lăsa totul în urmă şi de a se avânta în căutarea frumuseţii. Autorul trilogiei Stăpânul Inelelor,J. R. R. Tolkien, povesteşte, în nuvela Lea! de Niggle, cazul unui artist care se străduieşte să-şi facă un nume, şi care este atât de îndrăgostit de frumuseţea frunzelor încât îşi dedică întreaga viaţă transpunerii lor pe pânză. Cu timpul însă artistul descoperă că există o frumuseţe mai mare decât a frunzei şi începe să picteze întregul copac, apoi pădurea, apoi priveliştea de dincolo de pădure, apoi lumina care îmbracă în strălucire priveliştea. Niggle îşi dedică fiecare moment din viaţă căutării, urmăririi acestei viziuni a frumuseţii care se descoperă treptat înaintea ochilor săi. Dar nevoile repetate ale vecinului său bolnav îl întrerup frecvent şi îl împiedică să-şi termine pictura. Sir Arthur Sullivan, compozitorul care făcea parte din celebrul duet Gilbert şi Sullivan, a compus un cântec intitulat .The Lost Chord" în care descrie un compozitor istovit care stă în faţa claviaturii unei orgi. Şi cum îşi lasă el degetele să alunece la întâmplare pe deasupra clape lor, reuşeşte la un moment dat, fără să vrea, să cânte un acord "asemănător cu sunetul marelui: „Amin“. Măreţia nepământeană a acestui acord îl mişcă profund, simţind că acesta "s-a desprins din sufletul orgii şi a intrat în sufletul meu". Neliniştit, el încearcă să regăsească acordul respectiv, dar fără succes. În cele din urmă, îşi dă seama că acel acord nu s-a născut pe acest pământ şi, deşi ecourile lui vor rămâne în sufletul său pentru tot restul zilelor sale, de fapt numai în cer îl va putea auzi din nou.

În poemul său intitulat "Stopping by Woods on a Snowy Evening", Robert Frost vorbeşte despre o plimbare printr-o pădure tăcută, încântătoare, în timpul unei frumoase ninsori. Poetul se opreşte, simţindu-se împins de dorinţa puternică de a intra în pădure, de a se cufunda în seninătatea-i idilică, de a deveni una cu ea şi de a-şi găsi acolo odihna. Dar nu poate. El ştie că pacea şi frumuseţea care îl atrag spre pădure nu-i aparţin încă. El şi frumuseţea pe care o vede fac parte din lumi diferite. A lui este o lume a îndatoririlor faţă de alţii care, ca şi el, au de luptat cu adversitătile, cu durerea, cu pierderea, cu suferinţa şi cu nevoile. Trebuie să rămână alături de alţii în lumea


decăzută înainte de a intra în cea desăvârşită. Trebuie să-şi îndrepte atenţia asupra scopurilor sale şi să-şi ducă până la capăt misiunea. Cu tristeţe îşi îndeamnă calul să meargă mai departe, oftând în timp ce se îndepărtează de pădure:

Frumoase sunt pădurile, întunecoase şi adânci Dar eu am promisiuni de ţinut Şi înainte de-a dormi, am mile de străbătut, Şi înainte de-a dormi, am mile de străbătut.

IMAGINEA PERFECŢIUNII

Teologia creştină furnizează motivul tânjirii noastre după frumuseţe şi al înstrăinării

noastre de ea. Ne spune că suntem fiinţe decăzute care trăiesc într-o lume decăzută. La origine, toată creaţia emana frumuseţe desăvârşită, neîntinată, dar a suferit daune şi frumuseţea a fost distrusă. Acum toată frumuseţea este, în cel mai bun caz, deteriorată. Nicio formă nu este perfect simetrică, niciun chip nu este fără pată, nicio culoare nu este pură, niciun echilibru perfect, nicio armonie fără o notă disonantă. A fost trasă cortina între lumea noastră şi sursa frumuseţii desăvârşite. În inima fiecărui om rămâne ferecată imaginea neclară, dar ademenitoare a acestei frumuseţi desăvârşite care există dincolo de cortină. Acesta este motivul pentru care razele acelea palide de frumuseţe care sunt filtrate de lumea noastră plină de defecte ne captează atât de mult atenţia şi ne stârnesc emoţii atât de puternice. În astfel de momente, intuim existenţa acelei perfecţiuni originare pe care acum nouă ne este imposibil s-o experimentăm pe deplin. Viziunea a ceea ce trebuia să fie străbate ca un fulger ecranul conştiinţei noastre, asemenea unei imagini subliminale, şi suntem cuceriţi. Tânjim după experierea deplină a ceea ce acum putem doar să întrezărim. Putem doar să întrezărim pentru că frumuseţea, în plinătatea ei neîntinată, este în prezent dincolo de capacitatea de a percepe a celor cinci simţuri ale fiinţei noastre întinate. Dar frumuseţea imperfectă care persistă în lumea noastră ne asigură că dincolo de orizont există o realitate mai măreaţă. Iar această conştientă a faptului că frumuseţea este în acelaşi timp reală şi de neatins este sursa dorului şi a instrăinării noastre. Frumuseţea ne indică în mod clar că idealurile sunt reale. Cu cât o formă, un sunet sau o culoare se apropie mai mult de idealul său nevăzut, cu atât mai mare este frumuseţea sa. Iar idealurile implică existenţa absoluturilor. Ca să împrumutăm o imagine din opera lui Platon, dacă frumuseţea imperfectă pe care o vedem în natură este o umbră, trebuie să existe o realitate în afara naturii care să dea formă umbrei şi trebuie să existe o lumină dincolo de această realitate pentru ca umbra să poată fi văzută. Iar realităţile sunt totdeauna mai mari decât umbrele lor. Pentru ca frumuseţea să existe, este nevoie de un Dumnezeu Care să o proiecteze ca expresie supremă a perfecţiunii.


Orice formă de frumuseţe constituie o invitaţie de a privi dincolo de natură şi artă pentru a îmbrăţişa realitatea mai mare care este obiectul invizibil al dorinţei noastre. Frumuseţea unei picturi magnifice ne atrage atenţia asupra artistului. Armoniile unui imn măreţ care ne dau fiori ne fac să ne gândim la compozitorul De ce iubim opusurile de soare şi simfoniile? 101 piesei. Ră~ă.ritul văzut. de pe u.n ~rf de n:unte, o floare gingaşă, forţa şi abilitatea unui atlet olimpic, graţia zborului unui vultur ne atrag atenţia asupra proiectantului lor.

Frumuseţea nu numai că ne îndreaptă atenţia spre Dumnezeu, ne şi descoperă ceva despre natura lui Dumnezeu, ceva ce până şi pe cei credincioşi îi ia adesea prin surprindere. Aşa cum raţiunea ne demonstrează consecventa lui Dumnezeu şi moralitatea ne arată caracterul lui Dumnezeu, frumuseţea ne arată, dacă ne deschidem mintea pentru a o vedea, emoţiile lui Dumnezeu. Frumuseţea este bucuria, încântarea, zâmbetul şi râsul lui Dumnezeu - extazul lui Dumnezeu. Frumuseţea ne dezvăluie faptul că Dumnezeu doreşte nu doar ca noi să existăm, ci şi să ne desfătăm. Frumuseţea demonstrează că lumea este impregnată de mult mai multă semnificaţie decât ar putea justifica simpla explicaţie mecanicistă - semnificaţie care ar trebui experimentată cu bucurie şi cu delectare. Avem indicii, ecouri şi tresăriri, licăriri ale ei în toată creaţia. Şi aceste promisiuni zilnice ale frumuseţii supreme fac ca viaţa să fie preţioasă şi să merite să fie trăită, chiar şi în mijlocul durerii şi al dezastrelor acestei lumi decăzute.

Acest adevăr despre frumuseţe scoate în evidenţă tragedia naturaliştilor. Lumea lor, o lume a funcţiei mecaniciste lipsite de scop, este un jalnic substitut pentru aluziile la realitatea sublimă pe care ne-o promite frumuseţea. Puddleglum, Omul bălţilor, personajul din cartea Jiltul de Argint a lui C. S. Lewis, a spus-o foarte clar. Prins de o regină rea într-o lume subterană cu peşteri întunecate, lumini palide, focuri ca de iad şi mlaştini putrede, la mare depărtare şi adâncime de luminoasa ţară a Narniei, Puddleglum este drogat şi vrăjit pentru ca să creadă că el a inventat ideea frumosului ţinut al Narniei şi a leului cu coama de aur, Aslan. Regina îi spune că nu există nimic altceva decât cavernele acelea întunecate şi înfricoşătoare în care este ţinut captiv. Dar într-un discurs în egală măsură eroic şi elocvent, Puddleglum se scutură de această iluzie şi îi spune reginei:

„Să presupunem că doar am visat sau că am născocit toate astea - copaci, iarbă, soare, lună, stele, ba chiar şi pe Aslan. Hai, aşadar, să presupunem că aşa e. Ei bine, tot ce pot spune este că, în acest caz, lucrurile născocite par cu mult mai importante decât cele reale. Să presupunem că împărăţia asta a ta, ca un hău negru, este singura lume. Păi, mie mi se pare cam jalnică ... De aceea, eu voi rămâne adeptul acestei lumi imaginare. Sunt de partea lui Aslan, chiar dacă nu există niciun Aslan care să conducă lumea aceea. Am de gând să trăiesc cât mai mult posibil ca un narnian, chiar dacă nu există nicio Narnia.” Când naturaliştii Îl alungă pe Dumnezeu, se condamnă pe ei înşişi la o lume


subterană lipsită de spectacol, minune, slavă şi mister. Este un jalnic substitut pentru lumea saturată de frumuseţe a credincioşilor.

Naturalismul este inadecvat când este vorba să se explice frumuseţea. Frumuseţea răsărită din naturalism este asemenea unui trandafir care răsare dintr-o grămadă de bălegar. Dacă acea grămadă este singurul lucru existent, nu putem explica apariţia trandafirului. Însă putem explica prezenţa trandafirului dacă presupunem că grămada de bălegar nu este singura lume existentă şi că în ea a fost aruncată o sămânţă de către o sursă aflată deasupra ei. Aceasta este poziţia celui credincios. Cei care nu cred, ar trebui cel puţin să se gândească serios la posibilitatea ca frumuseţea să nu fie o iluzie. Frumuseţea ne conduce la certitudinea că imediat în afara câmpului nostru vizual se află o putere vie căreia îi pasă de noi şi care vrea ca noi să avem parte de încântare.

Dar trebuie să fim atenţi. Frumuseţea exercită o asemenea atracţie asupra sufletelor noastre, încât mulţi apelează la ea ca la o experienţă supremă, încercând să găsească împlinire în ceea ce este doar un indicator spre o realitate mai vastă. l-am auzit cu toţii pe unii oameni spunând că trăiesc cele mai intense experienţe spirituale în prezenţa naturii, a artei, a muzicii sau a persoanei iubite. Cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu pot fi transformate cu uşurinţă în substitute ale lui Dumnezeu.

Frumuseţea izolată de sursa ei nu este de ajuns pentru a ne da o bucurie de durată; este doar un ghid pentru bucurie şi un De ce iubim opusurile de soare şi simfoniile? 103 mijloc de intensificare a ei. Dumnezeu ne-a dat frumuseţea ca să ne aducă la El. Numai în relaţia cu El experimentăm esenţa frumuseţii.


1. Frumuseţea există doar pentru cel care o priveşte? De ce da sau de ce nu? 2. Cum definesc naturaliştii frumuseţea? 3. În ce fel întoarce realitatea "pe dos" perspectiva naturalistă asupra

frumuseţii? 4. De ce se împotrivesc naturaliştii ideii că frumuseţea sugerează existenţa

semnificaţiei şi a scopului? 5. Cum definesc credincioşii frumuseţea? 6. În ce fel este frumuseţea un indicator spre supranatural? 7. De ce nu poate frumuseţea să satisfacă dorinţele profunde pe care le

stârneşte? Ce anume ar putea satisface aceste dorinţe? 8. De ce este imposibil să-ţi găseşti împlinirea spirituală petrecând timp

singur în natură?


7. ESTE UNIVERSUL UN ACCIDENT COSMIC? ≈ CARACTERUL IRAŢIONAL AL EVOLUŢIONISMULUI ≈

Mulţi dintre noi am stat lungiţi pe iarbă, în nopţile calde de vară, cu privirile îndreptate spre misterul strălucitor al inaltului cerului. Putem vedea Steaua Nordului, Carul Mare, ceaţa diafană a Căii Lactee, alături de alte constelaţii sau planete uşor de identificat pe fundalul mulţimii de corpuri cereşti imposibil de numărat. În timp ce privim cerul, cu uimire şi cu reverenţă, ne dăm seama că toate stelele pe care le vedem se află in galaxia noastră, care este doar una dintre cele câteva milioane care populează spaţiul de dincolo de sistemul solar. Începem să ne simţim micime a când ne dăm seama că planeta pe care locuim este doar o fărâmă, un fir de praf dintr-un univers vast care se întinde, în toate direcţiile, până la infinit.

Acesta este momentul în care mecanismele din creierul nostru încep să uruie, în timp ce ne luptăm cu nişte concepte care intrec până şi capacitatea noastră de imaginaţie. Sigur că nimic nu poate să se întindă până la infinit, fără să se termine undeva. Şi totuşi, când încercăm să ne imaginăm o limită a universuluipoate un zid imens sau peretele unui glob gigantic, de sticlă - ne confruntăm cu întrebarea: "Ce este în afara acestui glob?" Descoperim că ne este imposibil să ne imaginăm spaţiul cu sau fără limite. Conceptul imposibil, dar inevitabil, al spaţiului infinit este pur şi simplu mai mult decât poate suporta mintea noastră.

Dacă ne gândim la timp, apare aceeaşi dilemă. Nu putem concepe un început sau un sfârşit al timpului pentru că singurul lucru pe care ni-l putem imagina dincolo de el este şi mai mult timp. De vreme ce tot ceea ce noi experimentăm are un început şi un sfârşit, conceptul eternităţii este de neînţeles pentru noi.

Avem aceeaşi problemă cu materia - lucrul din care este alcătuit universul. Materia a existat oare dintotdeauna, sau ceva a luat fiinţă din nimic la un moment dat în trecut? Niciuna dintre aceste două opţiuni nu poate fi concepută de mintea noastră finită. Populara teorie a unui big bang, care afirmă că universul nostru este rezultatul unei explozii de proporţiile unui cataclism, nu răspunde la această întrebare. Teoria presupune existenţa unei mase mici, incredibil de dense, de materie condensată, înainte de declanşarea exploziei. Cum a luat fiinţă această bilă de materie superconcentrată?

Cea mai controversată dintre aceste întrebări este: Cum a apărut viaţa? A fost un accident sau un act deliberat? Sau viaţa a existat dintotdeauna, fără să fi avut un


început? Aceste întrebări nu constituiau un subiect care să suscite interes înainte de apariţia teoriei lui Charles Darwin despre originea vieţii, care a marcat o cotitură importantă. De atunci încoace, creaţionismul şi evolutionismul au fost dezbătute intens fără ca vreuna dintre părţi să fie dispusă să cedeze teren.

În căutarea certitudinii, trebuie să abordăm serios problema originilor, mai ales a originii vieţii. Pu tem să găsim un temei solid pentru credinţa noastră într-un creator? Sau naturaliştii au o temelie la fel de solidă pentru concepţia lor despre origini? Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom începe cu analizarea ideii de evoluţie.

CE NU ESTE ÎN REGULĂ CU EVOLUŢIONISMUL?

În lumea laică, explicaţia cea mai larg răspândită pentru originea vieţii îşi are sursa în teoria lui Darwin numită cea a evoluţiei speciilor,' Teoria evoluţiei are mai multe variante şi este intr-o continuă schimbare, dar în general susţine că viaţa a inceput la întâmplare, în urma unui accident. Conform teoriei, s-a întâmplat la un moment dat ca mai multe substanţe chimice, aflate într-un echilibru fragil, să fuzioneze în condiţii ideale pentru a forma o celulă organică simplă. Un curent electric a atins celula şi a trezit-o la viaţă. Celula a început să se reproducă prin mitoză.

Cu timpul, aceste celule care se reproduceau s-au combinat CU alte celule, formând tipare din ce în ce mai complexe, iar apoi plante şi animale simple. Teoria presupune că de-a lungul a milioane de ani de schimbări, unele dintre aceste animale au dobândit şi dezvoltat un anumit grad de inteligenţă. După multe stadii evolutive, desfăşurate pe o perioadă de mai multe milioane de ani, o ramură a regnului animal cu o inteligenţă superioară a devenit om.

Multora dintre noi ne lipsesc cunoştinţele ştiinţifice necesare pentru a înţelege argumentele complexe formulate în sprijinul teoriei evoluţiei. Dar toate aceste argumente tind să ne depărteze de problema de bază. Dovada în favoarea evoluţiei nu va fi găsită în urma studierii selecţiei naturale, a mutaţiilor sau a datării, sau a interpretării fosile lor. Acestea, şi alte supoziţii pe care se bazează teoria, constituie doar frunzişul unei concepţii care este grav bolnavă de la rădăcină. Nu e nevoie să ai doctorat în paleontologie sau biologie ca să vezi dincolo de tot acest frunziş şi să descoperi trunchiul muribund al evoluţionismului, Raţiunea și bunul-simţ obişnuit demască această teorie ca fiind o născocire. Evoluţia pretinde încetarea acţiunii unor legi naturale care nu au prezentat niciodată variaţii observabile. Teoria evoluţiei se bazează pe presupunerea că s-au întâmplat trei lucruri, pentru ,fiecare dintre acestea fiind necesară o excepţie de la ordinea naturală a universului. Nimeni nu a observat vreodată aceste evenimente în acţiune; ştiinţa nu poate face ca ele să aibă loc; şi raţiunea spune că nu pot avea loc. Şi totuşi, teoria evoluţiei poate fi adevărată numai dacă aceste lucruri s-au întâmplat într-adevăr. Vom prezenta pe scurt


aceste presupuneri, apoi vom dedica restul capitolului explorării implicaţiilor lor. 1. Evoluționismul presupune că ordinea poate izvorî în mod natural din haos.

Această presupunere contravine unei legi naturale bine stabilite, inviolabile. Haosul nu produce niciodată ordine. Dar pentru ca evoluţia să aibă sens, trebuie să credem că atomi şi molecule fără direcţie şi fără scop au putut să se adune laolaltă şi să se aranjeze în forme din ce în ce mai complexe şi mai ordonate. Este ca şi cum ai crede că nişte găleţi din care picură vopsea dintr-o fabrică de vopsele ar putea produce pictura Mona Lisa. Nicio lege a naturii nu poate explica apariţia ordinii din haos şi ideea însăşi contrazice legea inviolabilă a entropiei care spune, în esenţă, că totul se consumă. Lăsată în legea ei, natura se împrăştie, se erodează, se descompune, se iroseşte. Viaţa se termină totdeauna cu moartea: ce este organic se degradează în elemente anorganice. Stelele se consumă şi se dezintegrează. Planetele îşi încetinesc mersul, într-o măsură infinitezimală, la fiecare rotaţie pe orbită. Energia se consumă, resursele se epuizează, fără a fi înlocuite vreodată în circuitul din natură. Trăim într-un univers care se consumă în mod irevocabil. Dar evolutionismul ne cere să credem că au avut loc excepţii de la legea entropiei, că există buzunare ale universului în care lucrurile devin din ce în ce mai ordonate, mai organizate, mai eficiente. Din nefericire pentru teoria evoluţiei, nu există dovezi ale unui astfel de progres şi niciun principiu ştiinţific cunoscut nu-l poate justifica.

2. Evoluţionismul presupune că toate formele de viață au apărut din materie moartă. Ideea de viaţă apărută din materie moartă contrazice atât raţiunea, cât şi principiile ştiinţifice solide. Moartea pur şi simplu nu poate da naştere vieţii. Nu a reuşit nimeni, niciodată, în toată istoria omenirii, să producă viaţă din materie moartă sau să fie martorul unui asemenea fenomen. Şi nici nu s-a reuşit demonstrarea teoriei prin experimente ştiinţifice, deşi nu au lipsit încercările. Teoreticienii au schiţat în detaliu condiţiile în care trebuie să se găsească elementele şi succesiunea evenimentelor care au provocat şocul ce a dus la trezirea la viaţă a primei celule. Dar nimeni nu a putut să creeze vreodată măcar o singură celulă organică sau să aducă la viaţă o celulă moartă, în ciuda celor mai strict controlate condiţii de laborator. Ştiinţa, experienţa şi bunul-simţ ne arată cât se poate de clar şi fără excepţie că viaţa apare doar din viaţă preexistentă. Un univers complet naturalist care începe doar cu nişte elemente moarte, anorganice, va rămâne mort şi anorganic. A crede altceva înseamnă a întoarce cu susul în jos un principiu fundamental al ştiinţei.

3. Evoulționismul presupune că inteligenta şi raţiunea umană au evoluat din materie moartă. Conform teoriei, la declanşarea big bangului nu existau organisme raţionale, gânditoare. Dar, din acel haos fără gândire, a apărut în cele din urmă calculatorul ultracomplex care este creierul uman, cu capacitatea sa de a raţiona.


Ce forţă naturală ar fi putut aduce la viaţă aşa ceva? Ce principiu care operează în natură ar fi putut explica apariţia spontană a unui organism conştient de sine, capabil să gândească, din minerale neînsufleţite şi din gaze fără formă? Răspunsul este simplu: nu există un astfel de principiu sau o astfel de forţă. Aceste trei pietre de temelie ale teoriei evoluţionism ului sunt viciate din cauza aceleiaşi lipse fundamentale de raţiune. Ni se cere să credem că ceva poate fi generat din nimic, că lucrurile pot da mai mult decât au, că motorul poate porni cu un rezervor gol şi fără o mână care să introducă cheia în contact. Am învăţat la şcoală că astfel de lucruri nu pot să se întâmple şi nu se vor întâmpla niciodată. Atât ştiinţa, cât şi raţiunea, sunt de acord (aşa cum ştiinţa adevărată şi raţiunea adevărată o vor face întotdeauna) în privinţa faptului că niciun efect nu poate fi mai mare decât cauza care l-a declanşat. O minge de baseball care pleacă din mâna aruncător ului cu viteza de 140 km/h nu îşi va spori singură viteza la 160 krn/h. O minge de cauciuc nu va sări mai sus de punctul de la care i-ai dat drumul. Nu poţi hrăni o găină cu o jumătate de kilogram de grăunţe şi să te aştepţi ca ea să dea un kilogram de ouă. Nimic nu poate da mai mult decât are. Un univers care începe cu o stare de haos lipsită de viaţă va rămâne lipsit de viaţă şi haotic. Legea in flexibilă a cauzei şi efectului guvernează toată activitatea din univers. Totuşi teoria evoluţiei ne cere să renunţăm la raţiune şi să presupunem că a avut loc o excepţie, în ciuda faptului că niciodată nu a fost observată sau demonstrată o astfel de excepţie.

EVOLUŢIONISMUL ESTE ŞTIINŢĂ SAU TEORIE? În spatele evoluţionism ului pândeşte filozofia unui univers iraţional. Aşa cum am

concluzionat în Capitolul 3, acesta este singurul tip de univers pe care l-am putea avea dacă Dumnezeu ar fi înlăturat din el, iar teoria evoluţiei demonstrează adevărul acestei concluzii. Ştiinţa pură care observă, experimentează şi raportează datele experimentelor ne arată un univers ordonat caracterizat de legi inalterabile şi de raţiune. Evolutionismul ne cere să negăm ceea ce vedem şi să permitem posibilitatea existenţei excepţiilor iraţionale în cazul legilor raţionale ale cauzei şi efectului. Evolutioniştii ştiu că nu pot să le aibă pe amândouă, Nu pot să aibă un univers aşa cum este definit de ştiinţă şi să adopte simultan o teorie care contrazice ştiinţa. În încercarea de a rezolva dilema, ei au introdus forţat cepul rotund al evoluţiei iraţionale în gaura pătrată a ştiinţei raţionale, ignorând aşchiile care au sărit în toate părţile şi pretinzând că totul se potriveşte perfect. Oamenii de ştiinţă afirmă acum că evolutionismul, ca explicaţie pentru originile vieţii, este un adevăr ştiinţific demonstrat. În ediţia din iulie 2002 a publicaţiei U.S. News and World Report, care avea pe copertă titlul "Noua realitate a evolutionismului", jurnalistul Thomas Hayden afirma: "În acest moment, spun evolutioniştii, evoluţionismul nu mai este'


doar o teorie'. Este un fenomen comun, de fiecare zi, un fapt fundamental al biologiei, la fel de real ca foamea şi la fel de inevitabil ca moartea.'?

Dr. Phillip E. [ohnson, profesor de drept la Universitatea din California, care i-a încuiat pe mulţi evolutionişti de seamă CU logica sa impecabilă, a atras atenţia asupra faptului că această afirmaţie demonstrează o trecere ilegitimă la o concluzie prea vastă pentru a putea fi susţinută de premisa măruntă de la car~ s-a plecat. Ştiinţa a observat că încrucişarea selectivă și influenţele mediului pot produce schimbări de adaptare în interiorul unei specii. "Dar biologii evolutionişti nu se mulţumesc cu explicaţii privitoare la felul în care apar variaţiile in anumite limite, spune Johnson. Aspiratia lor este aceea de a răspunde la o întrebare cu implicaţii mult mai vaste: cum au apărut organismele complexe, cum sunt păsările, florile şi fiinţele omeneşti." Dar nu găsim nimic în faptul evident al adaptării speciilor care să justifice pretenţia incredibil de generală conform căreia toate speciile şi viaţa însăşi sunt rezultatul unei avansări continue spre o complexitate tot mai mare. În continuare, [ohnson spune: .Evolutionismul neodarwinist, în sens larg, este o doctrină filozofică atât de lipsită de temei empiric, încât Stephen Iay Gould [profesor la Harvard] a declarat-o la un moment dat, într-o clipă de neatenţie, ca fiind de-a dreptul moartă."

Teoriile despre originea materiei şi a vieţii nu vor putea aparţine niciodată adevăratei ştiinţe pentru că nu pot fi observate şi nici demonstrate ştiinţific. Prin definiţie, ştiinţa este limitată la studiul naturii şi nu poate trece dincolo de acest punct. Tema originilor necesită explicaţii pe care natura singură nu le poate furniza; prin urmare, evenimentele care au generat materie, viaţă şi raţiune sunt dincolo de capacitatea de investigaţie a ştiinţei. Nu avem cum să obţinem date despre aceste cauze primare şi nici nu deţinem un mijloc comprehensiv de explicare a existenţei prin legile naturii. Subiectul originilor nu este câtuşi de puţin ştiinţific; este de natură metafizică. Oamenii de ştiinţă depăşesc limitele disciplinei lor, forţează capacitatea ştiinţei de a oferi explicaţii atunci când pătrund în sferele metafizice, cum este cazul originilor, sau când pretind că Dumnezeu nu există pentru că nu poate fi măsurat cu ajutorul unor instrumente ştiinţifice. Dacă există un Dumnezeu, El este supranatural, ceea ce înseamnă că există deasupra şi în afara naturii, deci dincolo de investigaţia ştiinţifică. Oamenii de ştiinţă nu ar trebui se se aştepte să Îl localizeze pe Dumnezeu în Ulteriorul naturii, aşa cum nu ar trebui să se aştepte să găsească bucătarul în interiorul unui sufleu. Dacă oamenii de ştiinţă îşi permit să pretindă că nu poate exista nimic în afara universului natural deoarece cunoaşterea ştiinţifică nu poate trece dincolo de universul natural, înseamnă că ei manifestă o încredere exagerată şi nejustificată în capacităţile ştiinţei. Este ca şi cum ai spune că nu există nimic dincolo de orizont pentru că nu putem vedea dincolo de orizont. Sau este ca şi cum un peşte ar spune că nu există nimic în afara lacului său. Oamenii de ştiinţă dau dovadă de insolenţă când pretind că ştiinţa este singura capabilă să ne dea socoteala exactă a tot ce există. Acolo unde nu


sunt disponibile date, ar trebui să se abţină de la a emite judecăţi şi să rămână deschişi faţă de posibilităţi noi. Oamenii de ştiinţă depăşesc graniţele ştiinţei când abordează chestiunea originilor şi depăşesc graniţele eticii când prezintă ca fapte teorii nedovedite.

Prin promovarea unei credinţe filozofice la nivelul faptului dovedit, evolutioniştii ocolesc cerinţele normale ale observaţiei şi ale demonstraţiei. Ei îşi promovează teoria în ciuda lipsei de raţiune care o caracterizează şi sfidând principiul entropiei, care spune că lucrurile se deteriorează, nu evoluează spre un nivel superior. Evoluţionismul, cu absurditătile lui, ar părea un lucru stupid dacă nu s-ar bucura de susţinerea comunităţii ştiinţifice. Totuşi ei îl susţin pentru că au o nevoie disperată de el pentru a umple golul prezent într-o filozofie dominantă. Evoluţionisrnul nu ar fi fost luat niciodată atât de în serios dacă naturaliştii nu ar fi avut nevoie de o explicaţie a originilor fără implicarea lui Dumnezeu.

Mulţi oameni de ştiinţă cred cu atâta tărie în puterea ştiinţei de a determina realitatea sub toate formele ei, încât pentru ei este de neconceput ca un lucru să existe în afara naturii. Totuşi inevitabilitatea supranaturalului este în faţa ochilor noştri. Putem imagina doar două concepte posibile pentru explicarea originilor, şi amândouă sunt supranaturale. Fie un lucru există prin sine, fie a apărut cumva, în mod spontan, din nimic. Pe baza standardelor pur naturale, existenţa în sine este imposibilă, pentru că orice explicaţie a ei este dincolo de capacitatea noastr~ de înţelegere. Şi totuşi, suntem aici şi lucrurile există. DeşI existenţa sfidează natura, ştiinţa şi explicaţia ratională, oamenii de ştiinţă adânciti în naturalism socotesc că este inacceptabilă orice recunoaştere a supranaturalului, aşa că Îl exclud pe Dumnezeu. Ei aleg mai degrabă să accepte existenţa materiei fără să întrebe de unde provine şi să apeleze la evoluţie pentru a explica în ce fel materia s-a transformat în organisme vii.

Disponibilitatea oamenilor de ştiinţă de a susţine o soluţie atât de neconvingătoare ca evoluţia pune în pericol în mod neliniştitor metoda ştiinţifică şi, ca o consecinţă, chiar progresul în ştiinţă. Din clipa în care oamenii de ştiinţă abandonează principiul adevărului obiectiv, ştiinţa nu mai poate fi considerată demnă de încredere sau capabilă să facă previziuni. Dacă principiul entropiei poate opera la un loc cu un principiu contrar al unei complexităţi din ce în ce mai mari care tinde spre perfecţiune, dacă materia se poate produce singură din nimic, dacă energia se poate genera singură, dacă viaţa poate apărea spontan din materie moartă, atunci orice tip de magie sau orice imposibilitate logică devin, într-adevăr, posibile. Dacă universul este atât de iraţional, nu avem cum să prevedem ce ne aşteaptă Ia următorul pas, pentru că abordarea ştiinţifică tradiţională nu mai poate da rezultate demne de încredere şi care pot fi pronosticate pe baza unor generalizări ştiinţifice. Progresul ştiinţific, aşa cum îl ştim noi acum, va fi întrerupt brusc. Este înfioră tor să găseşti câteva oaze în acest deşert de exagerare. Câţiva oameni de ştiinţă deosebit de respectaţi îi contrazic pe colegii lor care fac afirmaţii atât de exagerate.

Unul dintre fondatorii şi pionierii NASA, dr. Robert [astrow, a spus că, în opinia


sa, creaţia este un mister pe care ştiinţa nu îl va putea elucida niciodată. El este de acord cu punctul de vedere exprimat de astronomul britanic E. A. Milne, care scria: "Nu putem face niciun fel de presupuneri cu privire la starea lucrurilor [la începuturi]; în actul divin al creaţiei, Dumnezeu este neobservat şi nu are martori." Cu privire Ia originea vieţii, Jastrow scria: "Oamenii de ştiinţă nu au nicio dovadă care să arate că viaţa nu a fost rezultatul unui act creator, dar sunt mâna ţi prin natura profesiei lor să caute explicaţii pentru Originile vieţii în limitele legii naturale." Până şi antropologul Thomas Huxley, cel care s-a autointitulat "dulăullui Darwin", şi-a dat seama că ştiinţa nu are puterea de a exclude mâna divină de la originea universului: "Nu îmi este deloc greu să îmi imaginez că, într-o perioadă anterioară, acest univers nu a existat; şi că şi-a făcut apariţia în şase zile (sau instantaneu, dacă se preferă aşa), ca o consecinţă a acţiunii unei Fiinţe preexistente şi după voia sa."

Elita conducătoare a ştiinţei, a educaţiei şi a mass-mediei a ascuns, în mare parte, asemenea manifestări sănătoase de sinceritate nepărtinitoare. Cei care fac parte din această elită au uzurpat numele ştiinţei pentru a închide uşile oricărei posibilităţi a supranaturalului.

CUM RĂMÂNE CU OASELE OMULUI PREISTORIC?

Dacă negăm evoluţia, cum abordăm chestiunea oaselor fiintelor umanoide

preistorice pe care le scot la iveală, din când în când, paleontologii? Sunt ele într-adevăr rămăşiţele unor oameni aflaţi în plin proces de evoluţie? Dacă da, sunt ele dovezi ale evoluţiei?

Evolutioniştii susţin că aceste fosile preistorice sunt într-adevăr o dovadă a evoluţiei. Dar oasele în sine nu conţin nicio dovadă care să impună sau măcar să sugereze o astfel de concluzie. Dacă evoluţionismul ar fi adevărat, aceste oase ar fi nişte dovezi ale evoluţiei. Totuşi e nevoie ca mai întâi să crezi că evoluţia este adevărată pentru a avea un motiv să consideri că aceste oase reprezintă nişte stadii ale unui asemenea proces. Oasele nu au nicio calitate intrinsecă pentru a cărei explicaţie să fie necesară teoria evoluţiei. Aceste oase devin dovezi în favoarea evoluţionism ului numai pentru că cei care le descoperă aleg să le interpreteze ca atare. Totuşi aceste interpretări nu sunt obiective şi nu iau în considerare alte posibilităţi viabile. Faptul că există oase similare celor de om sau de maimuţă nu dovedeşte că ele au aparţinut unor oameni sau unor maimuţe. Astfel de oase pot foarte bine să fie rămăşiţele unor creaturi din afara liniei genealogice a fiecăreia dintre aceste două categorii. Ele pot fi rămăşiţe ale un?r specii dispărute de vieţuitoare de tip maimuţă sau de np umanoid fără nicio legătură cu fiinţele omeneşti. Nu avem nicio idee cu privire la ce alte tipuri de creaturi au populat pământul la un moment dat, în trecutul îndepărtat. A


pretinde că oasele unor asemenea creaturi reprezintă etape în procesul evoluţiei înseamnă a te grăbi să treci, în mod nejustificat, la o concluzie bazată pe o idee preconcepută. În cazul acelor oameni de ştiinţă care au grijă să rămână deschişi faţă de această temă, oasele descoperite de paleontologi nu dovedesc nimic cu privire la originile omului. In cartea sa, Evolution of Living Organisms, paleontologul francez Pierre-Paul Grasse face următoarea afirmaţie: "Din absenţa aproape totală a dovezilor fosile... reiese că orice explicaţie privitoare la mecanismul planurilor structurale fundamentale ale procesului evolutiv este impânzită de ipoteze. Acest enunţ ar trebui să apară ca epigraf la orice carte despre evoluţie. Lipsa dovezilor directe duce la formularea de simple presupuneri, cum este cazul genezei tipurilor; nu avem nici măcar o bază pentru a . determina măsura în care aceste opinii sunt corecte."? Când i s-a cerut să explice lipsa ilustraţiilor cu fosile intermediare din cartea pe care o scrisese despre evoluţie, dr. Colin Patterson, .paleontolog senior la Muzeul Britanic de Istorie Naturală, a răspuns: "Dacă aş fi avut cunoştinţă de existenţa vreunui asemenea exponat, fosil sau viu, cu siguranţă că l-aş fi inclus. Dumneavoastră sugeraţi că ar trebui folosit un artist pentru a înfăţişa grafic aceste transformări, dar de unde şi-ar lua el informaţiile pe această temă? Eu, sincer să fiu, nu i le pot furniza şi dacă ar fi să las totul în seama licenţei artistice, nu ar însemna oare să-I induc în eroare pe cititor?" Oamenii de ştiinţă care sunt bine ancorati în teoria evoluţiei sunt stânjeniţi de această lipsă a dovezilor fosile în favoarea speciilor intermediare care ar demonstra în mod concludent evoluţia. Într-un text despre "Explozia cambriană", Richard Dawkins scrie: "Este ca şi cum [fosilele] ar fi fost plasate pur şi simplu acolo, fără nicio istorie evoluţionistă. Nu mai este nevoie să spun că această aparenţă a unei plasări bruşte i-a încântat pe creaționiști. Însuși Charles Darwin a fost deranjat de lipsa doveyilor in favoarea evoluției. El a spus: „Conform acestor teorii ar fi trebuit să existe nenumărate forme intermediare. De ce nu le găsim îngropate în scoarţa terestră? De ce nu este întreaga natură într-o stare de confuzie [din cauza speciilor intermediare], în loc să fie, aşa cum putem observa specii clar definite? “

Lipsa totală a dovezilor fosile în sprijinul evoluţiei (la fel de absente azi cum erau şi pe vremea lui Darwin) l-a determinat pe Mark Ridley, zoolog la Oxford, să concluzioneze: "In orice caz, niciun evolutionist autentic, fie el adept al teoriei graduale, fie al teoriei punctuale, nu foloseşte arhiva fosiliferă ca dovadă în favoarea teoriei evoluţiei în bătălia cu teoria creaţiei speciale.'?' Şi totuşi, în ciuda acestor măsuri de precauţie raţionale, mulţi paleontologi sunt atât de înverşunaţi în devotamentul lor faţă de această teorie încât continuă să facă afirmaţii pompoase pe baza celor mai simple mostre de oase, greu de identificat, pe care le descoperă.

Multora le este foarte greu, în ziua de azi, să fie nepărtinitori, să nu aibă prejudecăţi cu privire la problema originilor. Avem cu toţii o sete naturală de cunoaştere, dar


atunci când adevărul nu este disponibil sau nu ne convine, prea adesea ne asezonăm teoriile cu câteva date şi le acceptăm ca fapte demonstrate. În ciuda pretenţiilor care afirmă contrariul, evoluţia nu este un fapt: este o teorie. Datele sunt interpretate adesea, astfel încât să susţină teoria folosind ca punct de plecare supoziţiile teoriei. Rezultatul este o tautologie - un cerc închis al logicii fără o premisă solidă: ştim că evoluţionismul trebuie să fie adevărat pentru că am găsit oasele unor umanoizi aflaţi în diverse stadii evolutive. Suntem convinşi că acestea sunt oasele unor umanoizi pentru că ştim că evoluţionismul trebuie să fie adevărat. Din nefericire, oasele pe care le scot la suprafaţă paleontologii nu sunt însoţite de etichete de identificare. Astfel, cei care le descoperă le dau nume şi le înzestrează cu istorii care se potrivesc cu teoriile lor. Evoluţioniştii dogmatici insistă că aceste oase demonstrează existenţa unor stadii în evoluţia omului. Creationiştii dogmatici ar putea la fel de bine să stăruie în afirmaţia că aceste oase indică o asemănare cu un umanoid sau cu o primată, sau că sunt rămăşiţele unei alte specii, dispărută în prezent. Nici unii, nici ceilalţi nu au dreptul să facă asemenea afirmaţii pentru că ambele părţi se bazează pe mărturia celor morţi, care nu spun nimic. Adevărul este că nimeni nu ştie ce sunt aceste oase. Se fac doar presupuneri.

DE CE CRED OAMENII ÎN EVOLUŢIE?

Poate credeţi că am exagerat cu pledoaria împotriva evoluţionismului. Sigur teoria nu poate fi atât de ne ştiinţifică şi de nerezonabilă precum am înfăţişat-o noi. Este crezută de prea mulţi şi este intipărită prea profund în temeliile gândirii moderne. O parte covârşitoare a oamenilor de ştiinţă, a educatorilor, a scriitorilor şi a filozofilor în măsură să influenţeze educaţia şi opinia publică susţine evoluţionismul. Cu siguranţă că aceşti gânditori au studiat cu mare atenţie teoria. Nu este oare o impertinenţă din partea noastră, nişte nespecialişti, să punem sub semnul îndoielii opiniile acestor experţi influenţi?

Trebuie să facem puţină echilibristică aici. Trebuie să ne recunoaştem limitele şi să evităm să emitem judecăţi pe baza unor cunoştinţe pe care nu le deţinem. În acelaşi timp însă nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de experţi cu interese ascunse, ale căror afirmaţii sunt în neconcordanţă cu simpla raţiune. Şi cu siguranţă că nu ar trebui să ne lăsăm intimidaţi când eticheta de "ştiinţă" este folosită în mod abuziv pentru a legitima afirmaţii care nu au niciun temei ştiinţific. Istoria ne demonstrează că opinia cea mai larg răspândită este adesea în conflict cu adevărul. Şi fiecare val al opiniei populare tinde să se răspândească pe o scară atât de largă încât opoziţia faţă de el atrage după sine dispreţul colegilor de breaslă şi cenzura adepţilor corectitudinii politice. Se spune că Galileo a aruncat simultan două bile de greutăţi diferite din vârful turnului din Pisa pentru a demonstra că atracţia universală exercită aceeaşi forţă asupra tuturor corpurilor. Chiar şi după ce au fost martori la


experienţa care a oferit dovezi incontestabile, colegii de universitate ai lui Galileo l-au dat afară. Descoperirile lui erau în contradicţie cu principiile, de multă vreme acceptate, ale fizicii aristotelice care guvernau regulile atracţiei universale, principii susţinute de Biserică şi de comunitatea ştiinţifică. Inainte de Copernic, în toate universităţile se învăţa că universul se roteşte în jurul Pământului. Deşi Copernic a demonstrat în mod clar că teoria este falsă, Biserica a păstrat scrierile sale pe lista cărţilor interzise vreme de peste 200 de ani pentru că acestea contraziceau punctul de vedere preponderent care spunea că Pământul este în centrul universului. Schimbarea implica regândirea unor doctrine susţinute timp îndelungat, rescrierea unor manuale şi refacerea planurilor de învăţământ. Mai rău, ar fi însemnat că educatori respectaţi îşi dedica seră vieţile credinţei într-o teorie eronată, pe care au şi transmis-o altora în cadrul sistemului de învăţământ.

Opinia predominantă poate fi greşită indiferent cât de larg acceptată este ea. Dar oricât de populară ar fi o concepţie eronată la un moment dat, istoria arată că nicio eroare nu poate supravieţui foarte multă vreme. E posibil ca, prin susţinerea evoluţionism ului şi respingerea unei alternative raţionale, oamenii de ştiinţă să salveze aparenţele şi să-şi menţină reputaţia intactă în momentul de faţă. Dar în viitor, când teoria se va prăbuşi, aşa cum neîndoielnic se va întâmpla, istoria îi va îngrămădi pe evolutionişti la un loc cu cei care au crezut că Pământul este plat, cu cei care au crezut în alchimie sau în aplicarea lipitorilor. Aşa cum spunea Malcolm Muggeridge, filozof britanic şi editor al revistei Punch, "eu însumi sunt convins că teoria evoluţiei, mai ales dacă ţinem seama de scara largă la care a ajuns să fie aplicată, va fi una dintre marile glume din cărţile de istorie ale viitorului. Posteritatea se va întreba cum a fost posibil să fie acceptată cu atâta credulitate o ipoteză atât de nefondată, de puţin plauzibilă şi de îndoielnică."12

Cunoaşterea a avut parte de o creştere exponenţială din vremea lui Galileo până astăzi, dar natura noastră umană, în esenţa ei, nu s-a schimbat. Când adevărul este greu de găsit sau greu de înghiţit, oamenii se simt în siguranţă dacă nu renunţă la teoriile lor favorite. Tind să îmbrăţişeze aceste teorii aşa cum fac copiii mici cu ursuleţii lor de pluş şi în general este nevoie de ceva mai mult decât simpla evidenţă pentru ca ei să abandoneze aceste teorii.

Când o teorie capătă avânt în tabăra formatorilor de opinie s~ar părea că nicio doză de raţionalitate nu o poate încetini şi niciun adevăr nu o poate opri. Când un punct de vedere devine dominant, alte puncte de vedere diferite nici măcar nu pot fi luate în considerare şi sunt respinse, în cele mai multe cazuri, cu ostilitate fătişă. Opinia predominantă pare să genereze anticorpi protectori care atacă orice formă de gândire independentă ce ar îndrăzni să o pună în discuţie. De exemplu, posibilitatea ca o rasă oarecare sau unul dintre sexe să exceleze sau să aibă carenţe într-un domeniu sau altul cu greu ar putea fi cercetată, dezbătută, publicată sau studiată în mod obiectiv în climatul social actual. Orice descoperire care să sugereze o posibilă diferenţă în ceea ce priveşte înclinaţiile sau abilităţile ar fi


tratată ca o ameninţare la adresa idealului filozofic al egalităţii totale. Indiferent cât de obiectiv sau cât de bine documentat ar fi un astfel de studiu, este foarte puţin probabil să fie primit cu obiectivitate. Condiţionarea noastră a ajuns atât de departe încât faptul în sine nu are niciun efect. Este dureros de dificil ca adevărul să treacă dincolo de ideile preconcepute ale mulţimii. Iar aceste idei preconcepute sunt atât de răspândite încât cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu suntem conştienţi că trăim, ne mişcăm şi existăm pe suprafaţa unor oceane nesfârşite de prejudecăţi.

Cum a ajuns evoluţionismul să devină teoria predominantă despre origini în instuţiile noastre cele mai influente? Charles Darwin a propus pentru prima dată teoria evoluţiei în cartea sa Originea speciilor, publicată în 1859. A câştigat respectabilitate după ce a aprins imaginaţia unor gânditori influenţi precum Thomas Huxley, George Bernard Shaw şi alţii, care au găsit în această teorie un sprijin intelectual pentru ateism. Evoluţionismul a devenit lucrul pe care trebuia să-I crezi dacă voiai să fii pomenit printre gânditorii îndrăzneţi şi independenţi ai epocii. Şi pentru că ideile noi şi îndrăzneţe reprezintă o ştire bună, evoluţioniştii cu noua lor teorie au devenit prefera ţii presei. Când evoluţionismul a devenit, pentru persoanele educate şi la modă, lucrul corect politic pe care trebuia să-I crezi, mare parte din public a început să se alinieze la această tendinţă, fără să examineze temeiul raţional al teoriei. Pentru aceşti oameni era suficient că persoanele potrivite deja credeau acest lucru.

Cei mai mulţi adversari ai teoriei erau din rândul conservatorilor religioşi, care continuau să susţină explicaţia biblică asupra originilor: creaţia specială de către un Dumnezeu cu o existenţă independentă. Cu timpul, evoluţionismul a îndepărtat religia din curentul principal al gândirii şi i-a alocat un loc în zona convingerilor personale irelevante.

De atunci încoace, evolutioniştii au preluat controlul asupra termenilor dezbaterii. Ei au distras atenţia publicului de la caracterul iraţional şi de la punctele slabe ale teoriei lor, definind în mod nelegitim discuţia în termenii opoziţiei dintre ştiinţă şi religie - fapt versus credinţă. Credincioşii au fost etichetaţi drept oameni înguşti la minte şi conservatori încăpătânaţi cărora le lipseşte inteligenţa de a renunţa la concepţiile lor religioase învechite. Chiar şi astăzi presa îi prezintă pe susţinătorii evoluţionism ului ca fiind intelectuali rafinaţi şi articulaţi, în timp ce opozantii teoriei sunt făcuţi să pară nişte simpli ignoranţi.

Evolutionismul a pătruns în curentul dominant al opiniei publice cu ajutorul mecanismului bine uns al încrederii imense a publicului în ştiinţă. Ştiinţa a realizat atât de multe în vremea noastră încât mulţi au ajuns să creadă că poate face aproape orice. Unii oameni sunt convinşi că ştiinţa va elimina în cele din urmă cele mai multe dintre nenorocirile umane - inclusiv moartea - şi va crea un paradis aproape perfect aici, pe pământ. Aşa se face că, atunci când ştiinţa promovează o teorie care Il face pe


Dumnezeul creştinismului să pară inutil, mulţi oameni nu simt că ar fi pierdut ceva important. Ei nu simt nevoia unui dumnezeu atâta vreme cât au ştiinţa care să le poarte de grijă.

SACRIFICAREA RAŢIUNII

Anterior, în acest capitol, ne-am referit tangential la o explicaţie care poate reprezenta cheia secretă pentru toate celelalte explicaţii cu privire la evoluţie. Evoluţionismul oferă ceva ce mulţi oameni îşi doresc cu atâta disperare încât sunt dispuşi să sacrifice raţiunea pentru a obţine acel lucru. Ei vor un univers fără un Dumnezeu care să stăpânească asupra lui, iar evoluţionismul oferă un asemenea univers. Pare ciudat că nişte oameni de ştiinţă raţionali ar putea adopta teorii iraţionale numai pentru a evita ideea unui Dumnezeu Care depăşeşte limitele ştiinţei lor. Dar mulţi au recunoscut, într-un moment de sinceritate, că exact asta au făcut. Unul dintre exemplele cel mai des citate este cel al profesorului D. M. S. Watson de la Universitatea din Londra, care a scris:

"Evoluţionismul este acceptat nu pentru că ar putea fi dovedit prin dovezi coerente şi logice, ci pentru că alternativa, creaţia specială, este în mod clar imposibil de crezut.?" Mai pe şleau, dr. Watson spune că nu avem nicio dovadă reală în favoarea evoluţionism ului, dar credem oricum în el pentru că, dacă nu am face-o, ar trebui să credem că Dumnezeu a creat universul, ceea ce nu suntem dispuşi să acceptăm.

Afirmaţia lui Watson este uluitoare. Este o recunoaştere îndrăzneaţă a faptului că el credea într-o teorie despre care ştia că nu poate fi susţinută din punct de vedere ştiinţific numai pentru a ocoli credinţa în Dumnezeu. Poziţia în care se află el întăreşte afirmaţia noastră conform căreia chestiunea originilor nu este una de ordin ştiinţific, ci una de ordin metafizic. Evoluţionismul nu este un fapt; este o proptă teoretică pentru filozofia care spune că nu există altceva în afara naturii. Credinţa lui Watson în evoluţionism nu era de natură ştiinţifică; era de natură filozofică. Filozofia lui îi spunea că nu poate crede în creaţie. Ştiinţa lui nu ar fi susţinut această concluzie, aşa că a adoptat evoluţionismul - nu pentru că ar fi fost în acord cu ştiinţa lui, ci pentru că era de acord cu filozofia lui.

Când oameni de ştiinţă precum dr. Watson fac afirmaţii legate de metafizică sau supranatural, ies în afara teritoriului lor şi nu vorbesc în calitate de experţi. Ei folosesc în mod abuziv piedestalul pus la dispoziţia lor de ştiinţă, transformându-l într-un amvon de la care îşi proclamă ideile filozofice personale, şi noi nu ar trebui să acordăm afirmaţiilor lor un credit mai mare decât dacă ar fi fost făcute de contabili, fotbalişti, artişti, zidari sau cântă re ţi de muzică rock. Ca să nu credeţi că Watson a fost o voce singuratică în comunitatea ştiinţifică, au mai existat şi alţi oameni de ştiinţă importanţi care, de-a lungul timpului, au recunoscut că


susţin teoria evoluţiei în ciuda carenţelor ei, pentru că este alternativa lor la creaţia specială. George Wald, profesor de biologie la Harvard, susţine acelaşi lucru: "Există doar două posibilităţi în ceea ce priveşte apariţia vieţii. Una este generarea spontană care dă naştere evoluţiei; cealaltă este un act creator supranatural al lui Dumnezeu. Nu există o a treia posibilitate. Teoria generării spontane, conform căreia viaţa a apărut din materie lipsită de viaţă, a fost dezaprobată din punct de vedere ştiinţific acum 120 de ani de către Louis Pasteur şi alţii. Astfel rămânem cu singura concluzie posibilă, şi anume că viaţa a apărut în urma unui act creator supranatural al lui Dumnezeu. Eu nu accept acest lucru din punct de vedere filozofic pentru că nu vreau să cred în Dumnezeu. Prin urmare, aleg să cred în ceea ce ştiu că este imposibil din punct de vedere ştiinţific: generarea spontană care dă naştere evolutiei.'?'

Într-un articol din The New York Review of Books, apărut în 1997, renumitul genetician Richard Lewontin afirma: "Ne situăm de partea ştiinţei, în ciuda absurditătii evidente a unora dintre teoriile ei, în ciuda eşecului de a duce la îndeplinire multe dintre extravagantele ei promisiuni legate de sănătate şi viaţă, în ciuda toleranţei comunităţii ştiinţifice faţă de istorii din auzite, nesustinute, pentru că avem un angajament anterior: angajamentul faţă de materialism. Nu se pune problema că metodele şi instituţiile ştiinţei ne-ar forţa cumva să acceptăm o explicaţie materialistă a lumii fenomenelor, ci, dimpotrivă, suntem forţaţi de adeziunea noastră a priori la cauza materialistă să creăm un sistem de investigare şi un set de concepte care să aibă ca rezultat explicaţii materialiste, oricât de contrare ar fi acestea bunului-simţ, indiferent cât de înşelătoare sunt pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, acest materialism este un absolut, pentru că nu putem permite o imixtiune divină.'?' Confruntaţi cu lipsa dovezilor în favoarea evoluţionism ului, în ciuda legilor naturale care o contrazic, în ciuda aparentelor inconsecvenţe şi iraţionalităti, naturaliştii susţin că teoria trebuie pur şi simplu să fie adevărată pentru că este alternativa lor la Dumnezeu. Pentru a justifica această tenacitate incredibilă, ei manifestă o credinţă încăpătânată, dar oarbă, conform căreia, tntr-o bună zi se vor descoperi verigile lipsă şi dovezile raţionale şi atunci evolutionismul va fi răzbunat. Dacă ar fi să judecăm după cum stau lucrurile astăzi, nu va face nicio diferenţă nici dacă asemenea dovezi nu vor apărea niciodată. Mulţi se vor agăţa pentru totdeauna de teoria lor favorită în loc să fie deschişi faţă de posibilitatea supranaturalului. Oamenii nu Îl resping pe Dumnezeu pe baza faptelor sau a logicii; ei Îl resping pentru că aleg să facă acest lucru. Le este frică de Dumnezeu sau li se pare de neconceput ideea autorităţii Sale asupra oamenilor. Ei ştiu că, dacă Îi recunosc existenţa, trebuie să recunoască şi că sunt răspunzători înaintea Lui, iar ei vor să-şi păstreze autonomia. Astfel, ei caută o alternativă, una care nu comportă obligaţii spirituale, şi o găsesc în evoluţionism. Dacă ne tragem din animale inferioare nu avem nicio responsabilitate faţă de o putere superioară.


TOŢI OAMENII DE ŞTIINŢĂ SUNT EVOLUŢIONIŞTI?

Există semnale care indică faptul că acceptarea necondiţionată a evolutionisrnului printre oamenii de ştiinţă este în scădere şi că zidul înălţat în calea examinării şi a criticilor aduse teoriei îşi pierde puterea. Evolutionismul îşi arată punctele vulnerabile pe măsură ce oamenii de ştiinţă încep să se trezească şi să se gândească serios la ideile sale iraţionale. În niciun caz nu se poate spune însă că aceşti oameni de ştiinţă au abandonat evolutionismul sau că au ajuns să creadă în Dumnezeu. Dar unii îşi dau seama brusc că teoria prezintă dificultăţi insurmontabile. Câţiva dintre aceştia au avut curajul de a rupe rândurile în ciuda imensei presiuni exercitate asupra lor de colegii de breaslă şi a ameninţărilor venite adesea din lumea academică la adresa celor care nu rămân fermi pe poziţiile evoluţioniste. Comunitatea ştiinţifică manifestă foarte puţină toleranţă faţă de o astfel de gândire independentă, pentru că teoria este mult prea fragilă pentru a-i face faţă. Dr. Colin Patterson, de la Muzeul Britanic de Istorie Naturală, a fost un exemplu binecunoscut al unei asemenea obiectivităţi recente. Pe data de 5 noiembrie 1981, el a prezentat un discurs neoficial în faţa a 50 de asociaţi de la Muzeul American de Istorie Naturală. A declanşat o furtună de reacţii vehemente printre colegii săi când a pus următoarea întrebare: Există vreun lucru în cadrul teoriei evoluţiei despre care vreunul dintre ei să ştie în mod cert că este adevărat? Un alt britanic, Sir Fred Hoyle, a spus următorul lucru în cartea sa, The Intelligent Universe: "Nu există nici cea mai mică urmă de dovadă obiectivă care să susţină ipoteza că viaţa a început într-o supă organică aici, pe pământ." Zoologul canadian Dr. Michael Ruse, unul dintre principalii purtători de cuvânt ai evoluţionismului, şi-a uimit audienţa la o întâlnire din 1993 a Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei, când a recunoscut că şi-a dat seama de faptul că darwinismul se întemeiază tot atât de mult pe presupuneri filozofice, cât se bazează pe principii ştiinţifice."

Dacă în comunitatea ştiinţifică vor continua să apară astfel de gânditori oneşti, care au curajul să-şi facă cunoscute descoperirile, lumea va afla în curând că punctele slabe ale teoriei evoluţiei sunt insurmontabile. Absolutul pentru origini se află altundeva. Vom cerceta în detaliu acest adevăr în capitolul următor.


ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE 1. De ce nu explică teoria big bang originea materiei? 2. Care este fisura din afirmaţia teoriei evoluţioniste conform căreia viaţa,

inteligenţa şi raţiunea au apărut din materie moartă? 3. De ce trebuie etichetat evolutionisrnul ca fiind o teorie, nu un fapt sau o ştiinţă? 4. Descoperirea oaselor preistorice umanoide demonstrează teoria evoluţionistă? De ce da sau de ce nu? 5. De ce adesea adevărul nu este recunoscut în faţa opiniei publice? 6. De ce oameni raţionali susţin cu atâta tenacitate evolutionismul, în ciuda

caracterului său iraţional şi a lipsei dovezilor? 7. De ce acceptarea evoluţionism ului de către oamenii de ştiinţă este o ameninţare

la adresa ştiinţei?


8. SALTUL RAŢIONAL AL CREDINŢEI ≈ RELAŢIA DINTRE CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE ≈

Biblia ne prezinta de la început propriul ei Big Bang intr-o frază concisă de numai opt cuvinte, ne ofera alternativa sa viabilă la evoluţia naturalistă, ca explicaţie pentru origini. Ne spune că tot ce există a fost creat de Dumnezeul intrinsec existent: "La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul" (Gen. 1:1). Bineînţeles că pentru cei necredincioşi această explicaţie biblică a originilor nu este credibilă. Ei văd în creaţia divină un mit născocit pentru a explica începuturile, astfel încât şi minţile simple să-I poată înţelege. Alţii consideră că este o explicaţie care a fost acceptată până când ştiinţa a dovedit că este falsă, la fel cum teoria Pământului plat a fost acceptată până am aflat că lucrurile stau altfel. Cei care continuă să apere concepţia biblică sunt consideraţi nişte oameni needucaţi, mărginiţi, orbiti de interese religioase sau care nu vor să renunţe la alinarea pe care o găsesc în Dumnezeu, în ciuda dovezilor copleşitoare care arată că credinţa lor a fost discreditată. Pentru alţi necredincioşi, împotrivirea faţă de explicaţia biblică privitoare la origini nu are nicio legătură cu veridicitatea ei. Ei resping în mod arbitrar tot ce spune Biblia pentru că sunt afectaţi în mod negativ de atitudinile şi de activităţile religioase ale credincioşilor pe care i-au întâlnit. Ei se gândesc la exemplul unor persoane iprocrite, care îi judecă pe alţii, la predicatorii şi la evangheliştii de la televiziune a căror viaţă lasă mult de dorit din punct de vedere moral, şi spun: "Dacă ăsta este creştinismul, nu vreau să am nimic de-a face cu el!" Ei nu vor să ia în considerare ideea că Biblia poate să fie adevărată în ciuda unor indivizi care îi prezintă învăţătura în mod neadecvat.

Orice ar crede necredincioşii despre Biblie, ea ne oferă alternativa viabilă la naturalism. Necredincioşii care iau în serios demersul lor de a căuta certitudinea ar trebui să-şi învingă aversiunea condiţionată faţă de Biblie şi să evalueze în detaliu explicaţia biblică.


PÂNĂ LA LIMITELE RAŢIUNII

Necredincioşilor le este greu să accepte explicaţia biblică despre creaţie pentru că

Biblia prezintă creaţia sub forma unei simple afirmaţii, fără dovezi însoţitoare. Dacă autorul Genezei se aştepta ca noi să credem relatarea sa, de ce nu a întărit-o prin fapte, cifre şi formule pentru a o face credibilă? De ce nu şi prin câteva ecuaţii şi grafice? Cuvintele .Ia început" nu ne spun nimic despre începutul timpului. Simpla inserare a numelui lui Dumnezeu, ca şi cum toată lumea ar trebui să presupună că există, nu ne dă niciun motiv să credem că aşa este. La o citire superficială, s-ar părea că explicaţia biblică referitoare la origini nu este cu nimic mai raţională decât cea evoluţionistă. Ambele ne cer să presupunem că ceva a existat dintotdeauna. Evolutionismul presupune că este vorba despre materie; Biblia presupune că este vorba despre Dumnezeu. Niciuna dintre aceste presupuneri nu poate fi dovedită ştiinţific, întrucât concepul de existenţă intrinsecă este în afara sferei ştiinţei. De ce este mai raţional să presupui că Dumnezeu este existent în şi prin sine decât să presupui acelaşi lucru despre materie? Nu avem nicio dovadă empirică a existenţei Sale, ŞI ideea unei fiinţe inteligente, supranaturale, a cărei existenţă nu are un început, este destul de greu de acceptat de o minte modernă. Nu este la fel de iraţional să presupui existenţa intrinsecă a lui Dumnezeu cum este să presupui acelaşi lucru despre materie? Dacă e să analizăm serios problema, oare ideea de Dumnezeu nu sfidează orice explicaţie ratională la fel cum ar face-o orice teorie naturalistă despre începuturi?

Da, atât Dumnezeu, cât şi ideile naturaliste despre origini se situează în afara explicaţiei raţionale. În momentul în care ne confruntăm cu o astfel de alegere, ne dăm seama de un lucru: raţiunea umană are o limită dincolo de care nu poate trece. Ne intoarcem la momentul de pe pajişte, când am privit spre cerul nocturn şi ne-am luptat cu ideea imposibilă, dar inevitabilă, a spaţiului şi timpului infinit. Atât credincioşii, cât şi naturaliştii trebuie să admită că, în cele din urmă, chestiunea originilor scapă înţelegerii omeneşti şi fiecare dintre alternativele propuse pentru a explica acest concept rămâne în afara capacităţii omeneşti de a înţelege. Suntem într-un impas dincolo de care înţelegerea umană nu poate trece.

Raţiunea nu poate explica originile pentru că, conform raţiunii, tot ce există trebuie să aibă o cauză, ceea ce înseamnă că trebuie să fi existat ceva înainte de orice lucru existent. Dar aceasta înseamnă că dincolo de toate cauzele trebuie să existe o cauză primară, o cauză supremă care nu este determinată de altă cauză şi există prin sine. Mintea nu poate cuprinde ideea că ceva ar putea exista fără un început, care este o necesitate atât în alternativa naturalistă, cât şi în cea teistă. Raţiunea nu poate accepta conceptul unei materii existente intrinsec şi care generează în mod spontan viaţă, gândire, bunătate, frumuseţe şi sens. Dar nici nu poate explica alternativa: un Dumnezeu existent intrinsec, care a adus în fiinţă natura printr-un act al Voinţei Sale. Şi totuşi, una dintre aceste alternative trebuie să fie adevărată pentru că existenţa nu


poate fi explicată în afara conceptului de existenţă intrinsecă. Dar în timp ce mintea este incapabilă să înţeleagă vreuna dintre aceste alternative, raţiunea cere ca una dintre ele să fie adevărată. Raţiunea are sarcina de a alege între cele două opţiuni. Nu este necesar ca raţiunea să înțeleagă un concept pentru a afirma că este adevărat. Romanul lui Edwin Abbot, Flatland, este populat de creaturi bidimensionale, geometrice, care trăiesc într-o lume plată mai subţire decât o coală de hârtie! Aceste creaturi nu puteau concepe a treia dimensiune a înălţimii pentru că era în afara experienţei şi a existenţei lor. Şi totuşi, aşa cum a descoperit unul dintre ei, o a treia dimensiune chiar exista, deşi nu îşi putea imagina configuraţia ei. Asemenea locuitorilor acelui tărâm plat, noi, cei care existăm într-o lume definită de timp, nu ne putem imagina existenţa unei fiinţe infinite care să nu fie constrânsă de limitele temporale. Într-o lume atât de legată de timp ca a noastră, în care momentele se succed continuu, trecând din viitor în prezent şi apoi în trecut, toate lucrurile trebuie să aibă un început şi un sfârşit. Conceptul de existenţă necauzată este în afara experienţei şi dincolo de limitele înţelegerii noastre raţionale.

Ce este de făcut când avem de a face cu astfel de alternative care sfidează orice explicaţie? Să dăm cu banul pentru a alege între naturalism şi Dumnezeu sau să renunţăm la a mai investiga problema şi să devenim agnostici? Dacă suntem oameni cu tărie de caracter, nu vom face niciunul dintre aceste lucruri. Este o greşeală fatală să ne imaginăm că putem crede numai ceea ce putem înţelege pe deplin. Nu ar trebui să ne aşteptăm să cuprindem vastitatea adevărului absolut între zidurile minţii noastre, dar este nevoie de curaj pentru cineva crescut în tradiţia raţionalistă să recunoască faptul că adevărul nu poate fi găsit până nu păşim dincolo de înţelegere, pe un teritoriu neexplorat.

A închide credinţa în limitele minţii este ca şi cum ai încerca să aperi un copil mic de pericol închizându-l într-o cameră întunecată. Copilul va fi în siguranţă, protejat de câini, viespi şi şoferi care conduc sub influenţa alcoolului, dar dezvoltarea lUI va fi oprită. El nu va avea parte de exuberanta produsă de lumina soarelui, de iarbă şi de fluturi. Într-un mod similar; convingerile noastre vor fi "în siguranţă" dacă le păstrăm numal pe acelea pe care le putem închide în interiorul zidurilor propriei înţelegeri, dar nu vom experimenta niciodată exuberanţei plonjării în valurile uriaşe ale adevărului şi ale descopenrll realităţii de dincolo de orizonul priceperii minţii noastre.

Când oamenii insistă asupra detinerii unei înţelegeri depline înainte de a crede, îşi înalţă minţile la nivelul unui dumnezeu. Ei presupun că minţile lor au tot ce le trebuie pentru a fi măsura şi judecătorul suprem al tuturor lucrurilor. Ei se bazează pe inteligenţa şi pe capacitatea lor de înţelegere ca absolut suprem. Dar mintea umană este un absolut jalnic. Nu numai că se închide în faţa măreţei probleme de proporţii cosmice a originilor, dar se şi împiedică în fiecare zi de lucrurile cele mai simple. Când a fost ultima oară când mintea voastră a făcut o socoteală greşită sau a uitat unde sunt cheile de la maşină? Cât de des rezolvă careuri foarte complicate pline de cuvinte încrucişate sau face bilanturi contabile? Minţile noastre nu sunt înzestrate cu ceea ce


trebuie pentru a se erija în zeii noştri sau pentru a pricepe existenţa unui Dumnezeu real. De fapt, un dumnezeu pe care l-am putea inţelege nu ar fi un dumnezeu care să merite dedicarea noastră. Dacă vrem să găsim adevărul obiectiv care conferă sens şi certitudine vieţii noastre, nu trebuie să ne închidem în interiorul graniţelor minţilor noastre. Trebuie să avem curajul de a ne aventura dincolo de ceea ce putem înţelege deplin. Nu putem inţelege cum este posibilă o existenţă fără o cauză, dar putem accepta, în mod raţional, nevoia unei astfel de existente. Raţiunea nu poate înţelege posibilitatea ca materia brută să fi existat dintotdeauna. Iar când raţiunea examinează acest concept ca punct de plecare pentru existenţa universului şi a vieţii, trebuie să-I respingă pentru că nu a trecut testul raţionalului. Materia existentă intrinsec nu explică nimic altceva in afară de sine. Nu oferă nicio explicaţie pe care raţiunea să o poată accepta cu privire la forţele şi la mecanismele care ar putea provoca ordonarea materiei haotice astfel încât acest lucru să ducă la apariţia vieţii, a raţiunii, a bunătăţii, a frumuseţii şi a sensului. Pe de altă parte, raţiunea nu poate înţelege ideea unei fiinţe inteligente care nu are nici început şi nici sfârşit. Dar dacă examinează dovezile, poate accepta conceptul de Dumnezeu ca necesitate raţională pentru că nimic altceva nu poate explica existenţa materiei, a vieţii şi a ordinii. Pe baza acestei necesităţi , gândirea poate călăuzi corect mintea să facă pasul de la înţelegere la convingere.

PASUL CREDINŢEI Acest pas făcut dinspre înţelegerea omenească spre convingere se cheamă credinţă.

Credinţa, este paşaportul spre împărăţia de dincolo de graniţele minţii. Intelegem foarte bine că acest cuvânt "credinţă" produce asupra rationaliştilor efectul produs asupra urechilor noastre atunci când cineva zgârie tabla cu unghiile. Dar acest lucru se întâmplă din cauza prejudecăţilor populare legate de ce este credinţa. Am fost conditionaţi să vedem credinţa doar în opoziţie cu raţiunea. Credinţa este caracterizată adesea, în mod greşit, ca un devotament încăpăţânat, iraţional, faţă de o convingere ce nu poate fi sprijinită de dovezi şi cunoscută, ba chiar e dezonorantă şi iraţională.

Adevărata credinţă nu este deloc aşa. Nu ar trebui să manifestăm niciodată credinţă în ciuda raţiunii şi a dovezilor, ci totdeauna datorită raţiunii şi a dovezilor. Credinţa validă nu face un salt în întuneric; ea păşeşte în direcţia arătată de raţiune. Când raţiunea evidenţiază dovezile şi trasează parcursul, îi dă credinţei cheile pentru a porni motorul. Raţiunea arată direcţia, credinţa acţionează. Credinţa ia dovezile pe care i le pune raţiunea la dispoziţie şi le duce spre o concluzie practică. Credinţa este raza de lumină din lanterna raţiunii. Străpunge întunericul în direcţia arătată de raţiune şi luminează concluzia pe care o postulează raţiunea. Credinţa are încredere în ceea ce


raţiunea spune că trebuie să fie adevărat. Când raţiunea ajunge la o răscruce, indică spre puntea pe care trebuie să treacă credinţa. Raţiunea conduce spre altar; credinţa spune "Da". Aşa cum spunea J. P. Moreland, profesor de filozofie la Biola University, credinţa este "o încredere în ceea ce avem motive să credem că este adevărat". Credinţa oarbă, neîndrumată de raţiune, nu este nici credibilă, nici admirabilă. Este un salt nechibzuit în întuneric, fără nicio certitudine că aterizarea va fi pe terenul solid al adevărului.

Deci alegerea între Dumnezeu şi naturalism nu este o alegere intre credinţă şi raţiune. O astfel de caracterizare denaturează termenii discuţiei pentru că pune credinţa în opoziţie cu raţiunea când, de fapt, cei doi termeni sunt aliaţi. Credinţa este, in esenţă, ineficace fără raţiune, iar raţiunea este sterilă şi lipsită de putere fără credinţă. Este pur şi simplu inexact să susţii că naturaliştii ajung la concluziile lor pe baza raţiunii, iar credincioşii, prin credinţă. Aşa cum am arătat mai sus, când naturaliştii şi credincioşii caută răspunsuri la problema originilor, atât unii, cât şi ceilalţi vor folosi raţiunea pentru a evalua dovezile şi a analiza probabilităţile. Din clipa în care raţiunea şi-a format concluziile, atât naturalistul, cât şi credinciosul vor apela la credinţă pentru a face pasul spre convingere şi încredere. Când oamenii Îl aleg pe Dumnezeu, ei fac un pas al credinţei. Când oamenii aleg naturalismul, ei fac tot un pas al credinţei.

Este clar că, într-un univers raţional, nu este posibil ca aceste două poziţii opuse să fie obiectiv adevărate în mod simultan. Cea adevărată va avea sprijinul total al raţiunii şi al dovezilor, în timp ce pentru cealaltă este nevoie de un salt, lipsit de îndrumare, în întuneric. Alegerea care trebuie făcută între Dumnezeu şi naturalism depinde de sursa de informaţie a credinţei cuiva: este credinţa informată de raţiune sau este orbită de o filozofie distorsionată care alungă din cadru raţiunea? Sarcina noastră este aceea de a decide care alegere justifică credinţa noastră prin faptul că se bucură de sprijinul raţiunii autentice.

Trebuie să comparăm alternativele şi să determinăm care dintre ele se potriveşte cel mai bine cu realitatea pe care o experimentăm. Care este cea mai consecventă şi care este cea mai marcată de contradicţii? Care dintre ele se potriveşte cel mai bine cu ceea ce ne spun simţurile şi mintea noastră că este adevărat? Care dintre ele explică existenţa unor lucruri inexplicabile precum viaţa, raţiunea, gândirea, moralitatea, semnificaţia şi frumuseţea? Capitolele precedente au conchis că numai Dumnezeu poate furniza un răspuns coerent la aceste întrebări. Dumnezeu trebuie să fie absolutul aflat dincolo de întreaga realitate, altfel realitatea este total inexplicabilă şi deloc aşa cum pare. De aceea afirmăm cu încredere că, în timp ce ideea unui Dumnezeu Care există în sine şi prin sine întrece capacitatea de înţelegere a raţiunii, raţiunea însăşi ajunge la concluzia că Dumnezeu este o necesitate raţionala. Ideea de Dumnezeu nu este în opoziţie cu raţiunea. Este pur şi simplu mai presus de raţiune. Nu este iraţională, este supraraţională.

Chiar dacă mintea omenească nu-L poate înţelege deplin pe Dumnezeu, raţiunea


care analizează datele disponibile ne spune că trebuie să existe ceva de genul lui Dumnezeu. Într-un univers mort şi întunecat în care nu există altceva decât materie rece şi inertă, necredincioşii ar fi putut să scape basma curată cu pretenţia lor că ar fi existat un factor primar, natural, altul decât Dumnezeu. Dar nu în acest univers plin de viaţă, legi, energie, sens, încântare, dragoste şi frumuseţe. Astfel de lucruri întrec capacitatea de creaţie a naturii în sine. Existenţa acestor realităţi ne conferă siguranţa că Dumnezeu există, în mare parte în acelaşi mod în care ştim că există particule mai mici decât atomul. Aceste particule sunt invizibile, iar instrumentele ştiinţifice moderne nu au capacitatea de a le analiza, dar putem deduce existenţa lor din efectele pe care le exercită asupra atomilor, efecte pe care numai ceva de genul unor particule subatomice le-ar putea avea. Dumnezeu este invizibil, dar Îi putem deduce existenţa din efectele Sale manifestate asupra universului, efecte pe care numai ceva de genul unui dumnezeu le-ar putea provoca.

Când raţiunea ia în considerare dovezile, ne îndreaptă atenţia spre o fiinţă inteligentă, existentă în şi prin sine, aflată dincolo de capacitatea de pricepere a minţii noastre. Deşi raţiunea nu poate concepe un astfel de Dumnezeu, afirmă cu tărie necesitatea existenţei Sale. Scriitorul şi apologetul britanic G. K. Chesterton L-a comparat cândva pe Dumnezeu cu soarele: „Nu poţi să te uiţi la el, dar fără el nu poţi vedea nimic altceva.”

LĂRGIREA ORIZONTULUI NOSTRU

S-ar părea că mulţi oameni se împotrivesc credinţei în Dumnezeu pentru că aceasta ar afecta sentimentul lor de siguranţă care derivă din senzaţia că îşi pot cunoaşte universul, eu legile, cu natura şi cu graniţele lui. Posibilitatea existenţei a orice altceva aflat dincolo de el, ceva ce omul nu poate cuantifica sau controla, îl face pe acesta să se simtă incomod şi nesigur. Natura are legi fixe, demne de încredere, previzibile, în timp ce zvonurile legate de lumea supranaturalului îi sugerează ceva imaterial, fantomatic, imprevizibil, miraculos, arbitrar, ceva aproape magic. Nimic legat de Dumnezeu nu se potriveşte frumos şi elegant în cadrul ştiinţific al lumii moderne, drept pentru care scepticii Îl exclud şi Îl resping. Îl împing forţat în lumea fanteziei pentru a-şi putea păstra confortul şi siguranţa găoacei din care au ieşit preţ de o secundă şi în care fug înapoi imediat.

Necredincioşii cu o astfel de mentalitate refuză să vadă altceva, ei exclud ideea existenţei supranaturalului, deşi nu au niciun temei solid pentru a-l nega. Nu are niciun sens să închizi ochii în faţa unui adevăr posibil doar pentru că ţi se pare dezagreabil şi greu de acceptat. Dacă este un adevăr, trebuie abordat direct. Nu are niciun sens să pretinzi că ceea ce nu poţi să vezi nu există doar pentru că nu vrei tu să existe. Este o dovadă de aroganţă şi de limitare să faci o afirmaţie ca cea a răposatului astronom


CarI Sagan de la începutul emisiunii sale TV intitulată Cosmos: "Cosmosul este tot ce există, tot ce a existat şi tot ce va exista." Necredincioşii nu au de unde să ştie că universul descris de ştiinţă este tot ce există. Aceasta este o afirmaţie neîntemeiată care se bazează doar pe opinia ştiinţei sau pe încrederea exagerată în supremaţia ei. În cartea de faţă am cercetat prea multe lucruri pe care ştiinţa nu ni le poate explica pentru a ne mulţumi cu un astfel de dogmatism mărginit.

Dacă supranaturalul există cu adevărat, nu ar trebui să ne aşteptăm să îl înţelegem în mod clar atunci când vine în contact cu universul natural sau îl invadează. Loren Eisley, antropolog şi filozof, scria despre cum a atins cu un creion pânza gigantică a unui păianjen. În timp ce se gândea la reacţia păianjenului, şi-a dat seama că pânza aceea constituia întreaga lume pentru insecta aceea. Păianjenul nu ştia nimic despre existenţa cercetătorului şi nici nu avea capacitatea de a înţelege că există o putere exterioară, superioară, care îi putea invada lumea în acel fel.' Simţurile limitate ale păianjenului făceau imposibil ca el să îl poată înţelege pe om, în timp ce omul putea să-I studieze după bunul plac. Cel superior îl poate înţelege pe cel inferior, nu şi invers.

Limitati fiind de graniţele acestei pânze de păianjen care este natura, noi de ce am crede că este imposibil ca universul nostru să facă parte dintr-o sferă mai vastă care se află dincolo de percepţia simţurilor noastre? De ce să ne aşteptăm ca supranaturalul să se supună legilor limitate ale naturii? Aşa cum spunea Platon, lumea spiritului, care nouă ni se poate părea lipsită de substanţă şi ins ta bilă, ar putea fi o lume chiar mai plină de substanţă şi mai stabilă decât a noastră. Acest univers al nostru s-ar putea dovedi a fi o simplă şi palidă reflecţie a unei realităţi mult mai vaste de dincolo de el. Neputinţa noastră de a înţelege supranaturalul nu ne dă absolut niciun motiv să îi negăm existenţa.

ACCEPTAREA REALITĂŢII

Este posibil ca acceptarea caracterului raţional al existenţei lui Dumnezeu să nu înlăture toate obstacolele din calea credinţei depline în creştinismul biblic. Multe chestiuni din Biblie sunt dincolo de capacitatea noastră de pricepere. Unele pot fi explicate, altele nu. Ar trebui oare să înţelegem şi să rezolvăm toate aceste dificultăţi înainte de a îngădui credinţei mature să intre în acţiune? Sigur că nu. Din clipa în care am acceptat că Dumnezeu este absolutul suprem, putem să lăsăm ca restul să se aşeze pe temelia aceasta, fără să fie nevoie de înţelegerea exactă a fiecărui detaliu sau subiect. Când devenim creştini, trebuie oare să fim de acord cu toţi ceilalţi creştini în privinţa tuturor doctrinelor din Biblie? Nu. De fapt, acest lucru este imposibil pentru că nu există un acord printre creştini cu privire la multe doctrine. Încă din zorii


creştinismului, credincioşii au avut poziţii diferite faţă de subiecte precum revelaţia, miracolele, rugăciunea, providenţa, suferinţa şi închinarea. Dar ei rărnân uniţi în credinţa comună că Dumnezeu este Dumnezeu, iar Cristos este Fiul Său. Deoarece ştim că ne bazăm pe temeiul solid al absolutului suprem, putem să lăsăm la o parte incertitudinile marginale fără să le permitem să ne submineze certitudinea în privinţa adevărului central al existenţei Sale.

Acest modus operandi nu este un instrument folosit doar de credincioşi. Evoluţioniştii dedicaţi premisei lor iniţiale exercită un tip similar de credinţă în privinţa detaliilor pe care nu le pot dovedi. Mulţi au credinţa că, într-o bună zi, va fi descoperită o verigă lipsă, că oasele atribuite unor strămoşi umani sunt ceea ce pretind descoperitorii lor că sunt, că există un principiu nedescoperit al dezvoltării care contravine principiului entropiei. Dar diferenţa dintre evoluţionişti şi creştini constă în faptul că credinţa evoluţionistului este nefondată. Se bazează pe angajamentul încăpăţânat şi disperat faţă de filozofia nerezonabilă a naturalismului. Nefiind susţinută de raţiune, trebuie să fie ţinută în picioare de afirmaţii, teorii şi argumente care contravin raţiunii şi vin în conflict cu realitatea. Este o credinţă oarbă, nejustificată, care sfidează raţiunea şi evidenţa. Credinţa în Dumnezeu este exact opusul. Avându-L pe Dumnezeu ca absolut suprem, toate piesele îşi găsesc locul şi se potrivesc perfect într-un tipar raţional care este în concordanţă cu realitatea pe care o experimentăm. Nu există nimic în ideea de Dumnezeu care să contra vină dovezilor, raţiunii sau vreunei ramuri a ştiinţei. Ştiinţa ne spune că niciun efect nu poate fi mai mare decât cauza care l-a provocat; creaţia ne spune că un Dumnezeu mai mare decât universul a provocat existenţa acestuia. Ştiinţa ne spune că natura se degradează şi se descompune; creaţia ne spune că Dumnezeu a făcut totul perfect la origine, dar creaţia a suferit daune şi a început să se degenereze. Ştiinţa ne spune că viaţa apare numai din viaţă; creaţia ne spune că viaţa rezidă etern în natura lui Dumnezeu şi că El a acordat-o creaţiei Sale. Faptul clar care ne forţează să avem credinţă este că viaţa este prezentă aici şi nu este raţional să ne închipuim că ar fi putut apărea din materie moartă. Singura alternativă posibilă, oricât ar părea de greu de conceput, este că ceva viu este necauzat şi existent în şi prin sine. Numai Dumnezeu poate împlini toate cerinţele. Atât este de simplu cazul lui Dumnezeu. El este singurul răspuns posibil la chestiunea vieţii şi a existenţei, singurul răspuns care se potriveşte perfect fără să clatine ordinea universului sau să ofenseze caracterul raţional al ştiinţei. Raţiunea poate conchide în mod raţional că Dumnezeu este absolutul suprem fără să fie nevoie de dovezi empirice. Iar credinţa poate să se bazeze pe această certitudine.

Dacă Îl respingi pe Dumnezeu ca absolut şi accepţi naturalismul ca realitate deplină, te vei găsi într-o lume care ofensează caracterul raţional al ştiinţei: o lume a contradicţiilor şi a iluziilor, plină de creaturi care par să aibă un tipar, legi care par să fie înzestrate cu ordine, moralitate care pare să aibă autoritate, raţiune


care pare să aibă un caracter valid, adevăr care pare să fie adevărat, frumuseţe care pare să aibă sens şi existenţă ce pare să aibă realitate. Totuşi, pentru naturalişti, toate aceste lucruri care par a fi sunt iluzorii. Ei nu pot fi siguri că vreunul dintre ele este real. În ciuda aparenţei de ordine şi semnificaţie, naturaliştii se forţează să creadă că dincolo de suprafaţă totul este haotic, fără sens, iraţional, mecanic şi lipsit de scop.

În rezumat, este cel puţin la fel de rezonabil să spui că trebuie să existe un Dumnezeu pentru a explica viaţa cum este să spui că materia este pur şi simplu existentă în şi prin sine şi că viaţa a apărut din materie moartă. Dacă tot demersul nostru ar fi fost unul de a ghici fără nicio dovadă, ambele afirmaţii ar fi fost la fel de plauzibile. Ambele opţiuni trebuie să admită că legile naturii, aşa cum le ştim noi, nu pot explica începuturile. Ambele opţiuni trebuie să admită că începuturile sunt extra-naturale şi inexplicabile. Când sunt admise aceste lucruri, pasul următor este să stabilim care dinte cele două afirmaţii se potriveşte cel mai bine cu realitatea, aşa cum o cunoaştem noi.

Aşa cum am arătat în capitolele precedente, raţiunea, moralitatea, conştiinţa, ordinea universului, conceptul de frumuseţe şi semnificaţia, toate acestea demonstrează, în mod convingător, existenţa lui Dumnezeu. Aceste lucruri arată o urmă constantă, persistentă lăsată asupra naturii realităţii, pe baza căreia Dumnezeu poate fi postulat în mod credibil. Am arătat că raţiunea, moralitatea, semnificaţia şi frumuseţea nu ar fi putut apărea într-un univers mecanicist. Aşa cum am afirmat în capitolul precedent, o astfel de afirmaţie este iraţională în esenţă deoarece evoluţionismul nu este adecvat pentru a explica aceste realităţi şi se întemeiază pe principii care contravin criteriilor ştiinţifice.

Credinţa în Dumnezeu nu este numai raţională, este şi necesară pentru a înţelege realitatea.



1. Care este relevanţa primei propoziţii din Biblie? 2. Ce motive invocă necredincioşii pentru respingerea conceptului de

creaţie divină? 3. Este creaţia o explicaţie mai ratională decât evoluţia când vine vorba de

problema originilor? De ce da sau de ce nu? 4. Care sunt limitele raţiunii? 5. Care este natura adevăratei credinţe? 6. Care este relaţia corectă dintre credinţă şi raţiune? 7. Cum ar trebui să abordeze credincioşii întrebările fără răspuns, dovezile

lipsă şi orice alte îndoieli supărătoare, având în vedere pasul credinţei pe care Îl fac spre Dumnezeu?


9. CUM POT SĂL CUNOSC PE DUMNEZEU? ≈ GĂSIREA CERTITUDINII ÎN RELAŢIE ≈

Fiecare om trăieşte, la un moment dat, senzaţia de înstrăinare ... simte un gol în inimă. Ceva lipseşte, dar nu putem să spunem exact ce. Ni se pare că plutim în derivă, fără ancoră, tânjind după un ceva care scapă explicaţiei noastre, ceva ce, sperăm noi, va aduce împlinire, satisfacţie şi un sens, o semnificaţie. S-ar părea că fiecare fiinţă omenească vine în această lume cu trei întrebări bine întipărite în subconştientul său: Cine sunt eu? De ce sunt aici? Încotro mă îndrept? Suntem neliniştiţi şi rătăciţi până ne descoperim identitatea, scopul şi destinul.

Când vom găsi răspunsurile la aceste trei întrebări, vom fi găsit şi certitudinea. Aşa cum este de aşteptat, cei care s-au aventurat în a crede, în mod nejustificat, în naturalism, nu vor găsi nici răspunsuri, nici certitudine. Răspunsurile lor la aceste trei întrebări vor suna cam în felul următor:

Cine sunt eu? Sunt produsul forţelor aleatorii care acţionează la întâmplare asupra materiei existente intrinsec şi lipsite de semnificaţie. În ultimă instanţă, nu sunt nici diferit, nici mai valoros decât o piatră, un gândac, un copac sau orice alt lucru existent.

De ce sunt aici? De vreme ce universul este rezultatul unui accident cosmic, el nu are niciun scop final. Şi pentru că şi eu sunt un rezultat al acelui eveniment fără scop şi fără sens, nici eu nu am un scop final.

Încotro mă îndrept? Destinul implică o direcţie şi un scop şi de vreme ce scopul este o iluzie într-un univers accidental lipsit de sens, nu am niciun destin final. Şi, asemenea universului, sunt şi eu condamnat la distrugere finală.

Este evident că aceste răspunsuri nu sunt câtuşi de puţin satisfăcătoare. Nu e de mirare că oamenii afundaţi în naturalism continuă să caute o alternativă mai bună în orice filozofie ori idee nouă sau în orice model psihologic care pretinde că deţine soluţia.

ÎN CĂUTAREA TRANSCENDENŢEI Dorul de semnificaţie şi de transcendenţă îi determină pe mulţi căutători să încerce

multe căi care se dovedesc a fi drumuri înfundate. De exemplu, ni se spune adesea că răspunsul se află în lăuntrul nostru, nu deasupra noastră. Avem sentimentul alienării şi senzaţia de gol sufletesc - spun unii - nu pentru că ne lipseşte un Dumnezeu transcendent, ci pentru că nu ne-am descoperit sinele autentic. Această căutare a sinelui a impânzit literatura, psihologia, filmele, ba chiar şi umorul nostru. Pe uşa unui


birou gol era lipită o coală de hârtie pe care fusese mâzgălit următorul text: "Am plecat să mă regăsesc. Dacă apar înainte să vin înapoi, spuneţi-mi să iau loc şi să aştept până mă întorc."

Psihologia populară ne spune că educaţia noastră, aşteptările sociale, constrângerile religioase şi nevrozele personale conspiră pentru a ne ascunde adevăratul eu sub straturi de măşti deformatoare pe care le purtăm pentru a fi acceptaţi de cei din jur. Aceste măşti ne induc o atât de mare confuzie încât nu mai ştim ce este real cu privire la propria persoană. Ni se spune că atunci când ne dăm la o parte măştile şi ne descoperim eul autentic care fusese ascuns sub ele, sentimentul nostru de alienare va dispărea. Dar nu merge aşa. Investigarea eului sau a sinelui şi îndeplinirea sau actualizarea potenţialului personal nu vor umple golul. Dacă exerciţiile de acest fel au valoare ca puncte de plecare spre înţelegerea nevoilor noastre, simpla găsire a sinelui autentic nu este o soluţie. Suntem fiinţe finite; sinele are limite. Foamea noastră de semnificaţie este mai mare decât capacitatea noastră de a o satisface. Chiar dacă "ne regăsim" şi ne aşezăm să ne bucurăm de descoperirea noastră, efectul nu este de durată. Mai devreme sau mai târziu, vom ajunge în străfundurile sinelui şi vom descoperi că nu este suficient de profund pentru a putea oferi o bucurie durabilă.

O altă abordare foarte larg răspândită a problemei împlinirii personale ne spune că nu trebuie să privim nici înăuntru, nici în sus, ci în afară. Sloganul unei mărci de bere de pe un vechi anunţ publicitar a devenit un crez al perspectivei hedoniste şi materialiste asupra problemei împlinirii personale: "Trăieşti doar o dată, aşa că profită de orice plăcere." Umple vidul din viaţa ta cu jucării, distracţie, prestigiu, plăcere şi cu realizări.

Dar nu merge aşa. Lucrurile exterioare nu pot satisface foamea inimii din interior. Printre cântecele de succes ale lui Peggy Lee se număra şi unul nu tocmai vesel intitulat "Is That AlI There Is?" Versurile vorbesc despre rezultatele triste ale "profitării de orice plăcere" fără să te alegi cu nimic. Lee cântă despre cum se aştepta să găsească împlinirea în câteva dintre experienţele la foarte mare căutare, de la participarea la un spectacol de circ în copilărie, la momentul în care s-a îndrăgostit. Dar nicio experienţă nu s-a ridicat la înălţimea promisiunilor şi ea a rămas cu întrebarea: "Asta este tot ce există? Dacă asta este tot, atunci să continuăm să dansăm." Este răspunsul disperării, concluzia fiind aceea că sentimentul de gol este permanent şi ucigător. Nimic nu poate umple golul, aşa că pentru a înăbuşi senzaţia conştientă de gol interior trebuie să "continuăm să dansărn". Să ne concentrăm asupra distractiilor, Să ne mişcăm rapid. Să fim ocupaţi tot timpul. Să petrecem din plin. Să facem orice, să cumpărăm orice, să încercăm orice ne-ar împiedica să privim în abisul teribil din sufletul nostru. Dar nu merge aşa. Aşa cum crampele şi chiorăitul matelor de foame te obligă să îi dai atenţie stomacului tău gol, durerea provocată de golul sufletesc îţi va atrage în cele din urmă atenţia, în ciuda a tot ceea ce faci tu ca să o ignori.


PIESA LIPSĂ

Dacă ne-am putea crea propriul adevăr şi să îl validăm pur şi simplu prin a crede în

el, ar trebui să fim capabili să umplem acel gol sufletesc cu orice am crede cu adevărat că îl poate umple. Dar indiferent cu ce l-am hrăni, nu putem satura pofta sa vorace. Înghite tot ce aruncăm în el şi tot gol rămâne. Nu ne putem crea propria realitate pentru că există deja o realitate autentică. Vidul din inima omului îşi derivă forma din această realitate autentică. La fel ca în cazul unei piese lipsă dintr-un joc de puzzle, niciun substitut nu se va potrivi. Atâta vreme cât nu găsim piesa aceea unică, proiectată anume pentru spaţiul acela, imaginea rămâne incompletă.

Filozoful francez din secolul al XVII-lea, Blaise Pascal, a numit acest gol din inima omului "un vid în forma lui Dumnezeu". Pascal a înţeles că dorul interior al omului nu va putea fi stins niciodată dacă acesta nu se întoarce la Dumnezeu ca piesa lipsă care poate umple golul. Dumnezeu este absolutul suprem care aduce nemijlocit semnificaţia în viaţa fiecărui bărbat şi a fiecărei femei. În viaţa omului, Dumnezeu este cheia de boltă a arcadei, piatra care se potriveşte perfect în punctul de înălţime maximă, conferind soliditate întregii structuri şi ţinând la un loc, neclintite, toate celelalte pietre. Am demonstrat, în cartea de faţă, că raţiunea ne conduce spre constatarea inevitabilă a existenţei lui Dumnezeu. Am explicat că un pas ne şovăielnic, izvorât din credinţă adevărată ne face să ne punem încrederea în certitudinea acestui adevăr, aducându-ne faţă în faţă cu Dumnezeul Care este absolutul suprem şi adevărata explicaţie pentru originea materiei şi a vieţii. Acu~ vrem să-ţi facem cunoştinţă cu Acest Dumnezeu. Vrem să-ţi spunem cine este El, să explicăm unele lucruri legate de caracterul Său şi să descriem ce tip de relaţie vrea să aibă El CU noi. Numai într-o relaţie personală, vie, cu El găsim răspunsurile la întrebările profunde legate de identitatea noastră, de scopul și destinul nostru. Prin cunoaştera personală a Acestui Dumnezeu putem experimenta cu adevărat certitudinea care poate fi cunoscută la nivel intelectual.

Biblia descrie un Dumnezeu complet diferit de imaginea pe care o au mulţi oameni: aceea a unei fiinţe distante care există undeva, la distanţă foarte mare. El este, prin natura Sa, un Dumnezeu personal, un Dumnezeu al relaţiei. Însăşi alcătuirea fiinţei Sale vorbeşte despre acest factor al relaţiei. Dumnezeu este o unitate vie a trei personalităţi distincte care se află într-o relaţie extrem de strânsă datorită legăturii dragostei. Această legătură formează un tot atât de unitar încât cei trei membri ai dumnezeirii sunt identificaţi ca o singură entitate, pe care o numim Dumnezeu. Deşi spunem că există un singur Dumnezeu, această singularitate a Sa se datorează unei relaţii definite de însăşi esenţa dragostei.

Aşa cum cuplurile căsătorite îşi doresc copii, cele trei persoane ale dumnezeirii au dorit să răspândească şi să împartă dragostea care se revarsă din relaţia lor. Prin urmare, Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie, creaturi care să poarte chipul Său, pe care să le poată iubi şi care să-L iubească la rândullor. Ni se spune că El a suflat


Duhul Său asupra primului om pe care l-a creat (vezi Gen. 2:7). El i-a insuflat chiar viaţa Lui, umplându-i existenţa cu semnificaţie şi dragoste. Adam şi Eva au împlinit scopul creaţiei purtând în ei înşişi viaţa lui Dumnezeu, ceea nu numai că îi făcea desăvârşiţi, întregi, dar le aducea şi o imensă bucurie. Aşa cum fusese intenţia lui Dumnezeu, viaţa acestui prim cuplu era una de extaz continuu şi de încânta re debordantă. Metaforele folosite de Biblie pentru a descrie relaţia dintre Dumnezeu şi om ne ajută să ne facem o idee despre cât de caldă şi de apropiată doreşte El să fie această relaţie. În anumite pasaje, El este descris ca un tată, în altele, ca un frate, un iubit sau un păstor care îşi hrăneşte şi îşi ocroteşte oile. Multe fragmente descriu relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său ca pe o căsătorie. Ideea de bază pe care o transmit aceste imagini variate este una clară: Dumnezeu doreşte să aibă o relaţie cu făptura umană creată de El, relaţie care să conţină toată bucuria şi căldura sufletească pe care le simţim în legăturile noastre cele mai apropiate cu alţi oameni.

Intenţia lui Dumnezeu a fost ca dragostea să fie caracteristica dominantă şi forţa motrice a întregii creaţii. El a creat bărbaţi şi femei cu această capacitate relaţională, oameni care să dorească să împărtăşească, să răspândească dragostea pe care o revarsă El asupra lor. Am fost creaţi astfel încât să trăim nu numai într-o relaţie pe verticală cu El, cât şi într-o relaţie orizontală cu ceilalţi oameni. Aceste legături pot fi foarte diverse, începând cu cea cu vecinul care te roagă să-i împrumuţi o cană de zahăr, cu spiritul amicitiei competitive al unui grup aflat pe terenul de golf, cu cea pe care o ai cu prietenul cel mai bun care te ascultă cu înţelegere, şi până la legătura adâncă şi aducătoare de bucurie pe care o ai cu copiii tăi şi la intimitatea şi devotamentul profund dintr-o căsnicie. Noi înflorim în astfel de relaţii pentru că am fost creaţi pentru a avea legături cu alţii.

Aceste dansuri îngemănate ale dragostei dintre noi şi Dumnezeu şi dintre noi şi alţi oameni sunt ceea ce conferă semnificaţie vieţii umane. Atât timp cât primul cuplu şi-a menţinut relaţia cu Dumnezeu, dragostea Lui s-a revărsat prin cei doi şi i-a făcut în stare să rămână într-o relaţie perfect armonioasă unul cu altul şi cu restul creaţiei. Ei purtau viaţa lui Dumnezeu în inima lor, aşa că viaţa lor avea semnificaţia supremă şi erau împliniţi. Nu lipsea nicio piesă.

RELAŢIA ÎNTRERUPTĂ

Evident, ceva nu a mers bine. Imaginea idilică pe care am zugrăvit-o, cu dragostea

lui Dumnezeu care inundă lumea întreagă, aducând armonie, fericire şi împlinire relaţională, este departe de realitatea pe care o experimentăm noi zilnic. Dacă Dumnezeu a intenţionat ca noi să avem relaţii perfecte, de ce se strică ele atât de des? De ce ne scapă printre degete bucuria ŞI împlinirea? De ce este aşa o luptă să-L găseşti pe Dumnezeu? Răspunsul este că intenţia originală a lui Dumnezeu a fost zădărnicită


de un eveniment tragic pe care teologii creştini îl numesc Cădere. Căderea a fost o rană mortală, autoindusă, care a apărut atunci când primul bărbat şi

prima femeie creaţi au folosit în mod nepotrivit libertatea pe care le-o dăduse Dumnezeu. Aşa cum ştim cu toţii, nimeni nu poate fi obligat să iubească. Ambele părţi trebuie să aleagă în mod liber să iubească pentru ca dragostea să fie autentică. Deşi Dumnezeu i-a creat pe oameni tocmai pentru ca ei să-L iubească şi să-I poarte esenţa în interiorul lor, El nu i-a obligat să-L iubească. Relaţia a fost pur şi simplu voluntară. Bărbatul şi femeia au fost liberi să-L aleagă pe Dumnezeu şi toată bucuria, dragostea, împlinirea şi încântarea pe care le aducea El în această relaţie. Sau puteau să aleagă sinele lor şi să meargă pe propriul drum fără El, pe o cale plină de durere, alienare, tristeţe şi moarte, ca rezultat al înstrăinării de Dumnezeu.

În mod tragic, a venit o zi în care cei doi au ascultat de glasul unui adversar care i-a amăgit şi au ales să pornească pe drumul lor. Dumnezeu le-a onorat alegerea. S-a retras din viaţa lor şi i-a lăsat să-şi găsească singuri calea.

Brusc, vieţile lor s-au golit. Fără Dumnezeu, ei şi-au pierdut scopul şi semnificaţia. Omului preocupat doar de sine i-au fost suficiente câteva generaţii pentru a pierde practic orice idee despre existenţa lui Dumnezeu. El nu ştia ce a pierdut sau unde să caute - nu avea niciun concept referitor la cine era şi ce trebuia să facă. Înstrăinati de Dumnezeu, oamenii au rămas cu golul flămând din sufletele lor şi cu impulsul de nestăvilit de a-l umple cu orice se putea găsi pentru a domoli nesaţul.

După ce ei şi-au pierdut stabilitatea relaţiei primare, de o importanţă vitală cu Dumnezeu, toate relaţiile umane au luat-o razna. Bărbaţii şi femeile au ajuns ca spiţele unei roţi de bicicletă stricate, care au rămas prinse slab de jantă dar s-au desfăcut de butucul roţii. Ei continuă să aibă relaţii cu celelalte spiţe prinse de jantă, dar acestea sunt instabile, din cauză că au pierdut legătura fermă care dădea scop tuturor celorlalte conexiuni ale lor. De asemenea, pentru că nu mai sunt ataşaţi de Dumnezeu, oamenii au pierdut şi punctul de referinţă pentru relaţiile dintre ei. Fiecare persoană a devenit propriul dumnezeu, vede în persoana sa propriul absolut şi îşi apără cu înverşunare propriile interese.

În mod firesc, aceste puncte de referinţă diferite nu s-au înţeles bine între ele. Pe măsură ce indivizii şi-au marcat propriile teritorii, apărându-le cu violenţă, au ajuns să se îndepărteze unii de alţii. Atenţia acordată exclusiv sinelui a dus la apariţia mândriei, egoismului, alienării, mâniei şi urii, care au infectat rasa umană pentru tot restul istoriei sale.


REFACEREA RELAŢIEI Te-ai aştepta ca Dumnezeu să se fi spălat pe mâini în privinţa celor care I-au întors

spatele şi să-Şi îndrepte afecţiunea asupra unei civilizaţii mai recunoscătoare de undeva de la marginea galaxiei. Dar, în mod uimitor, El a făcut exact contrariul. Asemenea personajului mitologic Pygmalion, Dumnezeu S-a îndrăgostit de făptura umană creată de El şi nu a putut suporta pierderea. Ştiind că atunci când şi-au ales sinele în detrimentul Lui oamenii s-au condamnat singuri la moarte, El a hotărât să pună la cale o salvare îndrăzneaţă.

A doua persoană a dumnezeirii, cunoscută sub numele de Isus Cristos, a venit pe pământ sub forma unui om, a murit pe o cruce romană şi a înviat. Acest act a dezarmat moartea şi a redat omenirii pierdute dreptul de a stabili din nou o relaţie cu Dumnezeu. Ieşirea lui Cristos cel Viu din morrnântul în care fusese pus a constituit garanţia că orice persoană care alege să se întoarcă la Dumnezeu va fi adusă la o viaţă nouă în care relaţia sa cu Dumnezeu va fi innoită.

"Atunci, de ce nu funcţionează?", ai putea întreba. Dacă Dumnezeu a venit pe pământ pentru a restabili relaţia Sa de dragoste cu noi, de ce nu este restabilită? De ce continuă să fie atât de greu să-L găseşti? De ce oamenii continuă să bâjbâie de-a lungul şi de-a latul planetei, ignorăndu-L pe Dumnezeu, căutând ceva, orice ar putea umple golul din inimile lor? . Răspunsul constă în libertatea noastră şi în respectul [ui Dumnezeu pentru ea. El nu ne invadează spaţiul privat. Noi am ales să-L scoatem pe Dumnezeu din vieţile noastre şi El nu va nesocoti această alegere intrând înapoi cu forţa. El a lăsat foarte multe dovezi ale existenţei Sale în natură şi a trimis indicii clare din sfera supranaturalului. Dar rămâne în spatele cortinei, ştiind că dacă Îşi impune cu forţa prezenţa asupra noastră, noi nu vom putea face altceva decât să credem, iar libertatea pe care ne-a dat-o El ar fi compromisă. Noi trebuie să renegăm alegerea pe care am făcut-o când am decis în favoarea eului nostru şi să ne exprimăm dorinţa după o relaţie restabilită cu Dumnezeu, înainte ca El să intre în viaţa noastră.

Alegerea pe care am făcut-o când am decis în favoarea sinelui şi în detrimentul lui Dumnezeu explică şi prezenţa necurmată a răului în lume. Neascultarea manifestată de primul cuplu a deschis uşile răului şi, în numele libertăţii, Dumnezeu a trebuit să le accepte alegerea. Dar aşa cum omenirea a ales să aducă răul într-o lume a binelui, acum Dumnezeu ne oferă posibilitatea de a readuce binele într-o lume a răului. Putem să-L invităm pe Dumnezeu să revină în viaţa noastră şi să restabilim relaţia pierdută şi astfel vom găsi dragoste şi semnificaţie autentică în ciuda ravagiilor dintr-o lume plină de rău şi de moarte.

Dacă ţinem cont de Cădere şi de consecinţele acesteia, înţelegem de ce Dumnezeu este mai greu de găsit acum. Dar putem să vedem şi că nu este vina lui Dumnezeu. Aşa cum spunea textul de pe un autocolant: "Dacă te simţi departe de Dumnezeu, ghici cine s-a îndepărtat?" În ciuda multitudinii dovezilor privitoare la existenţa lui


Dumnezeu, noi suntem prea captiva ţi de noi înşine, cu atenţia prea distrasă de dorinţele noastre, prea amorţiţi de preocupările noastre lumeşti pentru a-L vedea clar. Aşa cum animalele nu înţeleg semnificaţia unui deget arătător, nici noi nu înţelegem multele indicii din natură care vorbesc despre existenţa lui Dumnezeu. Dar dragostea Sa neabătută nu ne lasă în seama resurselor noastre sărăcăcioase. Pe măsură ce noi Îl căutăm pe Dumnezeu, El ne urmăreşte, provocând în tăcere evenimente şi manipulând circumstanţe pentru a ne atrage spre El. Deşi adesea rămânern orbi şi nu-L vedem, El este tot timpul atât de aproape ca următoarea suflare, gata să intre în viaţa noastră, la invitaţia noastră, şi să umple golul din inimile noastre. Gândirea ne ajută să-L găsim pe Dumnezeu la nivel intelectual şi ne oferă o temelie raţională pentru credinţă. Aşa cum spunea Pascal, "mima este cea care Îl percepe pe Dumnezeu, nu raţiunea".' Mintea raţionala afirmă existenţa lui Dumnezeu, apoi predă ştafeta inimii. Inima este locul în care experimentărn viaţa din plin şi ne bucurăm de tot ce îi conferă semnificaţie: frumuseţea, bucuria, relaţiile şi dragostea. Inima omului îşi poate afla pacea numai atunci când Dumnezeu, care ne iubeşte nespus, revine şi o umple cu dragostea Sa.

Acest dor al inimii este atât de puternic încât uneori precede raţiunea. Un agnostic în căutarea lui Dumnezeu mi-a spus odată că, deşi mintea lui era în impas, încercând să cearnă argumentele pro şi contra existenţei lui Dumnezeu, el se simţea atras cu putere de persoana lui Isus aşa cum e ea prezentată în Biblie. El spunea că posibilitatea existenţei unei persoane care să-I iubească necondiţionat avea o forţă de atracţie atât de mare asupra lui încât nu putea să renunţe la această idee. Adevărul este înzestrat cu o putere intrinsecă, putere care poate trece dincolo de intelect pentru a atinge direct inima omului.

CERTITUDINEA DRAGOSTEI LUI DUMNEZEU

Nu este surprinzător faptul că minţile pătrunse de rationalism vor să respingă realitatea dragostei neabătute, necondiţionate a lui Dumnezeu. Un creator supranatural al galaxiilor care a luat trup omenesc şi a înviat din morţi - ideea aceasta tinde să-i facă pe sofisticati! secolului al XXI-lea să se simtă prost. Pentru ei aceasta nu este altceva decât încă una dintre multele legende sau mituri care vorbesc despre zei care mor şi despre jertfe omeneşti pentru a obţine favoruri sau a imbuna zeitătile aliena te.

Această asemănare a istoriei lui Cristos cu miturile străvechi este, de fapt, un indiciu puternic în favoarea veridicitatii sale. Tema sacrificiilor şi a zeilor care mor persistă în mitologie pentru că face referire la un lucru care i s-a părut totdeauna clar omenirii căzute. Oamenii au fost totdeauna conştienţi de gravitatea alienării lor faţă de zeii cărora li se închinau, oricare ar fi fost aceştia, întelegănd vag că numai sacrificiul unui zeu sau al unui muritor cu totul excepţional ar putea aduce împăcarea.


Toate miturile de acest fel au fost umbre care au prefigurat ce avea să vină, au recunoscut dilema şi au anticipat soluţia.

Totuşi, la un moment dat în timp, a avut loc un eveniment istoric care a împlinit modelul miturilor. Dumnezeu chiar a coborât din cer şi a trăit pe pământ ca om. El a fost executat pentru greşelile rasei umane şi după trei zile a înviat şi S-a înălţat la cer, anulând puterea morţii şi sfâşiind vălul care separa omenirea de Dumnezeu.

De ce ar fi adevărată numai relatarea creştină dintre toate celelalte mituri similare precedente? Pentru că diferă de toate celelalte aşa cum un strigăt diferă de ecoul său şi un copac de umbra sa. Acest copac este adânc înrădăcinat în istorie. Evenimentele au avut loc într-un timp şi un loc bine determinate şi au fost confirmate ca fiind exacte de către istorici care nu aveau niciun interes ca această istorie să fie veridică. Mai mult, venirea lui Cristos şi multe evenimente din viaţa Sa au fost prezise de profeţii consemnate în scris - până şi detaliile de genul momentului şi al locului în care avea să vină - cu mult înainte de a se întâmpla.'

Afirmaţia conform căreia un Dumnezeu supranatural a invadat lumea naturală, apoi a murit şi a înviat, este uluitoare, dar avem mai multe motive pentru a o crede decât pentru a o nega. Nu trebuie să facem greşeala de a aştepta ca toate piesele să se aşeze la locul lor înainte de a permite să ia formă convingerea. Când cercetăm realităţi de asemenea anvergură suntem ca orbii aceia care pipăiau elefantul. Perspectiva noastră este prea limitată pentru a putea cuprinde tot adevărul. Totdeauna ne vom lupta cu întrebări deranjante despre Dumnezeu, cum ar fi existenţa suferinţei, conceptul de iad sau aparentele contradicţii din Biblie. Aceste întrebări au răspunsuri excelente şi de folos şi sunt disponibile pentru persoana care le caută. Dar chiar şi atunci când explicaţiile nu sunt satisfăcătoare, trebuie să ne amintim că nu ne putem aştepta să-L înţelegem pe Dumnezeu mai mult decât îl putea înţelege păianjenul pe Eiseley. Adesea, obiecţiile noastre la adresa lui Dumnezeu pornesc de la premisa că El ar trebui să gândească la fel ca noi şi ar fi trebuit să aranjeze lumea aceasta aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Când întâlnim o lume diferită de idealul nostru, facem presupunerea bizară că avem dreptul să-I izgonim pe creatorul unei astfel de lumi în sfera nonexistenţei. Singura poziţie raţională este aceea de a lăsa ca întrebările marginale care ne nedurneresc să fie absorbite de credinţa noastră ratională în adevărul mai vast care spune că Dumnezeu există. El defineşte realitatea, El L-a dat pe Cristos să moară pentru mine, El mă iubeşte.

În cea mai mare parte a istoriei omenirii, omului nu i-a fost greu să creadă în supranatural. Respingerea acestuia pe scară largă a apărut doar concomitent cu încrederea exagerată a rationaliştilor în ernpirism. care pretindea o dovadă vizibilă înainte ca o convingere să fie acceptată. Când oamenii de ştiinţă au devenit suficient de îndrăzneţi pentru a declara că ceea ce au putut ei observa şi testa este tot ce există, supranaturalul a fost retrogradat la nivelul superstiţiei. Epoca modernă privea în urmă spre epocile precedente cu acea condescendenţă pe care o au cei luminaţi faţă de cei


ignoranţi. Era o atitudine de genul: oamenii aceia, sărmanii, atât au putut ei pricepe, dar acum noi ne aflăm într-o poziţie din care ne permitem să le judecăm convingerile. Această atitudine nu este caracteristică numai epocii noastre. Fiecare epocă tinde să considere că punctul său. de vedere este superior celui al epocii precedente. Chiar şi adepţii postmodernismului au mare încredere în punctul lor de vedere care desfiinţează toate celelalte puncte de vedere pe motiv că ar fi iremediabil deformate.

Deşi suntem de acord cu faptul că punctele de vedere deformează obiectivitatea şi admitem că toţi le avem, universul ne prezintă adevăruri atât de unitare încât se înalţă deasupra oricăror puncte de vedere. Poate că nu putem să ne detaşăm complet de încrederea exagerată a postmodernismului în ernpirism, dar putem vedea profilându-se deasupra noastră adevăruri care întrec cu mult capacitatea de înţelegere a raţiunii. Chiar dacă ceaţa postmodernismului ne împiedică pe moment să vedem clar, niciun fel de ceaţă nu va putea ascunde complet reperele ferme ale absolutului suprem. Asta este. Absolutul suprem este în acelaşi timp şi absolutul tău personal. Oricât ar părea de incredibil, Dumnezeul universului te iubeşte personal şi cu disperare, şi vrea să te câştige pentru El. Vrea să aibă o relaţie cu tine şi acea relaţie să te împlinească deplin, să aducă în viaţa ta certitudine, semnificaţie, bucurie care întrece orice închipuire. El nu este numai absolutul pentru întregul univers, este şi absolutul pentru viaţa şi fericirea ta. El aşteaptă ca tu să-L inviţi în viaţa ta.

POVESTEA LUI JOSH: CUM AM AJUNS SĂ CRED

Crede-mă, înţeleg foarte bine cum sună toate acestea pentru tine. Mă recunosc în fiecare impuls pe care e posibil să-I fi simţit de a pune sub semnul îndoielii ce am prezentat în această carte sau de a respinge totul din prima. Am petrecut mare parte din tinereţea mea căutând în toate locurile nepotrivite răspunsurile la întrebările legate de identitatea mea, de scopul şi de destinul meu.

Mai întâi, m-arn dedicat religiei; mergeam la biserică dimineaţa, după-amiaza şi seara. Dar tot lipsea ceva. Am renunţat curând la religie, considerând-o o superstiţie lipsită de sens şi de conţinut. Am căutat răspunsuri în educaţie, dar am descoperit repede că profesorii de la universitate aveau tot atâtea întrebări fără răspuns câte aveam şi eu. Apoi am încercat cu prestigiul, dar satisfacţia oferită de faptul că eram ales în poziţii de conducere printre studenţi şi de popularitatea câştigată în campus s-a disipat destul de rapid, iar eu am rămas cu acelaşi gol interior.

Cam pe atunci am intrat în legătură cu un grup format din opt studenţi şi doi profesori care păreau să aibă personalităţi foarte armonioase. Aveau o încredere calmă şi convingeri ferme, dar fără pic de aroganţă. Era evident că erau afectuoşi unii cu alţii, dar şi cu cei din afara grupului. Am fost atras de aceşti oameni şi în scurtă vreme m-am împrietenit cu ei.


La un moment dat săteam de vorbă cu ei şi i-am pus o întrebare directă uneia dintre tinere: "Spune-mi, ce v-a schimbat vieţile? De ce sunteţi atât de diferiţi de ceilalţi studenţi din campus?"

Ea m-a privit în ochi şi a rostit un nume pe care rar îl auzi într-un campus universitar, şi atunci numai luat în derâdere sau ca pe o vorbă de ocară: Isus Cristos.

Mă tem că răspunsul meu nu a fost tocmai politicos. Isus Cristos, Dumnezeu, religie - terminasem cu toate acestea. Poate că oamenii naivi, superstiţioşi, needucaţi, influenţa ţi cu uşurinţă de nevoile lor copleşitoare pot să creadă asemenea născociri, dar eu nu. Nu mai puteam să cred. Nu aveam de gând să cred ceea ce intelectul meu refuza să creadă. Şi i-am spus acelei tinere toate acestea.

Spre suprinderea mea, noii mei prieteni mi-au aruncat mănuşa. M-au provocat să examinez dovezi şi să cercetez în mod obiectiv afirmaţia că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. La început am crezut că era vorba de o glumă, dar când am văzut că erau cât se poate de serioşi, le-am acceptat provocarea. La urma urmei, eram student la drept. Ştiam câte ceva despre dovezi şi aveam de gând să le arăt cât se poate de curând că toată religia lor se baza pe o înşelătorie.

Poţi să-ţi imaginezi restul poveştii. Am căutat pretutindeni dovezi care să arate că Biblia nu este demnă de încredere. Sarcina s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât anticipa sem şi căutarea începuse să mă epuizeze. După luni de cercetări istovitoare, a trebuit să recunosc faptul că documentele Vechiului şi Noului Testament erau cele mai demne de încredere scrieri din toată antichitatea. La capătul căutărilor mele m-am trezit faţă în faţă cu afirmaţiile lui Cristos.

Aşa cum vezi, nu Biblia sau dovezile istorice cu privire la acurateţea ei m-au atras spre Dumnezeu. Ceea ce m-a atras a fost dragostea lui Dumnezeu care a strălucit în vieţile unor creştini care m-au acceptat şi cărora le-a păsat de mine. Dragostea lui Dumnezeu a venit în întâmpinarea mea şi m-a atras într-o relaţie cu prietenii mei creştini şi, prin ei, cu Isus Cristos Însuşi. Dovada clară, obiectivă a fost cea care a adus în mintea mea convingerea că acel Isus Care a trăit acum 2000 de ani era într-adevăr singurul Dumnezeu adevărat. Dar dragostea Lui a fost cea care a exercitat presiuni asupra inimii mele şi m-a atras spre El.

Rezultatul cercetărilor mele m-a pus în faţa unei întrebări este, cum Îi voi răspunde? El bătea la uşa vieţii mele spunând: "Te iubesc şi vreau să am o relaţie cu tine. Lasă-mă să intru în viaţa ta şi vei descoperi sensul vieţii şi vei găsi certitudinea pe care ai căutat-o atât de multă vreme." Şi exact asta am făcut.

Am descoperit că adevărul nu este o idee abstractă sau un concept filozofic. Adevărul este o persoană. Adevărul rezidă intrinsec în caracterul lui Dumnezeu şi experimentăm adevărul în relaţie cu Dumnezeul întrupat, Isus Cristos. Dumnezeu Însuşi este răspunsul la căutările noastre după semnificaţie, identitate, scop, împlinire, destin şi dragoste. El este răspunsul ultim la toate întrebările noastre, cel care împlineşte toate dorurile noastre. Acest lucru este adevărat atât pentru tine, cât şi pentru mine.


Călătoria ta în căutarea certitudinii a început, poate, dintr-un punct diferit faţă de a mea şi este posibil să te fi condus pe un traseu diferit de cel pe care am călătorit eu. Eu am avut nevoie să-mi dovedesc că Biblia este corectă şi demnă de încredere. Poate că va fi nevoie să înlături alte obstacole intelectuale înainte de a ajunge la credinţa în adevăr.

Speranţa mea este că ceea ce am împărtăşit în această carte poate înlătura obstacolele de acest gen şi te poate ajuta să înţelegi că poate exista un singur răspuns la întrebările tale referitoare la adevăr şi certitudine. Acest răspuns este singurul Dumnezeu adevărat, Care este real în mod obiectiv şi care este absolutul suprem al acestui univers.

Pe măsură ce îţi continui căutarea, poate îţi va fi de folos să te rogi aşa cum m-am rugat şi eu, dacă într-adevăr această rugăciune reflectă dorinţa inimii şi a minţii tale: "Doamne Isuse, am nevoie de Tine. Deschide-mi inima pentru adevărul pe care vrei să-I găsesc. Îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru mine. Vreau să mă încred în Tine ca Mântuitor şi Domn. Transformă-mă pentru a fi o persoană aşa cum m-ai creat Tu să fiu. În numele lui Cristos. Amin."


1. Care sunt marile întrebări ce par să fie întipărite în inima fiecărui om? 2. Care sunt câteva dintre locurile nepotrivite în care caută oamenii răspunsurile

la aceste întrebări? De ce nu sunt utile aceste răspunsuri? 3. Care este piesa ce lipseşte din inima omului? 4. Ce înseamnă afirmaţia că Dumnezeu este o fiinţă relaţională? 5. Ce a provocat Căderea? Cum a afectat Căderea relaţia noastră cu Dumnezeu şi

cu semenii noştri? 6. De ce este Dumnezeu atât de greu de găsit chiar şi după ce a pus la dispoziţia

omului modalitatea de restabilire a relaţiei cu El? 7. Cum putem şti că istoria lui Cristos nu este doar un alt mit şi nimic mai mult? 8. Cum devine absolutul suprem absolutul nostru personal?


NOTE

CAPITOLUL 1: CONTEAZĂ CE CREZI? • Rob Rienow, citat în articolul lui Josh Leland,

"Searching for a Holy Spirit", Newsweek (8 mai, 2000), 61.

CAPITOLUL 2: ÎN CE AR TREBUI SĂ-MI PUN ÎNCREDEREA? • Merriam-Webster's Collegiate Dictionary, ediţia a II-a, articolul "absolut". • Înţelegem că anumite tipuri de cunoaştere sunt considerate evidente şi nu e

nevoie să se demonstreze că îşi au sursa într-un absolut suprem pentru a fi validate. Matematica este un exemplu; legile contradictiei sunt alt exemplu. Nu acesta este tipul de cunoaştere (espitemologică) de care ne ocupăm în cartea de faţă.

• Naturalismul se referă la teoria conform căreia natura este tot ce există, nu există o autoritate mai înaltă dincolo de natură şi nici supranatural.

• C. S. Lewis, The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947), 91.

CAPITOLUL 3: POT sA AM ÎNCREDERE ÎN CE GÂNDESC? • G. K. Chesterton, „The Blue Cross” în The Penguin Complete Father

Brown (New York: Penguin Books, 1981),23.

CAPITOLUL 4: CINE DECIDE CE ESTE DREPT? • Richard Taylor, „Ethics, Faith and Reason”

(Englewood Cliffs, N.J. Prentice-Hall, 1985), 2-3. • Fiodor Dostoievski, The Brothers Karamazov, în trad. Andrew R.

McAndrew (New York: Bantam Books, 1970),95 [traducere în limba română de Ovidiu Constantinescu şi Isabela Dumbravă, ed. Corint, 2004, cu titlul Fraţii Karamazov].

• William Lane Craig, „The Indispensability of Meta-Ethical Foundations for Morality”, Foundations 5 (1997), 9-12.

• Taylor, Ethics, Faith and Reason, 7.


CAPITOLUL 5: CE ROST ARE TOTUL? • 1 Rick Gore, „The Once and Future Universe”,

National Geographic 163, nr. 6 (Iunie 1983), 748. • John Updike, „The Future of Faith: Confessions of a Churchgoer",

The New Yorker (29 noiembrie, 1999),88. • William Ernest Henley, „Invictus”. • Aldous Huxley, "Confessions of a Professed Atheist", Report:

Perspective on the News, vol. 3 (Iunie 1966), 19. CAPITOLUL 6: DE CE IUBIM APUSURILE DE SOARE ŞI SIMFONIILE?

• George John Romanes, „Thoughts on Religion” (Chicago: Open Court

Publishing Co., 1895),29. • C. S. Lewis, „The Siluer Chair” (New York: Macmillan, 1953), 155

[în limba română cu titlu Jilţul de Argint, ed. RAO,2005]. CAPITOLUL 7: ESTE UNIVERSUL UN ACCIDENT COSMIC?

• Cuvântul evoluţie este folosit uneori într-un sens mai limitat pentru a

desemna schimbări şi adaptări care apar în interiorul unei specii. Nu avem nimic de obiectat faţă de această definiţie limitată. Putem observa exemple ale intervenţiei ei în încrucişarea controlată, la vite şi la cai şi în adaptarea speciilor la mediul înconjurător. Problema noastră este cu evoluţia ca teorie care explică originea vieţii şi a speciilor. Pe parcursul acestui capitol este folosit sensul larg pentru termenul de evoluţie.

• Thomas Hayden, "A Theory Evolves", U.S. News and World Report (29 iulie, 2002), 43.

• Phillip E. Johnson, Objections Sustained (Downers Grove 111, InterVarsity Press, 1998), 20.

• E. A. Milne, citat în lucrarea lui Robert Jastrow, God and the Astronomers (New York: Norton, 1978), 124.

• Robert Jastrow, The Enchanted Loom (New York: Simon & Shuster, 1981), 19.

• Thomas Huxley, citat în lucrarea lui Leonard Huxley, Ufe and Letters of Thomas Henry Huxley, vol. 2 (Londra: Macmillan, 1903),429.

• Pierre-Paul Grasse, Evolution of Living Organisms (New York: • Academic Press, 1977), 31. • 8 Calin Patterson, într-o scrisoare către Luther Sunderland, din 10 aprilie


1979, citat în cartea lui Luther D. Sunderland, Darunn's Enigma: Fossils and Other Problems (El Cajon, California: Master Books, 1988),89.

• 9 Richard Dawkins, The Blind Watchmaker (New York: Norton, 1986),229.

• 10 Charles Darwin, citat în lucrarea lui H. Enoch, Evolution or Creation (Londra: Evangelical Press, 1968), 139.

• 11 Mark Ridley, "Who Doubts Evolution", New Scientist 90, nr. 1259 (25 iunie, 1981), 831.

• 12 Malcolm Muggeridge, "Pascal Lectures", prezentare la University of Waterloo, Ontario, Canada, 1978.

• 13 D. M. S. Watson, .Adaptation". Nature (10 august, 1929),233. 14

• George Wald, .Jnnovation and Biology", Scientific American 199 (Sept. 1958),100.

• Richard Lewontin, „Billions and Billions of Demons”, The New York Review of Books (9 ianuarie, 1997),28.

• Sir Fred Hoyle, The Intelligent Universe (Londra: Michael Joseph, 1983),20.

• Michael Ruse, citat de Tom Woodward în "Ruse Gives Away the Stare", vezi http://www.leaderu.comireaVri9404/ruse.html.

CAPITOLUL 8: SALTUL RAŢIONAL AL CREDINŢEI • Edwin A. Abbott, Flatland (New York: Dover Publications, 1952). • J. P. Moreland, Love Your God with AlI Your Mind

(Colorado Springs, Colorado NavPress, 1997),25. • Loren Eiseley, „The Hidden Teacher" în The Unexpected Universe • (New York: Harcourt Brace, 1964), 117.

CAPITOLUL 9: CUM POT SĂ·L CUNOSC PE DUMNEZEU? • Blaise Pascal, Pensees (1660), W. F. Trotter, trad.,

http://www.ccel.orglp/pascal/penseeslpensees.htm (Section IV: The Means of Belief, 278).

• Pentru descrieri mai detaliate ale profeţiilor şi dovezilor legate de naşterea, moartea şi învierea lui Cristos, vezi Josh McDowell, The New Evidence That Demand a Verdict (Nashville-Nelson, 1999) [tradusă în limba română cu titlul Noi mărturii supuse dreptei Judecăţi, ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005].

http://www.leaderu.comireavri9404/ruse.html.

http://www.ccel.orglp/pascal/penseeslpensees.htm


DESPRE AUTORI

Josh McDowel

Josh McDowell nu a plănuit niciodată să devină un apărător al credinţei creştine. De fapt, scopul său era exact contrariul. În anii de colegiu la Kellogg College din Michigan, sceptic fiind, a fost provocat de un grup de studenţi creştini să examineze afirmaţiile creştinism ului din punct de vedere intelectual. El a . acceptat provocarea şi a încercat să dovedească faptul că pretenţia lui Cristos că este Dumnezeu şi acurateţea istorică a Scripturii nu pot fi nici demne de încredere, nici verificate cu precizie. Dovezile pe care le-a descoperit i-au schimbat cursul vieţii. A descoperit că Biblia este documentul cel mai demn de încredere din punct de vedere istoric din toată antichitatea şi că afirmaţia lui Cristos că El este Dumnezeu putea fi verificată în mod obiectiv. Când a fost confruntat cu adevărul relevant şi obiectiv al lui Cristos şi al Cuvântului Său, Josh şi-a pus încrederea în El ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Mântuitor personal. Josh s-a transferat la Wheaton College şi a obţinut licenţa în limba şi literatura engleză. Ulterior şi-a făcut masteratul în teologie la Talbot Theological Seminary din California. În 1964 S-a alăturat echipei de la Campus Crusade for Christ (CCC) şi în cele din urmă a devenit un reprezentant al CCC care călătoreşte prin toată lumea, concentrându-se în principal asupra unor teme care prezintă interes pentru tineri. Josh McDowell a conferenţiat în faţa a peste şapte milioane de tineri din 84 de ţări şi din peste şapte sute de universităţi şi campusuri universitare. Este autorul sau coautorul a peste şaizeci de lucrări tipărite în peste treizeci de milioane de exemplare în toată lumea. Cele mai populare lucrări ale lui [osh sunt: Noi mărturii care cer un verdict, Mai mult decât un simplu tâmplar, Generaţia înstrăinată, care au fost traduse şi în limba română. Josh este căsătorit de 34 de ani cu Dottie şi au patru copii.


Thomas Williams

Thomas Williams şi-a început studiile cu intenţia de a deveni pastor, dar s-a reorientat spre domeniul artelor şi al scrisului.

Printre cele şapte cărţi pe care le-a scris se numără lucrări de ficţiune, teologie şi teatru. De mare succes s-au bucurat romanele The Crown of Eden şi The Deoil's Mouth din seria Seven Kingdoms Chronicles. De 12 ani este proprietarul unui studio artistic, şi în acest timp a creat designul sau ilustraţiile pentru peste 1500 de coperte de cărţi tipărite de multe dintre editurile creştine importante. A lucrat ca director artistic executiv pentru Word Publishing timp de 14 ani şi a câştigat de cinci ori premiul Christian Booksellers Association pentru cea mai bună copertă de carte. În prezent este scriitor şi furnizează servicii de consultanţă creativă pentru editorii de carte.

Tom lucrează ca învăţător în biserica sa şi a slujit de două ori ca membru în comitetul de conducere al congregaţiei. Este căsătorit cu Faye, au trei fete măritate şi opt nepoţi. Locuiesc în Granbury, Texas, lângă Fort Worth.

43582438 in Cautarea Certitudinii Josh McDowell Thomas Williams

Documents