1.Construcţie europeană – departajări conceptuale şi ... · 1.Construcţie europeană – departajări conceptuale şi metodologice Studiile europene sunt, prin natura lor,

1.Construcţie europeană – departajări

conceptuale şi metodologice

Studiile europene sunt, prin natura lor, pluridisciplinare, căci ele ţintesc la a descrie, a

conceptualiza, a explica şi a înţelege o realitate ce nu se lasă epuizată de o singură disciplină.

În plus, fiind vorba de o istorie a unui proces atât de amplu, de complicat şi de actual – cel al

construcției europene – pluridisciplinaritatea şi aşa-numitul model al oglinzilor paralele devin

adevărate litere de lege.

Reprezentând realitatea din care facem parte, de la 1 ianuarie 2007, studiul istoriei

construcției europene devine, astfel, un proces necesar şi obligatoriu, în special la programele

de Relații internaționale. Reconstituind exemplele şi experienţele trecutului, proiectul

contemporan poate fi perceput prin alte perspective.

Şi nu numai scheletul evenimenţial, ci şi cel conceptual. Inflaţia de teorii ale integrării-

construcției europene, care s-a petrecut, cu predilecţie, între anii '50 şi '60 ai secolului al XX-

lea, a fost secondată de o atmosferă de insatisfacţie în privinţa rezultatelor faptice ale

programelor unioniste prezentate. Pe un asemenea fundal, înspre anii '80, guvernele vest-

europene, împreună cu forul Comisiei Europene au relansat , în plină forţă, procesul unificării

continentale.

Căci, construcția europeană reprezintă cel mai important fenomen istoric din ultimii

50 de ani. De multe ori, chiar şi iniţiativele de specialitate încearcă să devină, la rândul lor,

impresionante, atât prin substanţa cercetărilor, cât, mai ales, prin impactul analizelor oferite.

În urmă cu câțiva ani, o analiză a construcției europene, purtând semnătura reputatului

profesor american John Gillingham, s-a dorit, în acest sens, să devină un fel de „lance”,

deschizător de drumuri spre noi genuri şi modalităţi de vizualizare-prezentare a unui

asemenea subiect, punând accentul, pentru prima dată, pe importanţa efectivă a integrării

pentru viitorul european.

Să urmeze, după cum interesant a reuşit să definească momentul filosoful român

Andrei Pleşu, „proiectul laborios – şi din ce în ce mai problematic – al unei Europe lărgite”, la

unei „Europe pe verticală”. „Proiect care trăieşte, deocamdată, euforia suprafeţelor. Europa

devine tot mai întinsă, încercînd să-şi aducă graniţele politice şi economice cât mai aproape de

graniţele geografice. Unificare prin expansiune, amploare orizontală – acestea sunt exigenţele

momentului. Evident, lărgirea nu e strict teritorială: ceea ce se lărgeşte e un sistem, o

administraţie, o tehnică managerială. Asistăm la o omogenizare complicată a spaţiului public,

a mecanismelor economice şi, poate, a mentalităţilor. Se aspiră, de asemenea, la o

omogenizare a politicii externe şi a politicii de apărare. Pe de altă parte, strategii acestei

omogenizări atrag din cînd în cînd atenţia asupra riscului de a lărgi organizaţia, fără a-i adânci

şi consolida structurile. Unii recomandă chiar o lărgire mai precaută, de dragul unei

aprofundări mai scrupuloase. Cu toate astea, dimensiunea orizontală a Europei Unite e

predominantă. Graniţele europene avansează, ineluctabil, spre Est şi Sud-Est, corpul Europei

se dilată vizibil, "în lung şi în lat". E de la sine înţeles că nu se pot face toate lucrurile deodată.

Succesul în suprafaţă (şi, întrucâtva, de suprafaţă) se obţine pe socoteala unei sacrificări sau,

în orice caz, a unei amânări a gândirii pe verticală.“

Şi după cum proiectul european se dilată, prinzând noi şi noi contururi, conceptele şi

teoriile se diversifică. Asistăm la redefiniri, atât a unor concepte vechi, cât şi a unora relativ

recente. Insistând tocmai pe acest caracter de proces deschis, în manieră Umberto Eco, Olli

Rehn, comisarul responsabil cu extinderea, sublinia tocmai faptul că « Valorile definesc

Europa, nu graniţele » În fond, este necesară acum tocmai reimaginarea conceptului însuşi de

Europa : “...Am fost întrebat adesea unde sunt frontierele Europei. Răspunsul meu este că

harta Europei este definită de mintea europenilor. Geografia fixează cadrul, dar fundamental

valorile sunt cele care definesc frontierele Europei. Extinderea înseamnă lărgirea ariei

valorilor europene, în care cele mai importante sunt libertatea, solidaritatea, toleranţa şi

drepturile omului, democraţia şi statul de drept.[...] Conform prevederilor tratatelor – care

sunt baza legală – porţile Uniunii sunt deschise tuturor statelor europene care îi respectă

valorile şi se angajează să le promoveze.”

Deschiderea, evoluţia permanentă – devin caracteristici ale complicatului proces al

construcției europene. După cum o sublinia şi un titlu al unei recente lucrări din domeniu -

Making History – European Integration and Institutional Change of Fifty – The State of the

European Union, avându-le ca autoare pe Sophie Meunier şi Kathleen Mcnamara. Este,

bineînţeles, un subiect relativ nou luat în discuţie, care se poate baza, ca demers istoric pe o

foarte importantă deschidere spre documente, cele mai multe arhivate şi în sistem electronic,

beneficiind de acces gratuit, tocmai pentru conştientizarea şi educarea noilor generaţii de…

europeni.

În plus, după cum observa un alt analist occidental, dacă, cel mai adesea, demersurile

istoriografice sunt destul de izolate unele de altele, abordând subiecte punctuale şi

reprezentative doar pentru zone anume ale globului, analizele fenomenului construcției

europene oferă posibilitatea unor largi perspective, asociind atât state, cât şi personalităţi sau

idei, atât istorii clasice, cât şi analize economice sau de relaţii internaţionale sau sociale.

S-au impus, după cum era şi firesc, şi noi provocări. Au apărut noi probleme, cu sau

fără răspuns, pe termen mediu sau lung. Dacă ne întoarcem la cuvintele lui Andrei Pleşu, «

Europa în regim de expansiune este o Europă fără zenit şi fără nadir, o Europă care întârzie

să-şi frecventeze subteranele şi care nu frecventează cerul valorilor decât cu titlu ornamental,

în felurite împrejurări festive. Europa "de la centru" nu ştie despre ţările pe care le include

decât atât cât are nevoie pentru a le alinia. Nu-şi caută propriul trecut în trecutul lor şi nu se

interesează de unitatea spirituală existentă latent între "membri" şi "candidaţi", pe baza unor

experienţe culturale şi religioase comune. Privirea în profunzime nu caută decît eşecuri şi

vinovăţii ("butoiul de pulbere", cruzimea şi naţionalismele balcanice etc.), iar privirea în sus

nu caută decît metafore de efect. Europa "instituţională" e o Europă care, până una-alta,

preferă să se ignore în fundamentele ei originare.”

Tocmai pentru a încerca să se micşoreze, dacă nu chiar să dispară asemenea accidente,

o analiză – evenimenţială, dar şi ideologică sau cazuală – a procesului construcției europene

ni se pare că devine un instrument extrem de util.

CONSTRUCTIE EUROPEANA – MOMENTE DECISIVE

a. perioada preliminarilor (1950-1958);

b. perioada Comunităţii celor Şase (1959-1972);

c. perioada lărgirii şi a primirii de noi membri (1973-1986);

d. perioada Uniunii Europene (post 1987).

a) Perioada preliminariilor (1950-1958)

În calitatea de ministru al Afacerilor Externe al Franţei, în Declaraţia din 9 mai 1950,

Robert Schuman susţinea renaşterea Europei, preconizând apariţia unei „Europe solide unită

şi puternică, o Europă unde nivelul de viaţă se va ridica graţie unificării producţiilor şi lărgirii

pieţelor, ceea ce va duce la scăderea preţurilor. O Europă unde Ruhr-ul, Sahr-ul şi bazinele

franceze vor lucra împreună şi, sub supravegherea observatorilor Naţiunilor Unite, vor profita

de munca lor paşnică toţi europenii, fără distincţie că sunt din Est sau din Vest, şi toate

teritoriile, mai ales Africa, care aşteaptă de la bătrânul continent dezvoltarea şi propsperitatea

lor.”

Pornind de la această idee cadru, planul Monnet-Schuman stabilea că siderurgia

germană – graţie preocupărilor S.U.A. – se reface în forţă, în timp ce industria franceză părea

să rămână în urmă – altă soluţie decât înfiinţarea unei C.E.C.O. nu părea mai indicată.

Cancelarul german K. Adenauer a primit cu entuziasm propunerea, deoarece, pentru a re-

integra R.F.G.-ul în Occident, nimic nu putea fi omis sau respins. Marea Britanie, invitată să

se alăture Comunităţii, a refuzat însă. A apărut astfel, la 18 aprilie 1951, prima Europă a Celor

Şase. Se introducea astfel noţiunea de supranaţionalitate; respectiv, statele îşi transferau

competenţele (în domeniul, e adevărat, limitat, al cărbunelui şi oţelului!) unei singure entităţi,

dotată cu un mecanism de decizie şi gestionare, sub forma unei Înalte Autorităţi.

Comunitatea Europeană a Apărării

Plan Pleven al C.E.A. (24 oct. 1950) de înfiinţare a unei armate supra-naţionale.

Tratatul a fost semnat la 27 mai 1952 de către Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux-ului.

În articolul 38 prevedea şi adoptarea unui proiect de comunitate politică, respectiv realizarea

unei structuri federale menite a asigura funcţionarea C.E.A.

Însă, în Franţa, proiectul a stârnit o violentă dezbatere. Două tabere s-au confruntat: pe

de o parte, cei care credeau că numai astfel se putea ajunge la o împăcare franco-germană, iar

pe de alta, cu ilustrul sprijin al gen. De Gaulle, cei care considerau gestul ca pe o trădare la

adresa Franţei însăşi („un monstru”, un „protocol de abandon”. Astfel că, la 30 aug. 1954,

Adunarea Naţională franceză a refuzat să-l ratifice.

Comunitatea economică europeană

La mai puţin de un an de la abandonarea C.E.A., construcţia europeană era relansată

prin conferinţa de la Messina (1-3 iunie 1955). Concluzia: „Europa nu se va construi decât

prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt, şi prin stabilirea de baze comune

de dezvoltare economică”.

În urma raportului Spaak, dezbătut la Conferinţa miniştrilor de Externe de la Veneţia

(29 mai 1956) şi a negocierilor de la Bruxelles (iunie 1956), la 25 martie 1957, se semnau la

Roma două tratate care puneau bazele noii cooperări, ele intrând în vigoare anul următor, la 1

ianuarie 1958. Primul tratat înfiinţa o Comunitate Europeană a Energiei Atomice

(Euratom), după principiul conform căruia punerea în comun a noului tip revoluţionar de

energie era menită să-i unească pe cei 6, în vederea construirii viitorului european. Al doilea

tratat definea Comunitatea Economică Europeană (C.E.E., Piaţa Comună).

Printre obiectivele importante ale C.E.E.:

- instituirea unei pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor membre;

- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele

membre;

după numele lui René Pleven (1901-1993), ministrul francez de atunci al Apărării. Ca urmare, în septembrie 1952, miniştrii de Externe ai celor şase state au decis, în cadrul întâlnirii de la

Luxembourg, elaborarea unui proiect de constituire a unei Comunităţi Politice Europene (C.P.E.), proiect

finalizat în martie 1953. după numele preşedintelui Comitetului de experţi, politicianul belgian Paul Henri Spaak (1899-1972). Tot acum s-a semnat şi Convenţia cu privire la instituţiile comune (Adunarea Parlamentară şi Curtea de

Justiţie).

- garantarea celor patru libertăţi: libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de

circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie a serviciilor şi libertatea de circulaţie a

capitalurilor;

- o politică comercială comună faţă de ţările terţe;

- politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor;

- armonizarea legislaţiilor naţionale;

- crearea Fondului Social European şi a Băncii Europene de Investiţii.

Se definea astfel cel „de-al doilea model comunitar”. Primul, încarnat de C.E.C.O.,

consta într-o împărţire simplă, fără a fi strictă, a funcţiilor legislativă şi executivă între

Consiliu şi Înalta Autoritate; era vorba, în acelaşi timp, de confruntarea între două metode

(politică/tehnocratică) şi între două tipuri de logică (internaţională/supranaţională) între care

se stabilise un echilibru stabil.

b) Perioada clasică a Comunităţii celor Şase (1959-1972)

1. Perspectiva economică

Din 1962 a inceput lansarea unei politici agricole comune (P.A.C.). Ea se prezenta ca

un sistem coerent: stabilea preţuri comune garantate şi le susţinea printr-o finanţare comună

(în conformitate cu principiul solidarităţii comunitare); proteja graniţele, pentru anumite

producţii, mai ales prin prelevări care anulau diferenţele între preţul mondial (scăzut şi

arbitrar) şi preţul comunitar (în general mult mai ridicat).

Un pas important în realizarea efectivă a unei unităţi, cel puţin la acel nivel al Eruopei

Occidentale, se va materializa odată cu 9 august 1961, când Marea Britanie îşi va depune

candidatura pentru intrarea în Piaţa Comună.

Perspectiva politică

Unul dintre actorii care se considerau având rol de vedetă a fost Franţa condusă de

generalul de Gaulle (ale cărei concepţii confederale erau bine cunoscute). Proiectul lansat –

Emblematic, în acest sens, a rămas textul declaraţiei date presei, în septembrie 1960, de generalul de Gaulle, în

care critica atât teoria, cât şi funcţionarea modelului comunitar, subliniind contururile pe care ar trebui să le

urmeze noul desen european: “Asigurarea cooperării regulate a Europei Occidentale, iată ce cnsideră Franţa ca

fiind de dorit, ca fiind posibil şi practic, în domeniul politic, în domeniul economic, în domeniul cultural şi în cel

planul Fouchet (Christian Fouchet, preşedintele Comisiei interguvernamentale de studii),

noiembrie 1961. Ideea sa – construirea unei uniuni de state care ar reprezenta o personalitate

politică europeană, mai ales în faţa protectoratului american.

Criza scaunului gol

Conform calendarului prevăzut prin textul Tratatului, C.E.E. trebuia să intre, odată cu

data de 1 ianuarie 1966, în faza finală de instaurare a uniunii vamale (respectiv, în

conformitate cu textul tratatului, impunându-se a treia perioadă de tranziţie). Se prevedea că,

deîncepând cu acea dată, anumite decizii, luate în perioadele anterioare în unanimitate de

către Consiliul de Miniştri, vor putea fi luate de acum cu majoritate calificată. Calculul

acesteia oferea marilor state o pondere importantă, favorizându-le, în acelaşi timp, şi pe cele

mici. Dar el nu acorda fiecăruia un drept de veto. Deci, prima schimbare...

Pe de altă parte, Comisia, prezidată de germanul Walter Hallstein, dorea să profite de

această dată limită pentru a impune sistemului comunitar un salt calitativ: aplicarea unui buget

comunitar care să nu mai fie finanţat prin contribuţiile statelor membre, ci prin surse proprii

(drept de vamă, în principal), dar şi sporirea puterilor instituţiilor „supranaţional” (Comisia,

Adunarea parlamentară). A doua schimbare...

Liderul francez Ch. de Gaulle a considerat imediat că aceste propuneri încearcă să

transforme Comisia într-un fel de guvern al Europei, această „tehnocraţie în mare parte

străină” fiind „destinată să impieteze asupra democraţiei franceze”. Situaţie ce nu putea fi

acceptată. Apărea astfel criza din 30 iunie 1965, care a avut ca rezultat neparticiparea Franţei

la şedinţele de la Bruxelles, atâta timp cât propunerile lui Hallstein nu vor fi radical

schimbate, iar problema trecerii la majoritatea calificată nu va fi rezolvată.

La 20 ianuarie 1966, cei Şase, reuniţi la Luxembourg, au ajuns la două înţelegeri. Una

preciza natura raportului dintre Comisie şi Consiliu, marcând astfel limitele pe care aceasta

era obligată să le respecte. Cea de-a doua – în fapt adevăratul „Compromis” – reprezenta

constatarea unui dezacord, care îi satisfăcea pe fiecare în parte. Textul stipula, în ceea ce

privea deciziile luate pe baza principiului majorităţii, că, în cazul când erau în joc interese

al apărării. Aceasta comportă un concert organizat regulat al guvernelor responsabile şi apoi, după aceasta, lucrul

unor organisme specializate în fiecare din domeniile commune şi subordonate guvernelor; aceasta comportă

deliberarea periodică a unei adunări formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale şi, după mine, aceasta trebuie

să comporte, cât mai curând posibil, un referendum european solemn, care să dea acestui moment fondator al

Europei, caracterul de adeziune şi de intervenţie populară care îi este indispensabil.”

foarte mari ale unuia sau mai multor state membre, Consiliul se va strădui să ajungă la un

acord care să ţină seama de doleanţele tuturor. Totuşi, şi acesta reprezenta în fond divergenţa,

delegaţia franceză estima că, într-o asemenea situaţie, „discuţia trebuie continuată până când

se ajunge la un acord unanim”.

Consecinţa esenţială a „Compromisului” a rezidat în faptul că, până la semnarea

actului unic (1986), principiul unanimităţii a rămas regulă în adoptarea deciziilor

comunitare (cu excepţia cheltuielilor bugetare).

c. Europa între destindere şi schimbări economice internaţionale (1972-1987)

Din punctul de vedere al instituţiilor europene, deceniile 1970-1980 se caracterizează

prin tensiunea datorată menţinerii blocurilor şi dezvoltării haotice a schimburilor între cele

două Europe.

Momentul de maximă deschidere: 1973. Întâlnirea de la Helsinki şi Conferinţa pentru

Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE).

La 19 octombrie 1972, la Paris, cei nouă şefi de stat şi de guvern ai Comunităţii lărgite

s-au întâlnit pentru prima dată. Acesta este momentul în care se va adopta un clar program de

acţiune: - ireversibilitatea uniunii economice şi monetare;

- ajutor pentru regiunile nedezvoltate sau în scădere economică;

- participarea crescută a partenerilor sociali la deciziile economice şi

sociale;

- voinţa de extindere a câmpului acţiunii comunitare în materie de

politică industrială, ştiinţă, mediu, energie;

- pregătirea unei politici europene de ansamblu ân raport cu Lumea a

Treia, Statele Unite, ţările socialiste...

Obiectivul major vizat: transformarea, către anii 1980, într-o Uniune europeană,

care să respecte, în mod absolut, actualele tratate.

Copenhaga, 20 noiembrie 1973 – „Cei nouă, acţionând ca entitate distinctă, se vor

strădui să promoveze raporturi armonioase şi constructive cu ţările terţe (...) În contactele lor

bilaterale cu alte ţări, statele membre ale Comunităţii se vor baza într-o măsură ridicată pe

poziţii stabilite de ele, de comun acord.” (citat pe larg, Zorgibe, op.-cit., p. 113-114)

Sistemul Monetar European s-a născut dintr-o rezoluţie datată 15 martie 1979.

Elementele definitorii s-au bazat pe:

- mecanismul de schimb. Astfel, fiecare monedă participantă la acest

mecanism primea un curs, numit curs-pivot, care este definit în rapot

cu unitatea monetară europeană (ECU). În cadrul acestor cursuri-

pivot, erau fixate şi marje de fluctuaţie, pe care statele respective se

angajau să-şi menţină moneda;

- ECU devenea unitatea monetară europeană. Pentru acea perioadă, era

însă vorba mai mult de o unitate de calcul, de referinţă şi de

reglementare între autorităţile monetare ale Comunităţii, decât de o

monedă efectivă (lipsea funcţia de tranzacţie);

- Mecanismele de credit; SME a introdus principiul unei solidarităţi

între statele membre participante; apăreau astfel mecanismele de

credit pe termen scurt şi mijlociu, girate de Fondul European de

Cooperare Monetară (FECOM).

Introducerea votului universal pentru alegerea membrilor Parlamentului

european venea să încununeze eforturile mai multor ani de dezbateri, 1975-1979. Până în

acea perioadă, sistemul utilizat, al sufragiului indirect, fusese considerat cea mai bună soluţie,

în ideea pregătirii treptate a opiniei publice europene. În plus, sistemul în sine nu era deloc

neobşnuit pentru o construcţie federală: Senatul Statelor Unite a fost ales, timp de un secol, de

legislaturi ale statelor membre. „Să sădim în popoare procesul de unificare europeană”,

spunea iniţiatorul importantei modificări a modalităţii de votare, deputatul olandez Schelto

Patijin. „Să oferim puterii exercitate de Comunităţi legitimitatea ce, parţial, i-a lipsit până

acum.” (apud Zorgibe, op. cit., p. 236).

Segmentul anilor’ 80-‘90

Anii ‘80-‘90 au reprezentat, apoi, căutarea unei guri de aer proaspăt, respectiv de

soluţii şi de metode pentru a gestiona cât mai bine afacerile Comunităţii, dar şi o reală

relansare europeană.

În 1985, ideea marii pieţe unice s-a impus ca un mijloc viabil al relansării. În ciuda

tratatelor deja semnate (C.E.C.A., Piaţa Comună, realizarea uniunii vamale în anii ‘60...)

rămăseseră destule obstacole: libertatea de stabilire a persoanelor, mişcările de capital,

normele tehnice, pieţele publice, fiscalitatea... Tocmai pentru a le elimina, s-a considerat anul

1992 ca un termen limită pentru stabilirea efectivă funcţională a Pieţii Comune. Până la

îndeplinirea acelui deziderat, în perioada 1986-31 dec. 1992, au fost adoptate 279 de directive,

tocmai pentru a aduce ajustările necesare în complicatul proces al construcţiei europene.

În plus, acea perioadă a reprezentat şi momentul lărgirilor spre Europa

mediteraneană. Primul pas a fost făcut odată cu acceptul acordat Greciei, la 1 ian. 1981.

Astfel, apărea cel de-al 10-lea stat membru al Comunităţii. La cinci ani după, respectiv la 1

ian. 1986, a venit rândul Spaniei şi Portugaliei.

Momentul considerat însă cheie al acestei perioade este semnarea Actului unic,

parafat la Luxembourg, de către cei 12, în urma discuţiilor ce au avut loc între 17-28 febr.

1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Actul a fost numit „Unic”, nu numai prin referire la conceptul de piaţă unică, ci pentru

că aduna, în acelaşi text, pe de o parte, amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunităţii

şi, pe de altă parte, procedurile de cooperare efectivă între cele douăsprezece state membre. În

fapt, în ceea ce privea ultimul domeniu, Actul din 1986 se limita la codificarea practicilor

dezvoltate în afara tratatului – astfel, reuniunile trimestriale ale miniştrilor de externe şi

„comitetul public” (constituit din directorii politici ai ministerelor Afacerilor Externe) au fost

înzestrate cu un secretariat, localizat la Bruxelles.

Obiectivul esenţial al Actului Unic rămânea deci realizarea unui spaţiu fără frontiere –

permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Piaţa

Comună era astfel desăvârşită prin suprimarea controalelor la frontierele interne ale

Comunităţii. În Cartea albă a Comisiei au fost enumerate 300 de măsuri necesare, convertite

în tot atâtea directive şi recomandări. A fost propus şi un termen calendaristic pentru

realizarea generosului proiect: 31 dec. 1992. Stabilirea acestei date a provocat, după cum era

şi firesc, o adevărată mobilizare generală, mai ales în statele în care unele dintre domeniile

vizate nu se ridicau la standardele cerute de Comunitate (exemplul Franţei).

Un aspect important al Actului Unic a vizat şi dotarea instanţelor comunitare cu noi

puteri. Astfel, a fost extinsă aria deciziilor care depindeau de principiul majorităţii calificate şi

nu de cel al unanimităţii (precum, tarife vamale, libera circulaţie a capitalurilor...). Puterile

Parlamentului European au sporit prin introducerea procedurii numite a „cooperării”. Astfel,

dacă la o a doua lectură, Parlamentul respingea o propunere, aceasta nu putea fi adoptată de

Consiliu, decât cu unanimitate.

Dacă în cazul cooperării economice şi politice, textul era destul de clar, singurul

domeniu mai puţin bine reprezentat rămânea, în continuare, cel al apărării.

Drumul spre Uniunea Europeană

Printre cele mai cunoscute idei de reformare a Comunităţii şi de transformare a ei într-

o reală Uniune nu trebuie uitaţi nici cei care au făcut primii paşi, chiar şi numai teoretici.

Astfel, în 1972, se prezenta Comunităţii un raport realizat de către un grup de lucru

coordonat de profesorul Vedel. Linia generală propusă viza transformarea treptată a puterilor

Parlamentului european, iar ca un prim pas, atribuirea puterii legislative. Această concluzie se

regăseşte şi într-un text oficial, respectiv în tratatul din 1975, prin care se acorda

Parlamentului dreptul de respingere a bugetului şi se crea instituţia Curţii de Conturi.

În acelaşi an, 1972, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris (oct.), cei nouă, din

iniţiativa preşedintelui francez G. Pompidou, îşi afirmau voinţa de a „transforma, înainte de

sfârşitul deceniului, ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune europeană”, invitând organele

comunitare să elaboreze rapoarte în acest sens.

Raportul Comisiei asupra UE, răspuns puţin tardiv, propunea o veritabilă cartă

europeană şi o nouă organizare instituţională, fondată pe punerea în funcţiune a unui fel de

guvern european, colegial, alcătuit din personalităţi independente, şi o putere legislativă

încredinţată la două camere: o cameră a statelor şi una a popoarelor. Repartizarea

competenţelor între Uniune şi statele membre se făcea în baza principiilor federalismului:

competenţă de atribuire Uniunii şi competenţe de drept comun statelor. Lungul drum de la

teorie la practică s-a dovedit prea greu pentru proiect, încât acesta nu a fost niciodată pus în

realizare.

Consiliul european de la Paris (dec. 1974). Şefii de stat şi de guvern i-au încredinţat

cu acest prilej primului-ministru al Belgiei, Leo Tindemans, grija de a redacta un raport în

privinţa UE. Acest document a fost examinat la reuniunea Consiliului european de la Haga, în

nov. 1974. Spre deosebire de anteriorul raport al Comisiei, raportul Tindemans cuprindea

puţine dispoziţii instituţionale, vizând, mai ales, întărirea construcţiei europene printr-o

dezvoltare a politicilor comune, nu numai în interiorul C.E.E., ci şi spre exterior.

Printre punctele cele mai originale ale proiectului, se remarcă: punerea în aplicare a

unei politici externe comune, dar şi o apropiere importantă a politicilor de apărare.

5 ani mai târziu, apărea, cam pe aceleaşi coordonate, şi aşa-numitul raport al

„celor trei înţelepţi” (M.M. Brisheuvel, Dell şi Marjolin, oct. 1979), prezentat

în cadrul reuniunii Consiliului european de la Bruxelles. Din nou, rămas fără

rezultate...

În toamna anului 1981, o iniţiativă germano-italiană (Genscher – Colombo) a

încercat să relanseze ideea de UE. La 19 iunie 1983, la Stuttgart, şefi de stat şi

de guverne din Comunitate au semnat o declaraţie solemnă asupra UE, al cărei

aport major rezidă în „intensificarea consultărilor în domeniul politicii externe,

inclusiv coordonarea poziţiilor statelor membre asupra aspectelor politice şi

economice ale securităţii”.

Proiectul de instiuţionalizare a UE, document ambiţios, bazat pe raportul

Spinelli, adoptat de Parlamentul european la 14 febr. 1984 şi crearea, de către

Consiliul european de la Fontainbleu (25-26 iunie 1984) a unui comitet ad-hoc

pentru problemele instituţionale au reprezentat, în fond, adevărata trecere spre

punerea în practică a proiectului. E adevărat, mai mult ca un moment de

referinţă, ca o primă carte posibilă a unei federaţii europene.

În anul următor, 1985, relansarea unificării europene a trecut de la proiecte

grandioase la mult mai realistice căi tradiţionale, respectiv unitatea şi

integrarea economică. În luna martie, în siajul declaraţiei de la Stuttgart,

comitetul ad-hoc pentru probleme instituţionale, cunoscut sub numele de

comitetul Dooge, alcătuit din personalităţi provenind din cele 10 state membre,

şi-a întocmit raportul, evocând „sfidări din ce în ce mai importante, atât în

domeniul concurenţei industriale şi tehnologice..., cât şi în ceea ce priveşte

lupta pentru păstrarea poziţiei de independenţă politică (a Europei)”. Iar

rezultatul în practică al acestor formulări a luat forma Actului Unic.

Doi ani mai târziu, se semna şi tratatul asupra UE, la Maastricht, în febr.1992. La

unison, analiştii consideră că acest tratat reprezintă un adevărat monument, ce reia sau

modifică, acolo unde era cazul, dispoziţiile celor trei tratate anterioare, la care se adăuga şi

conţinutul Actului Unic. „Maastricht este unul dintre cele mai importante evenimente din

ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a 12 ţări într-o comunitate în care sunt

constrânse de acum înainte să acţioneze împreună în domeniile cele mai importante ale

activităţii politice.” (Fr. Mitterand, preşedintele Franţei, apud Zorgibe, op. cit., p. 343)

El construia UE ca un pol al identităţii bine afirmate în comparaţie cu exteriorul. Cei

trei, adevăraţi stâlpi de bază ai construcţiei, sunt:

- consolidarea spaţiului economic, prin introducerea unei monede

comune;

- coordonarea în domeniul politicii externe şi de securitate şi, doar

eventual, în domeniul apărării;

- edificarea unui spaţiu unificat de justiţie şi poliţie.

Astfel, UE devenea o entitate politică internaţională. Şi, în acelaşi timp, în toate

domeniile politicului (apărare şi afaceri străine), nu exista transfer de competenţe ale statelor

membre către UE, iar statele membre, mai mult, îşi păstrau propria diplomaţie.

CONSTRUCTIA EUROPEANA – TRATATE DEFINITORII

Trecerea de la 1989 la 1990, respectiv renaşterea democraţiei în multe zone europene,

a adus din nou, destul de vehement, în discuţie unitatea Europei, la scală mare. După cum

sublinia şi cancelarul Willy Brandt (1913-1992), într-un discurs de referinţă (ţinut la 20

decembrie 1990, cu prilejul constituirii Bundestag-ului), intitulat „Vreau să văd ziua când

Europa devine una singură!”

După schimbările propduse în spaţiul politic european, la 18 aprilie 1990, o iniţiativă

franco-germană a propus întâlnirea în cadrul a două conferinţe interguvernamentale –

conferinţele de la Roma (15 decembrie 1990), care trebuiau să elaboreze două tratate, unul

asupra unirii economice şi monetare, iar celălalt asupra unirii politice – semnate şi ratificate în

momentul instalării Pieţei Unice (1 ianuarie 1993).

Odată cu reunificarea germană (3 octombrie 1990), Comunităţile Europene au integrat

teritoriul fostei R.D.G. în Germania Federală. S-au dovedit, totuşi, necesare unele măsuri

tranzitorii, în domeniul industrial sau agricol.

Doi ani mai târziu, se semna şi tratatul asupra UE, la Maastricht1, în febr.1992. La

unison, analiştii consideră că acest tratat reprezintă un adevărat monument2, ce reia sau

1 textul integral al tratatului şi la http://www.ier.ro/Tratate/11992M_Maastricht.pdf

modifică, acolo unde era cazul, dispoziţiile celor trei tratate anterioare, la care se adăuga şi

conţinutul Actului Unic. „Maastricht este unul dintre cele mai importante evenimente din

ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a 12 ţări într-o comunitate în care sunt

constrânse de acum înainte să acţioneze împreună în domeniile cele mai importante ale

activităţii politice.” (Fr. Mitterand, preşedintele Franţei, apud Zorgibe, op. cit., p. 343)

El construia UE ca un pol al identităţii bine afirmate în comparaţie cu exteriorul. Cei

trei, adevăraţi stâlpi de bază ai construcţiei, sunt:

- consolidarea spaţiului economic, prin introducerea unei monede

comune;

- coordonarea în domeniul politicii externe şi de securitate şi, doar

eventual, în domeniul apărării;

- edificarea unui spaţiu unificat de justiţie şi poliţie.

Astfel, UE devenea o entitate politică internaţională. Şi, în acelaşi timp, în toate

domeniile politicului (apărare şi afaceri străine), nu exista transfer de competenţe ale statelor

membre către UE, iar statele membre, mai mult, îşi păstrau propria diplomaţie.

De ce era nevoie de momentul Maastricht, respectiv de dubla negociere din domeniul

economic şi cel politic al cooperării? Pe de o parte, din punctul de vedere al uniunii strict

monetare – avantajele pieţei unice nu ar fi fost complete fără eliminarea incertitudinilor,

taxelor de schimb şi a costurilor tranzacţiilor; iar, pe de alta, era impusă de noua situaţie

internaţională generată de căderea zidului Berlinului, reunificarea Germaniei şi prăbuşirea

comunismului.

S-au remarcat două tabere importante: în favoare unei evoluţii federale se manifestau

germanii, francezii, spaniolii, reprezentanţii Beneluxului, alături de italieni, greci şi

portughezi. Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda erau ostile oricărui nou transfer de

suveranitate. În acele condiţii, eşecul părea inevitabil...

Însă abilitatea, premierul britanic, J. Major, dar şi deschiderea colegilor din cealaltă

tabără spre dialog, au condus la un compromis: Marea Britanie accepta politica de apărare

comună, iar francezii şi germanii acceptau ca britanicii să fie exceptaţi de la constrângerile

foarte reale ale Uniunii monetare şi ale politicii sociale. Astfel, englezii rămâneau în Piaţa

Comună, dar în afara integrării monetare şi sociale: ei puteau spera să atragă în acel mod, pe

2 contextul istoric pe larg prezentat şi analizat în studiul introductiv al Ramonei Coman şi Anei Maria Dobre,

“Drumul de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană: Europa înainte şi după Maastricht”, la P. M.

Lutzeler, Europa după Maastricht: Perspective americane şi europene, Institutul European, Iaşi, 2004, pp. 6-9.

teritorul lor, investitori străini dornici să scape de constrângerile birocratice impuse de

administraţia comunitară de la Bruxelles.

Acordul realizat la Maastricht este o simplă rezoluţie a Consiliului European. Care a

căpătat formă de tratat, semnat în acelaşi oraş olandez, la 9 febr. 1992.

Consecinţele tratatului au stârnit, aproape imediat, reacţii puternice în ţările membre,

chiar adevărate seisme la nivelul claselor politice şi ale conducătorilor (Fr. Mitterand, H.

Kohl...)

„Nucleul dur” al tratatului de la Maastricht se referă la înfiinţarea unei Uniuni

economice şi monetare, până cel mai târziu la 1 ianuarie 1999, când cele 11 monede naţionale

vor fi înlocuite de o monedă unică. Mai precis erau vizate acele state membre care puteau

dovedi o bună sănătate economică şi financiară, satisfăcând 5 criterii:

1. stabilitatea preţurilor – inflaţia medie nu va depăşi cu mai mult de un punct

şi jum. rata atinsă de cele mai performante trei state, în acest domeniu;

2. echilibrul bugetar – deficitul bugetar nu va depăşi 3% din PIB (decât dacă

este în scădere continuă sau în caz de circumstanţe excepţionale);

3. nivelul datoriei publice – datoria nu va depăşi 60% din PIB al statului vizat

(decât dacă este în scădere continuă);

4. nivelul ratei dobânzilor – rata pe termen lung nu va trebui să depăşească cu

mai mult de 2 puncte „cele mai bune” trei rate ale Comunităţii;

5. stabilitatea ratei de schimb - schimbul va trebui să rămână stabil, timp de 2

ani, în cadrul Sistemului Monetar European.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

PRIMUL PILON

__Cetăţenia europeană

__Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului

__Politici comunitare

__Uniunea economică şi monetară

AL DOILEA PILON

__Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

AL TREILEA PILON

__Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne11 (JAI)

Între Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa

5 ani mai târziu, avea să se semneze Tratatul de la Amsterdam (1997)3, care a intrat în

vigoare în 1999. El a continuat calea deschisă de tratativele de la Maastricht, dar a şi continuat

în această direcţie. Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht s-a convenit

că se va efectua o revizuire până la sfârşitul deceniului, prin substanţa articolului N, aliniatul

2, care prevedea convocarea unei conferinţe, în 1996, care avea ca sarcină adaptarea

Tratatului la noile condiţii, cu predilecţie posibilitatea lărgirii cu cel puţin 10 membrii noi.

În prima jumătate a anului 1995, fiecare instituţie comunitară a pregătit un Raport

asupra funcţionării Tratatului UE. A doua jumătate a anului a fost prevăzută pentru analiza

posibilelor opţiuni recomandate de Grupul de Reflecţie, prezidat de Secretarul de stat în

probleme europene din guvernul Spaniei, Carlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul

Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995.

După ultimele adnotări ale documentelor, în cadrul Comisiei şi al Parlamentului

European, Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrările Conferinţei

interguvernamentale, în 26 martie 1996. Obiectivele Conferinţei au fost ambiţioase şi s-au

centrat pe ideea de Europă a cetăţenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internaţională, pe

îmbunătăţirea funcţionării instituţiilor şi pe perspectivele de extindere.

Consiliul European, întrunit succesiv la Florenţa (21-22 iunie 1996), Dublin (5

octombrie 1996 şi 13-14 decembrie 1996) şi neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbătut

diferite propuneri şi abordări ale Conferinţei. Grupurile de lucru, după 15 luni de consultări

Summit-uri, propuneri, amendamente la texte etc., au redactat documentul cunoscut sub

denumirea de Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat la 20 octombrie 1997.

3 Textul integral şi la http://www.eurotreaties.com/amsterdamtext.html

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi trei protocoale, la care se

adaugă 51 de declaraţii adoptate de Conferinţa Interguvernamentală şi alte 8 declaraţii ale

unor state membre, anexate actului final.

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea

Europeană(TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul

anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în

Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi

Europene, urmărind eliminarea prevederilor care nu mai erau actuale şi adaptarea textului

anumitor prevederi. Această parte a prevăzut abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii

comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de

numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era fãcută prin litere, prin

Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de

ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale

TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei

Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în

cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie

referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului

proporţionalităţii, protecţia animalelor sau rolul parlamentelor naţionale în Uniunea

Europeană etc.

Noul text nu doar că a reafirmat UE ca pe o comunitate de valori, dar şi a instituit o

procedură de sancţionare a oricărui stat membru al Uniunii care a comis „o violare gravă şi

persistentă a principiiilor Uniunii” (art. 7)

Una dintre aceste mize majore o constituia reforma mecanismului de decizie. Pe de o

parte, acesta se prezenta prea greoi, mai ales datorită Comisiei Europene (comisari prea

numeroşi care îşi disputau dosarele), dar şi, pe de altă parte, a posibilei lărgiri.

Cu ocazia CIG, discuţiile instituţionale s-au centrat pe două macro-problematici:

a) reducerea numărului de comisari, respectiv introducerea unei Comisii mai

restrânse, unde fiecare comisar să deţină îndatoriri fixe;

b) „noua pondere” a voturilor statelor în cadrul Consiliului – acea nouă

realitate apărea din „supraponderea” statelor „mici” faţă de cele „mari”.

Mai exact, în cazul unui vot de majoritate calificată, Luxembourg-ul

(400.000 locuitori) dispunea de 2 voturi, în timp ce Germania (peste 82

mil) de doar 10. Iar, în total, cele 5 state mari (Germania, Franţa, Italia,

Maria Britanie şi Spania) ce aveau aproximativ 290 mil locuitori dispuneau

de doar 48 de voturi, iar cei 10 mici (76 mil loc) de 39, iar cele 5 votând

împreună nu puteau atinge majoritatea calificată (62). Explicaţia acestui

disparataj – la început 3 mari + 3 mici, apoi mai multe state mici (excepţie

Polonia, 38 mil loc).

În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii: 1. Libertate,

securitate şi justiţie (garanţiile incluse în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, zona

de liberă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii şi noile reglementări privind regimul de

vize, azil şi imigrări); 2. Uniunea şi cetăţenii săi (7 documente ce stabilesc îmbunătăţirile ce

vor fi introduse de Tratat în domenii ce privesc direct drepturile şi interesele cetăţenilor

individuali: noţiunea de cetăţean european, strategii comune de combatere a şomajului,

tratarea în mod egal a bărbaţilor şi femeilor, stabilirea cadrului instituţional, sănătate publică,

protecţia consumatorului, standardizarea legislaţiei); 3. Politica externă eficientă şi

coerentă (îmbunătăţirile aduse în scopul obţinerii unui rol mai important pe piaţa

internaţională a Uniunii Europene); 4. Probleme instituţionale (scopul şi modul de operare a

procedurii co-decizionale, în vederea întăririi rolului Parlamentului European; extinderea

votului majoritar calificat în Consiliu; structura şi modul de funcţionare a Comisiei Europene;

rolul Curţii de Justiţie; rolul mai important acordat Curţii Auditorului, Comitetului Economic

şi Social şi Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor naţionale în

activităţile Uniunii Europene şi o mai bună informare a acestora cu problemele comunitare;

consolidarea principiului subsidiarităţii; strânsa cooperare între ţările membre).

Cea de-a patra extindere a avut loc la 1 ianuarie 1995, prin intrarea Austriei, Suediei şi

Finlandei. Aderarea acestor trei state, membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb

(AELS), a fost pregătită din 1994, prin crearea Spaţiului Economic European (SEE). Aderarea

a fost aprobată în aceste trei ţări prin referendum. Această lărgire se referă la economii mai

puternice. Norvegia, care trebuia să figureze în acest „vagon”, a respins, pentru a doua oară,

aderarea sa, prin referendum organizat la 28 noiembrie 1994.

Extinderea din 1973, soldată cu includerea Marii Britanii, a Danemarcei şi Irlandei, a

fost proporţional mai mare, din punctul de vedere al populaţiei. Extinderea din 1995, cea care

s-a soldat cu includerea Austriei, Suediei şi Finlandei, a fost, la rândul ei, proporţional mai

mare, din punctul de vedere al suprafeţei teritoriale.

În ajunul încheierii Tratatului de la Amsterdam, părea să se schiţeze un compromis:

fiecare stat membru nu ar mai deţine decât un comisar (statele mari pierzându-şi-l pe cel de-al

doilea), ar fi adoptată astfel o nouă pondere a voturilor în favoarea statelor mici. În final,

conform protocolului nr. 7, anexat tratatului, nu a mai existat decât un singur comisar pe

fiecare stat membru.

Sistemul a fost reformat efectiv odată cu tratatul de la Nisa4.

În perioada 7-11 decembrie 2000 au avut loc, la Nisa, lucrările Consiliului European,

având ca obiectiv central – adaptarea instituţiilor UE în vederea lărgirii cu 12 noi state

membre. De fapt, ordinea de zi a fost limitată la punctele nerezolvate de la Amsterdam:

- reducerea numărului de comisari;

- extinderea votului cu o majoritate calificată în deliberările Consiliului

de Miniştri;

- reponderarea voturilor statelor în timpul deliberărilor cu majoritate

calificată;

- flexibilizarea cooperărilor întărite.

Ce obiective au fost atinse?

1. Mecanismul constituţional – atins. Odată cu un total de 27 membrii, s-a operat

distribuirea voturilor, a fotoliilor, în Parlamentul european. Din punctul de vedere

al ingineriei instituţionale, Uniunea se prezenta gata de o nouă extindere.

4 o foarte utilă şi schematică prezentare şi la http://www.dadalos-

europe.org/rom/grundkurs3neu/etappe_6.htm

2. majoritatea calificată – din acel moment, aceasta a fost modul principal de

adoptare al deliberărilor Consiliului de Miniştri, cu observaţia că, puterea de

decizie nu mai aparţinea doar acestui organism mai sus amintit, ci, se împărţea

între acesta şi Parlamentul european – pe ideea co-decizie, aviz conform al

Parlamentului.

3. garantarea neîmpiedicării ratificării – până acum, în istoria Comunităţii europene

s-a observat, nu de puţine ori, că lipsa ratificării unor decizii a condus la nepunerea

lor efectivă în practică. Dar, lecţia fiind bine învăţată, de astă dată s-au luat măsuri

în vederea remedierii acestor disfuncţionalităţi. Dar nu chiar toate, deoarece, în

ciuda faptului că s-a recomandat să nu se mai utilizeze calea referendumurilor,

utilizându-se mai mult decizia parlamentelor naţionale, primul stat care a procedat

la ratificarea tratatului – Irlanda – a utilizat referendumul, iar poporul a votat...

negativ.

4. deschiderea spre oferirea unor noi instrumente comunitare şi extindere – la

cererea insistentă a Germaniei, s-a decis ca, în dec. 2001, cei 15 să precizeze

conţinutul, calendarul şi metoda de lucru în scopul de a elabora, până în 2004, o

constituţie a UE. În plus, hotărârea primirii de cel puţin încă 12 membrii.

Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la Nisa sunt:

- schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere;

- două inovaţii majore privind procesul de decizie:

1. extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate calificată în

cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau luate prin consens (de

exemplu, facilitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor, cooperarea judiciară pe probleme

civile, încheierea de acorduri internaţionale în domeniile comerţului, serviciilor şi aspectelor

comerciale ale proprietăţii individuale – cu unele excepţii, etc.);

2. extinderea procedurii co-deciziei la noi chestiuni, ce privesc: crearea de stimulente pentru

combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe probleme civile, măsuri specifice de sprijin

industrial, acţiuni de coeziune desfăşurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor

politice europene şi aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil;

- revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări: numărul minim

de SM necesare pentru propunerea unei clauze întărite de cooperare este 8, ceea ce înseamnă

că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM; înlăturarea posibilităţii utilizării

dreptului de veto cu privire la cooperarea strânsă în domeniile aflate sub incidenţa primului şi

celui de-al treilea pilon şi înlocuirea acesteia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului

European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă problema aparţine

unuia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei, este necesar acordul PE);

introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări strânse” în domeniul PESC, în scopul

implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar exceptând

chestiunile cu implicaţii militare sau care ţin de problema securităţii);

- introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii - procedură ce deja permite

Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă şi persistentă a drepturilor

fundamentale de către un SM – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale

statului în cauză;

- dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi militare

permanente şi prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei

corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale, Comitetul Politic şi de Apărare, este

organismul ce poate primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua deciziile potrivite în

cadrul pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic şi conducerii strategice a

operaţiunilor de management al crizei.

- înfiinţarea „Eurojust” în domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate;

Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a contribui la

coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu;

- extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM din

domeniile politicii sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta

împotriva excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială. Pe lângă acestea, a

fost infiinţat un Comitet de Protecţie Socială – organ consultativ, cu sarcina de a promova

cooperarea între SM şi Comisia Europeană.

După cum o demonstrează şi reacţiile imediate din presă, el a fost primit cu entuziasm

de susţinătorii construcţiei viitoarei Europe. Iată ce scriau corespondenţii de presă, la 28

februarie 2001: „Miniştrii europeni de externe au semnat Tratatul de la Nisa, care stabileşte

priorităţile Uniunii Europene pentru secolul XXI.

Tratatul, rezultat al unor negocieri dificile la summit-ul din decembrie de la Nisa,

deschide drumul pentru aderarea a 12 state candidate şi prevede modificări ale sistemului de

votare în cadrul instituţiilor UE. Şefii diplomaţiilor europene şi-au întrerupt luni reuniunea

lunară de la Bruxelles, pentru a merge la Nisa, în vederea ceremoniei de semnare a

documentului.

Tratatul de la Nisa este a patra versiune a cartei fondatoare a Uniunii Europene.”

Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii

Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii şi care

implica atât SM, cât şi statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declaraţie sunt:

delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE,

simplificarea tratatelor şi rolul parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE.

În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul

European a hotărât înfiinţarea unei Convenţii Europene, care să pregătească procesul de

reformă a UE. A avut, astfel, loc o dezbatere, care a durat 16 luni, şi la care au participat

reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale SM şi ale ţărilor candidate,

Parlamentul european, Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social, Comitetul

Regiunilor, alături de organizaţiile interesate (şi participante prin intermediul unui forum

deschis). Rezultatul s-a materializat prin elaborarea proiectului Constituţiei europene.

Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001

(Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la

Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire a

unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional) (1.1.4).

Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona a fost lansat de rezultatul negativ a

două referendumuri asupra Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma

cărora Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani. În final, în

temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a

adoptat un mandat detaliat pentru o Conferință interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub

egida Președinției portugheze. CIG și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost

semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat

de toate statele membre.

A.Obiective și principii juridice

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu „Uniune” în tot textul.

Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al acesteia. Tratatul de la Lisabona nu

creează simboluri statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un imn. Cu toate că diferă de

proiectul Tratatului Constituțional, noul text menține cele mai semnificative realizări ale

Tratatului Constituțional.

Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate

acestea, noul text modifică modul în care Uniunea își exercită competențele existente și

anumite competențe (partajate) noi, încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o

nouă ordine instituțională și modificând procesele decizionale pentru mai multă eficacitate și

transparență, asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar și de răspundere

democratică.

Spre deosebire de Tratatul Constituțional, Tratatul de la Lisabona nu conține niciun articol

care să stabilească în mod oficial supremația legislației Uniunii asupra legislației naționale,

dar la tratat a fost atașată o declarație în acest sens (Declarația nr. 17), făcând referire la un

aviz al Serviciului juridic al Consiliului ce reiterează jurisprudența constantă a Curții

Europene de Justiție pe această temă.

Tratatul de la Lisabona organizează și clarifică pentru prima dată competențele Uniunii,

distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este

singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea

lor în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și

de a adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a

exercitat competența și competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin

sau de completare a politicilor statelor membre. Competențele Uniunii pot fi redate statelor

membre în cursul unei revizuiri a tratatului.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin urmare,

Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență și poate deveni

membră a unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri

internaționale compatibile cu legislația UE.

Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor aspecte ale

pilonului trei privind spațiul de libertate, securitate și justiție (SLSJ) - cooperarea

polițienească și judiciară în materie penală. SLSJ nu mai este un domeniu de politică

interguvernamentală, actele din acest domeniu fiind adoptate prin procedura legislativă

ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub rezerva unor dispoziții contrare, utilizând

instrumentele juridice ale Uniunii (regulamente, directive și decizii).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European poate propune

modificări ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri Consiliul, guvernele statelor

membre sau Comisia. În general, o astfel de modificare impune convocarea unei convenții. În

prezent, tratatele pot fi modificate fără convocarea unei conferințe interguvernamentale,

utilizând procedura simplificată de revizuire. Această opțiune poate fi utilizată doar dacă

modificările propuse vizează politici interne și acțiuni ale Uniunii [articolul 48 alineatele (6)

și (7) din TFUE]. În astfel de cazuri, pentru adoptarea deciziei de a nu convoca o convenție

este necesară aprobarea Parlamentului European, dacă se consideră că acest lucru este

justificat de sfera de aplicare a modificărilor propuse.

B.Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității democratice,

principiul democrației reprezentative și principiul democrației participative. Democrația

participativă îmbracă forma unei noi inițiative a cetățenilor. (2.1.5).

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este inclusă ca atare în Tratatul de la

Lisabona, dar articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică obligatorie, acordându-

i o valoare juridică egală cu cea a tratatelor (1.1.6). Protocolul nr. 14 la CEDO, intrat în

vigoare la 1 iunie 2010, permite nu doar statelor, ci și organizațiilor internaționale să devină

semnatare ale Convenției. Acest protocol deschide calea aderării UE la CEDO. Este totuși

necesar ca aderarea să fie ratificată atât de toate statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE.

C.Un nou cadru instituțional

1.Parlamentul European

În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din Tratatul UE, Parlamentul European (PE) „este

compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației

statelor”(articolul 189 din Tratatul CE).

Puterile legislative ale PE au crescut prin noua procedură legislativă ordinară, ce a înlocuit

fosta procedură de codecizie. Printre altele, procedura legislativă ordinară se aplică în peste 40

de domenii noi de competență, numărul total crescând la 73. Procedura de aviz conform

există în continuare sub forma procedurii de aprobare, iar procedura de consultare rămâne

neschimbată. Noua procedură bugetară creează o egalitate deplină între Parlament și Consiliu

în ceea ce privește aprobarea bugetului anual. Parlamentul European trebuie să își dea acordul

asupra noului cadru financiar multianual (procedura de aprobare).

PE este cel care numește acum președintele Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, la

propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat cu majoritate

calificată pe baza rezultatului alegerilor europene. PE continuă să aprobe Comisia în calitate

de colegiu.

Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a fost stabilit la 751. Numărul maxim

de locuri pentru fiecare stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a crescut la 6.

Germania își va păstra cei 99 de deputați europeni până la viitoarele alegeri, ceea ce face ca

numărul total de deputați europeni să se ridice la 754. Diferența dintre cei 736 de deputați

europeni aleși în iunie 2009 (conform Tratatului de la Nisa) și numărul de deputați prevăzut

de Tratatul de la Lisabona pentru perioada de tranziție a fost acoperit în decembrie 2011.

2.Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție a UE care

trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să definească

„orientările și prioritățile politice generale” ale acesteia. Consiliul European nu exercită

funcții legislative. O președinție pe termen lung înlocuiește sistemul de rotație la șase luni.

Președintele este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru un mandat

reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească continuitatea și coerența

lucrărilor Consiliului European. Președintele este, în egală măsură, reprezentantul extern al

Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe și politica de securitate (a se vedea mai jos).

3.Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate

Înaltul Reprezentant este ales cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul

președintelui Comisiei. Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună

a UE și are dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe și, în

paralel, este vicepreședinte al Comisiei. Este asistat de Serviciul European de Acțiune

Externă, format din personal de la Consiliu, de la Comisie și din serviciile diplomatice

naționale.

4.Consiliul

Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor (cetățeni și

state membre). Cu toate acestea, normele actuale de vot rămân valabile doar până în

noiembrie 2014. Între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017 se aplică noile norme, însă orice

stat membru poate solicita utilizarea sistemului actual de ponderare a voturilor.

Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere este susținută de 55% dintre

membrii Consiliului, reunind cel puțin 65% din populația Uniunii [articolul 16 alineatul (4)

din Tratatul UE]. Atunci când Consiliul nu hotărăște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a

Înaltului Reprezentant, majoritatea necesară a statelor membre crește la 72% [articolul 238

alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru

state membre să voteze împotrivă. Noul mecanism, inspirat de „compromisul de la Ioannina”,

va permite ca membri ai Consiliului reprezentând 75% din populație (55% începând cu 1

aprilie 2017) sau din numărul de state membre necesare pentru a constitui o minoritate de

blocare, să solicite, „într-un termen rezonabil”, reexaminarea unei propuneri (Declarația nr.

7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează sau votează asupra unor

proiecte de acte legislative. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două

părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără

caracter legislativ. Președinția Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă

constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei state membre care vor asigura președinția

timp de 18 luni va asigura o mai bună continuitate a lucrărilor. În mod excepțional, Consiliul

Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de Înaltul Reprezentant.

5.Comisia

De vreme ce președintele Comisiei va fi ales și numit pe baza rezultatului alegerilor europene,

legitimitatea sa politică va crește. Președintele este responsabil de organizarea internă a

colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite

circumstanțe).

6.Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii sunt acum de

competența Curții. Numărul avocaților generali poate crește de la opt la unsprezece. Se pot

institui tribunale specializate cu acordul Parlamentului. Accesul la Curte pentru persoanele

fizice este simplificat. Urmează să se instituie un Parchet European pentru a cerceta, a urmări

și a trimite în judecată autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor

financiare ale Uniunii.

D.Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, politici și competențe

noi

Mai multe „clauze-pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu trecerea de la votul

în unanimitate la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de consultare cu

procedura legislativă ordinară [articolul 31 alineatul (3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312

și 333 din TFUE, plus câteva proceduri de tip pasarelăprivind cooperarea judiciară în materie

penală] (1.4.2). În domeniile în care Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim

de nouă state membre pot institui o cooperare consolidată. Acțiunile de cooperare consolidată

trebuie autorizate de Consiliu, după aprobarea de către Parlament. Pentru chestiunile din

domeniul politicii externe și de securitate comune se aplică unanimitatea.

Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarității prin implicarea

parlamentelor naționale în procesul decizional (1.3.5). Au fost introduse o serie de noi

domenii de politică, iar altele au fost extinse. Politica de mediu include acum combaterea

schimbărilor climatice. În domeniul energiei, se fac noi trimiteri la solidaritate și la securitatea

și interconectivitatea aprovizionării. În plus, drepturile de proprietate intelectuală, sportul,

spațiul, turismul, protecția civilă și cooperarea administrativă pot face în prezent obiectul

unor eventuale decizii ale UE.

În domeniul politicii europene de securitate și apărare comune, Tratatul de la Lisabona

introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate statele membre sunt obligate să

sprijine un stat membru în caz de atac. O clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și

fiecare dintre statele sale membre trebuie să acorde asistență, prin toate mijloacele posibile,

unui stat membru afectat de o catastrofă naturală ori de un atac terorist. O „cooperare

structurată permanentă” este disponibilă tuturor statelor membre care se angajează să participe

la programele europene în materie de capacități militare și să furnizeze unități de luptă

disponibile pentru acțiuni imediate. Pentru instituirea unei astfel de cooperări, este necesar un

vot cu majoritate calificată în Consiliu, după consultarea Înaltului Reprezentant (6.1.2).

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere,

Bucureşti, Editura Trei, 2001.

2. St. Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura

ALLBeck, Bucureşti, 2005.

3. Vasile Vese, Adrian Ivan, Istoria integrării europene, Cluj, Presa

Universitară Clujeană, 2001.

CONSTRUCTIA EUROPEANA – DIMENSIUNEA POLITICA. PARLAMENTUL

EUROPEAN

Introducerea votului universal pentru alegerea membrilor Parlamentului european

venea să încununeze eforturile mai multor ani de dezbateri, 1975-1979. Până în acea perioadă,

sistemul utilizat, al sufragiului indirect, fusese considerat cea mai bună soluţie, în ideea

pregătirii treptate a opiniei publice europene. În plus, sistemul în sine nu era deloc neobşnuit

pentru o construcţie federală: Senatul Statelor Unite a fost ales, timp de un secol, de legislaturi

ale statelor membre. „Să sădim în popoare procesul de unificare europeană”, spunea

iniţiatorul importantei modificări a modalităţii de votare, deputatul olandez Schelto Patijin.

„Să oferim puterii exercitate de Comunităţi legitimitatea ce, parţial, i-a lipsit până acum.”

(apud Zorgibe, Construcţia europeană: Trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Trei, 1998,

p. 236).

Au fost atât de ample şi disputate discuţiile, încât s-a ajuns chiar la „claustrarea”

membrilor de delegaţii în camerele palatului de la Senningen, unde se ţineau lucrările în

toamna anului 1976, pentru a se putea ajunge la semnarea unui act. Astfel, acordul definitiv

asupra alegerii Parlamentului prin sufragiu universal a fost semnat de către cei 9 miniştri de

externe la 20 sept. 1976. El a luat forma unui „Act” al Consiliului Comunităţilor, care fixa

modalităţile de alegere.

Au urmat apoi ratificările naţionale: Italia, febr. 1977; Franţa, iunie 1977; celelalte

state europene 1977-1978. La cererea guvernului britanic, o ultimă şi scurtă amânare a

alegerilor europene a fost acceptată, iar primele alegeri au fost organizate în iunie 1979. De

atunci, numeroase şi diverse probleme au scurt-circuitat istoria scrutinelor europene. Printre

ele: diversitatea sistemelor electorale naţionale ale fiecărui stat membru în parte; o unică

circumscripţie electorală (propunere a Franţei, Danemarcei, Olandei şi Luxembourgului, din

1979, la care s-au alăturat şi unele dintre proaspetele membre, respectiv Grecia, Spania şi

Portugalia – 7 din 12), dar, din acea perspectivă, şi pericolul de a „naţionaliza” votul

european; decupajul geografic şi, mai ales, modalitatea efectivăde scrutin: scrutin proporţional

pe liste naţionale, respectiv regionale sau scrutin uninominal. În ansamblu, studiul anchetelor

de opinie ale perioadei, subliniază o creştere de-a dreptul spectaculoasă a susţinătorilor

Comunităţii, de la 50% în 1981 la 70% în 1990.

Începând cu anul 1978, potrivit unei rezoluţii adoptate de către Parlamentul European,

s-a putut folosi pentru cele trei comunităţi europene denumirea colectivă „Comunitatea

Europeană”.

Momentul considerat însă cheie al acestei perioade este semnarea Actului unic,

parafat la Luxembourg, de către cei 12, în urma discuţiilor ce au avut loc între 17-28 febr.

1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit „Unic”, nu numai prin

referire la conceptul de piaţă unică, ci pentru că aduna, în acelaşi text, pe de o parte,

amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunităţii şi, pe de altă parte, procedurile de

cooperare efectivă între cele douăsprezece state membre. În fapt, în ceea ce privea ultimul

domeniu, Actul din 1986 se limita la codificarea practicilor dezvoltate în afara tratatului –

astfel, reuniunile trimestriale ale miniştrilor de externe şi „comitetul public” (constituit din

directorii politici ai ministerelor Afacerilor Externe) au fost înzestrate cu un secretariat,

localizat la Bruxelles.

Obiectivul esenţial al Actului Unic rămânea deci realizarea unui spaţiu fără frontiere –

permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Piaţa

Comună era astfel desăvârşită prin suprimarea controalelor la frontierele interne ale

Comunităţii. În Cartea albă a Comisiei au fost enumerate 300 de măsuri necesare, convertite

în tot atâtea directive şi recomandări. A fost propus şi un termen calendaristic pentru

realizarea generosului proiect: 31 dec. 1992. Stabilirea acestei date a provocat, după cum era

şi firesc, o adevărată mobilizare generală, mai ales în statele în care unele dintre domeniile

vizate nu se ridicau la standardele cerute de Comunitate (exemplul Franţei).

Un aspect important al Actului Unic a vizat şi dotarea instanţelor comunitare cu noi

puteri. Astfel, a fost extinsă aria deciziilor care depindeau de principiul majorităţii calificate şi

nu de cel al unanimităţii (precum, tarife vamale, libera circulaţie a capitalurilor...). Puterile

Parlamentului European au sporit prin introducerea procedurii numite a „cooperării”. Astfel,

dacă la o a doua lectură, Parlamentul respingea o propunere, aceasta nu putea fi adoptată de

Consiliu, decât cu unanimitate.

Dacă în cazul cooperării economice şi politice, textul era destul de clar, singurul

domeniu mai puţin bine reprezentat rămânea, în continuare, cel al apărării.

Proiectul de instituţionalizare a UE5, document ambiţios, bazat pe raportul Spinelli,

adoptat de Parlamentul european la 14 febr. 1984 şi crearea, de către Consiliul european de la

Fontainbleu (25-26 iunie 1984) a unui comitet ad-hoc pentru problemele instituţionale au

reprezentat, în fond, adevărata trecere spre punerea în practică a proiectului.

La un an după realegerea în Parlamentul European, la 25 iunie 1980, Altiero Spinelli

(1907-1986) trimitea colegilor parlamentari o scrisoare6 în care analiza posibilitatea unei

5 El a fost denumit de doctrina franceză “proiectul prospectiv”. vezi şi http://www.altierospinelli.org/

reforme a instituţiilor parlamentare: „Cu actualele instituţii şi cu competenţele actuale,

Comunitatea e condamnată să treacă dintr-o criză în alte crize din ce în ce mai frecvente, mai

paralizante – tocmai în momente esenţiale pentru ea, momente în care economia, dar şi

politica externă au nevoie de o dezvoltare continuă, în timpul căreia să poată conta pe un

consens general mai amplu.” Iniţial, la acest adevărat strigăt avertizare, au răspuns numai 9

parlamentari, care s-au întâlnit să dezbată posibilităţile implementării unor reforme, la

restaurantul Crocodile din Strasbourg, amplasat în apropiere de Piaţa Klebert. De la această

locaţie iniţială a venit şi numele Clubului Crocodile, organizaţie care va atinge, în 1981,

numai puţin de 180 de membri. Pentru a pune pe picioare reforma mult aşteptată au fost create

şase grupuri de lucru, care erau coordonate de Altiero Spinelli, grupuri care au pregătit, în

fond, conţinutul noului tratat.

„De inspiraţie federalistă (...), textul lui Spinelli aduce două inovaţii importante. El

prevede de la început încercarea de conciliere a strategiilor considerate ca şi concurente în

integrare şi cooperare. Textul prevede repartiţia competenţelor (...) enunţând principiul

subsidiarităţii.” (N. Păun, A.C. Păun, G. Ciceo, R.Albu-Comănescu, Finalitatea Europei,

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2005, p. 46)

CONSTRUCTIA EUROPEANA – COMPONENTA DE SECURITATE

Departajări conceptuale

Ideea de securitate internaţională

Prin anii 1963, Alistair Buchanan dădea una dintre cele mai interesante definiţii ale

securităţii internaţionale, pe care o vedea ca pe o “condiţie în care inhibiţiile şi factorii

nestimultativi care pot conduce la război sunt mai numeroase decât cei favorizanţi”. O altă

definiţie, considerată la fel de clasică, pomeneşte de studiul ameninţărilor, utilizării şi

controlului forţelor militare (Stephen Walt)

Odată cu trecerea timpului, acest tip de definiţie nu a mai fost considerat complet. Ea

scăpa din vedere foarte multe aspecte ale lumii contemporane în curs de globalizare. Cel mai

important aspect, fiind cel impus de fenomenul ameninţărilor transnaţionale.

6 A. Spinelli, Discorsi al Parlamento Europeo, ediţia a II-a, Bologna, 1987, p. 333.

Un moment important în definirea actualului context internaţional a fost marcat de

apariţia lucrării autorului american Barry Buzan, în 1983 (reeditată în 1991), intitulată

Peoples, States and Fear, ideea centrală a fiind regândirea problematicii securităţii mondiale.

Autorul redefineşte noţiunea de “ameninţare”, realizând o legătură între tipul de

“ameninţare” (Threats) şi vulnerabilitate (Vulnerability). În acest sens, “securitatea

colectivităţilor umane este afectată de diverşi factori în cinci sectoare majore: militar, politic,

economic, social şi de mediu.

Securitatea militară priveşte jocul la două nivele al capabilităţilor ofensive şi defensive

ale statelor şi percepţia statelor relative la percepţiile fiecăruia.

Securitatea politică vizează stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de

guvernare şi a ideologiilor care le conferă legitimitate.

Securitatea economică priveşte accesul la resurse, pieţe şi capital necesare pentru a

susţine nivele acceptabile de bunăstare şi putere a statului.

Securitatatea societală priveşte sustenabilitatea, în condiţii de evoluţie acceptabile, a

pattern-urilor tradiţionale ale limbii, culturii şi religiei, precum şi a obiceiurilor şi identităţii

naţionale.

Securitatea mediului priveşte menţinerea biosferei locale şi globale ca suport esenţial

de care depind toate celelalte activităţi umane.

Aceste 5 sectoare nu operează separate unele de altele. Fiecare defineşte un aspect

focal în cadrul problemei securităţii şi o cale de ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate

împreună printr-o reţea puternică.” (ed. 1991, pp. 19-20)

Elementul de mare interes devine, cf. lui Buzan, securitatea societală, deoarece

“aspectul cheie al societăţii este acel set de idei şi practice referitoare la identitatea indivizilor

ca membri ai unui grup social. Societatea se referă la identitate, la auto-percepţia comunităţii

şi a indivizilor care se autoidentifică drept membri ai comunităţii.” (p. 24). Iar “dacă

societăţile sunt problema centrală a acestei noi problematici, atunci chestiunea identităţii şi

migraţiei sunt cele care fundamentează percepţia ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor.” (p. 6)

În contextul post sept. 2001, o altă lucrare a născut noi interpretări. Autor: S.

Huntington, titlu: Cine suntem noi? Provocările Identităţii Naţionale Americane. (2004). Ideea

centrală – mai întâi, defineşte-te bine ca societate, ca stat şi de abia atunci pune la cale un

proiect de strategie de securitate. Pentru că trebuie să şti cui se adresează el, respectiv cine

este comunitatea avută ca obiect al respectivului proiect.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că Europa de sud-est etalează “variate şi

persistente vulnerabilităţi (…) Din punct de vedere economico-social, spaţiul de securitate

sud-est european evidenţiază o serie de “slăbiciuni de structură” (...) Din punct de vedere

politic, principala carenţă a compexului balcanic de securitate constă în răspunsul inadecvat

pe care l-au oferit elitele locale “provocărilor post-comuniste ale istoriei” (…) Din punct de

vedere militar, cu unele excepţii, statele din Balcani nu au resursele şi mecanismele necesare

gestionării şi rezolvării crizelor de amploare şi nici posibilitatea de a contracara, prin forţe

proprii, agresiuni externe.” (Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005,

Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006, pp. 41-43)

Securitatea în Europa

Începuturile sunt legate de perioada 1950-1952, când a fost elaborat un proiect de

înfiinţare a unei Comunităţi Europene de Apărare.

Potrivit acestuia, urma să se constituie şi să se instituie o Armată Europeană, cu

instituţii supranaţionale şi un buget comun. Scopul era, între altele, să permită reînarmarea

Germaniei de Vest, pe fundalul ameninţării sovietice, mai ales post 1949, perioadă când

armata sovietică s-a dotat cu arma atomică. Contingentele germane urmau să fie integrate,

astfel, într-o nouă armată europeană, evitându-se în acest fel ca RFG să-şi înfiinţeze o armată

naţională.

Dar se scurseseră doar câţiva ani de la încheierea războiului, iar problema reînarmării

Germaniei era greu de acceptat de către europeni. Totuşi, în 1952, Belgia, Franţa, Germania

de Vest, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat un tratat pentru constituirea Armatei

Europene. Toate ţările au ratificat acest tratat, mai puţin Franţa. Proiectul a produs o vie

emoţie în Franţa, iar Adunarea Naţională a respins, la 30 august 1954, cu 319 voturi contra a

264, tratatul. Proiectul a fost abandonat.

Deşi tratatul asupra constituirii CEA a fost respins, problema reînarmării Germaniei

Federale a devenit din ce în ce mai disputată şi discutată. Cei şase semnatari ai tratatului

asupra CEA, Marea Britanie, Statele Unite şi Canada s-au întâlnit, la 28 septembrie - 3

octombrie, la Londra, şi, la 23 octombrie, la Paris, unde au decis să restabilească suveranitatea

naţională a Republicii Federale a Germaniei şi să o integreze, împreună cu Italia, în Uniunea

Occidentală, devenită Uniunea Europei Occidentale, să o autorizeze să-şi reconstituie armata

şi s-o admită în NATO

Problema constituirii unei armate europene nu a fost însă complet abandonată, ci doar

reformulată şi repusă în alţi termeni.

În anii 1970, pe fundalul crizei provocate de Franţa care se retrăsese din structurile

militare ale NATO, problema înfiinţării unei comunităţi europene de apărare cunoaşte o

vizibilă stagnare, cu toate că existau multe voci, asemenea premierului belgian Leo

Tindemans, care considerau că o Uniune Europeană fără o politică de apărare comună rămâne

incompletă.

Printre factori care sunt consideraţi de analişti a fi reprezentat obstacole majore în

realizarea unui asemenea proiect se pot enumera:

- factori de natură constituţională;

- dificultăţi tehnologice şi juridice;

- divizări diplomatice;

- constrângeri economice şi psihologice, etc.

Odată cu încheierea războiului rece, situaţia s-a schimbat însă radical.

S-a reafirmat valoarea tradiţională a conceptului de apărare, în sensul de apărare

teritorială. Iar cu prilejul evenimentelor dramatice din Kosovo, s-a constatat că Uniunea

Europeană nu are capacitatea de a rezolva crize de mare amploare. Ca atare, s-au căutat soluţii

adecvate. Astfel a apărut necesitatea unei politici europene comune de securitate şi apãrare,

coerentă şi credibilă, care să permită UE să se afirme ca important actor în viaţa politică

internaţională.

De la sfârşitul războiului rece, europenii se confruntă cu trei mari tipuri de provocări:

- nevoia de extindere a UE şi de consolidare a spaţiului european comun (economic, politic,

social, cultural şi militar), pe cei trei mari piloni (economic, politic, de securitate şi apărare);

de ex. Legea MacMahon, votată de Congresul SUA în 1946.

- solicitarea făcută europenilor de americani de a se implica mai mult în probleme de

securitate şi apărare, în sensul sporirii cheltuielilor militare şi dotării forţelor armate cu o

capacitate sporită de proiecţie strategică;

- edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european.

Momente importante în desenul securităţii europene

Primul pas a fost făcut prin creionarea la Maastricht a aşa-numitei PESC. Titlul V al

Tratatului, intitulat Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună se ocupă de

reglementarea acesteia. Mecanismele principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor

membre cu privire la problemele de politică externă şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni

commune, Consiliul European definind principiile şi orientările generale ale PESC.

Art. J1 (2) înscrie două aspecte importante ale obiectivelor generale: menţinerea păcii

şi întărirea securităţii internaţionale, în concordanţă cu principiile ONU, cu cele ale Actului

Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris.

Gestionarea crizei iugoslave – deficitară – a impus, ca unul dintre factori determinanţi,

remodelarea nu neapărat a conceptelor generale, ci, mai ales, caracteristicile practice,

finalităţile, modalităţile de cooperare.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări cu privire la următoarele probleme:

- crearea unei celuli de planificare politică şi analiză;

- înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al PESC;

- votarea, în sistemul majorităţii calificate, pentru implementarea măsurilor

şi extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE şi

UEO.

În ceea ce priveşte chestiunea înfiinţării unor forţe armate comune, Franţa şi Germania

au dat semnalul prin crearea, în mai 1992, a unui corp de armată – ca primă etapă a unei

apărări comune autonome – EUROCORP. Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi

EUROMARFOR au completat iniţiativa franco-germană, ele fiind înfiinţate în urma sesiunii

ministeriale a UEO de la Lisabona, din 15 mai 1995, prin participarea Franţei, Spaniei şi

Italiei.

Apoi, Marea Britanie a fost atrasă, cu prilejul summit-ului de la Chartres, din 1994, la

formarea aşa-numitului Grup Aerian European (GAE), extins, în 1999, prin includerea şi a

Germaniei, Olandei, Belgiei şi Spaniei. Aceste forţe armate erau puse la dispoziţia UEO,

misiunile lor fiind fixate prin Declaraţia de la Petersberg, semnată la 19 iunie 1992. Dintre

acestea:

- contribuţia la apărarea comună a aliaţilor europeni;

- intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din

zonele de conflict;

- misiuni de menţinere a păcii;

- intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.

Saint-Malo, 4 decembrie 1998

La 3-4 decembrie 1998 a avut loc, la Saint-Malo, un summit franco-britanic unde s-au

pus la punct unele chestiuni privind relaţia Marea Britanie – Uniunea Europeană; s-au

impulsionat elaborarea şi fundamentarea unui concept european de securitate şi apărare.

Pentru prima dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării Europene, s-a subliniat nevoia ca

UE să fie dotată cu capacitatea de acţiuni autonome, să fie susţinută de forţe militare credibile.

Cu acest prilej, au fost introduce trei concepte cu privire la apărarea europeană:

- UE trebuie să dispună de o capacitate autonomă de acţiune, sprijinirea pe

forţe militare credibile, pentru a fi capabilă să facă faţă crizelor

internaţionale;

- Crearea cadrului instituţional al UE pentru a putea concretize dispoziţiile

de la Amsterdam, prin asigurarea primatului politic al UE;

- Structurile militare europene au nevoie de o bază economică şi tehnologică

de apărare.

Köln, 3-4 iunie 1999

Ca urmare a impulsului de la Saint-Malo, a celor discutate la summitul NATO de la

Washington din primăvara anului 1999 şi a intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,

preşedinţia germană a comunităţii din primul semestru al anului 1999 a luat iniţiativa

desfăşurării summit-ului de la Köln din 3-4 iunie 1999. A apărut astfel o primă etapă în ceea

ce priveşte îndeplinirea obiectivelor politicii externe de securitate comună (PESC) şi la

definirea progresivă a unei politici de apărare comună. “Statele member trebuie să fie

pregătite ca, până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin

un an, forţe militare numărând 50-60.000 de oameni pentru întregul spectru al sarcinilor de le

Petersberg.”

Statele membre au decis să doteze UE cu mijloacele şi capacităţile necesare pentru a-şi

asuma responsabilităţile pe care le presupune o politică europeană comună în materie de

securitate şi apărare (PECSA). Se viza în mod deosebit crearea capacităţii Consiliului de a fi

în măsură să ia decizii în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor şi misiunile de gestionare a

crizelor (misiuni „Petersberg“).

Helsinki, 9-10 decembrie 1999

Preşedinţia finlandeză a UE a prezentat şefilor de state şi de guverne două rapoarte

referitoare la securitate şi apărare. Acestea fuseseră avizate de Consiliul General al Afacerilor

din 7 decembrie 1999. Pe această bază au fost create, în cadrul Consiliului, noi structuri

politice şi militare: Comitetul Politic şi de Securitate (COPS); Comitetul Militar şi Statul

Major. Aceste structuri permit UE să asigure orientarea politică şi strategică necesară

planificării şi conducerii operaţiilor tip „Petersberg“.

Aceste structuri au intrat în funcţiune treptat. Mai întâi au fost create unele organe

interimare: Comitet Politic de Securitate Interimar (COPSi); organ militar interimar (OMi);

compus din reprezentanţii şefilor de state majore din cele 15 ţări şi un grup de experţi care au

format nucleul Statului Major al Uniunii Europene.

Structurile au lucrat intens pentru a realiza un dispozitiv care a intrat pe rol la 1 martie

2000. S-a format, treptat, o cultură de apărare proprie UE, iar structurile din cei trei piloni ai

UE au început să ţină seama şi de dimensiunea militară.

Obiectivul global (Headline Goal) pe care şi l-au fixat statele membre era acela a

eficientizării unei Forţe de Reacţie Rapidă Europeană (FRRE) de valoarea unui corp de

armată.

În ciuda dorinţei de definire a unor organisme total separate de cele atlantice,

paralelismele sunt, în continuare, evidente. Şi, în plus, deşi se pare că organismele gândite

reprezintă, atât din perspectivă NATO, cât şi UE, mai mult, modelele de armate ale viitorului

(unul, euro-atlantic, celălalt, european get beget), liniile directoare ale strategiilor şi

structurilor de forţe pentru secolul al XXI-lea nu sunt încă definitivate, ci doar conturate.

Feira, 19-20 iunie 2000

Scopul conferinţei: angajarea capacităţilor, iar fiecare stat membru venea cu propria

ofertă. Summit-ul de la Feira a permis definirea principiilor şi modalităţilor de angajare care

să permită statelor membre NATO, dar care nu fac parte din UE; şi altor ţări candidate să

contribuie la gestionarea militară, de către Uniune, a crizelor şi conflictelor. Tot aici au fost

stabilite şi principiile de consultare cu NATO în probleme militare în patru domenii: probleme

de securitate; obiective în termeni de capacităţi; modalităţi care să permită UE să aibă acces la

mijloacele NATO; definirea mecanismelor de consultare permanentă.

De asemenea, s-a hotărât ca preşedinţia franceză să fie invitată se adreseze Consiliului

European de la Nisa un raport pe următoarele puncte:

a) Formularea obiectivului global şi a obiectivelor colective în termenii de capacităţi stabiliţi

la Helsinki, inclusiv în ceea ce priveşte rezultatele Conferinţei asupra ofertelor de angajare

care urma să fie organizată la Nisa, înaintea Consiliului.

b) Crearea de structuri politice şi militare permanente care să intre în funcţiune cât mai rapid

posibil după Consiliul European de la Nisa.

c) Punerea în aplicare a deciziilor de la Feira privind:

- aranjamentele de consultare a unor ţări terţe în gestionarea crizelor de către UE;

- definirea, pe baza activităţii grupurilor de lucru ad-hoc UENATO, a aranjamentelor de

consultare şi cooperare cu NATO în gestionarea militară a crizelor.

d) Definirea şi punerea în funcţiune a capacităţilor UE de gestionare civilă a crizelor, inclusiv

definirea unor obiective concrete.

Conferinţa asupra angajării capacităţilor de la Bruxelles din noiembrie 2000 a

constituit o altă etapă importantă. Rezoluţia sa a avut următorul conţinut:

1. afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PESA) nu

constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciul politicii externe a UE şi care nu poate

fi utilizat decât pentru scopuri precise, stabilite cu claritate de Consiliu, în legătură cu Comisia

şi cu susţinerea Parlamentului European;

2. relevă că PESCA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea este condusă de o autoritate

desemnată în mod clar, capabilă să coordoneze ansamblul de mijloace disponibile, atât civile,

cât şi militare, şi apreciază de altfel că noile structuri, odată puse în funcţiune, vor face

obiectul unor evaluări regulate;

4. reafirmă că crizele vor trebui soluţionate mai întâi prin mijloace civile, fără a se exclude,

totuşi, recurgerea la forţa armată, când diplomaţia a atins limitele, cu condiţia ca utilizarea ei

să se facă în acord cu principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor

membre, ca şi cu principiile Chartei ONU sau ale OSCE;

5. subliniază că, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizarea forţei armate necesită un

mandat ad-hoc al CS al ONU. Cu conştiinţa riscurilor de blocaj care pot surveni în acest

organ, insistă asupra necesităţii reformei instituţiilor ONU.

6. afirmă necesitatea, pentru UE, de a elabora principiile şi bazele juridice care să autorizeze

intervenţia, fie prin mijloace civile, fie prin mijloace militare sau prin combinarea celor două,

asupra teritoriului unui stat aflat în criză;

7. subliniază că o astfel de diversificare şi această consolidare a capacităţilor de intervenţie a

UE în zone de criză trebuie să facă pereche cu acţiuni destinate să restabilească şi consolideze

statul de drept, democraţia, o societate civilă, un sistem juridic independent, administraţia

locală şi sistemul economic, cu scopul de a permite revenirea, în cel mai scurt timp, la o viaţă

normală şi asigurarea securităţii democratice în zonele respective;

9. subliniază, în acest context, că UE trebuie să coopereze cu forumurile ONG-urilor

specializate;

10. estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a conflictelor constă în

dezvoltarea capacităţilor UE de culegere a învăţămintelor şi informaţiilor, ca şi a capacităţilor

de analiză, astfel încât să poată fi detectate semnalele de criză, înaintea declanşării acesteia;

11. subliniază că intervenţia preventivă trebuie să fie adaptată la natura crizei şi să permită

aplicarea unui ansamblu de măsuri, începând cu presiunea diplomatică şi cu acţiunile pozitive

destinate să întărească societatea civilă, fără a exclude acţiunile coercitive, de la sancţiunile

politice şi economice la ameninţarea cu întrebuinţarea forţei;

12. estimează necesitatea distingerii, în gestionarea crizelor, pe de o parte, a mijloacelor non-

militare de acţiunile civile (umanitare, de observare, mediere, reconstrucţie etc.), care ar putea

să releve un corp civil european de pace şi, pe de altă parte, acţiunile de poliţie care ar putea

constitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive sau a celor care se

înscriu într-o perspectivă post-conflict;

13. constată că crearea unei capacităţi de intervenţie rapidă a UE pune problema

profesionalizării armatelor statelor membre, cale pe care unele sunt deja angajate, şi afirmă că

decizia în legătură cu acest subiect aparţine fiecărui stat, în funcţie de tradiţiile sale politice şi

sociale şi de rolul pe care doreşte să-l joace în gestionarea crizelor;

14. atrage atenţia că punerea în aplicare a unei PESA operaţională necesită adeziunea la o

viziune politică comună şi la determinarea intereselor comune;

15. aminteşte că toate aceste eforturi care vizează ameliorarea capacităţilor şi mijloacelor

militare ale UE vor demara de o manieră insuficientă, dacă nu se vor dota cu o strategie

corespunzătoare de utilizare a forţei, inclusă în politica externă comună şi dacă instituţiile

sale nu vor fi adaptate acestui scop;

19. reaminteşte în mod special poziţia sa în stabilirea, în cadrul PESA, a unui organ

interparlamentar european în materie de securitate şi apărare, care să corespundă cadrului

lărgit al securităţii europene;

22. consideră că UE trebuie să angajeze o politică de informare vizavi de opiniile publice ale

statelor membre şi ale altor ţări situate la periferie, cu scopul de a explica finalitatea politicii

europene comune în materie de securitate şi de apărare pe care se străduieşte să o

pună în aplicare;

Nisa, 7-11 decembrie 2000

Problema de bază a politicii europene de securitate şi apărare comună a fost

considerată la acest consiliu European a fi ca, până în anul 2003, statele europene să poată

dispune de forţe militare operaţionale în măsură să desfăşoare toată gama de misiuni de tip

Petersberg.

Rimini, octombrie 2001 – “Foc şi Cristal” a subliniat, prin cuvântul lui Javier Solana,

Înaltul Reprezentant pentru PESC, “opţiunile pentru pace” atât de necesare în noul context

internaţional.

Strategia europeană de securitate – adoptată de Consiliul European în decembrie 2003 sub

ideea “O Europă sigură într-o lume mai bună”. Cu acel prilej, UE a identificat o serie de

ameninţări la adresa securităţii, precum:

- terorismul;

- proliferarea armelor de distrugere în masă;

- conflictele regionale;

- instabilitatea statală;

- crima organizată.

Ideea de prevenire a conflictelor şi securitatea europeană

Un obiectiv strategic şi prioritar al politicii externe şi de securitate comune a Uniunii

Europene este reprezentat de prevenirea conflictelor. Prevenirea conflictelor reprezintă pentru

Uniunea Europeana un „ansamblu de politici direcţionate spre cauzele nemulţumirilor

extreme”.

Mijloacele pe care Uniunea Europeană le are la dispoziţie pentru prevenirea

conflictelor, asa cum au fost stabilite la summit-ul Consiliului European de la Laeken, la data

de 14-15 decembrie 2001 sunt: - cooperarea pentru dezvoltare şi asistenţă externă,

instrumente de politică economică, politici sociale şi de mediu, ajutor umanitar, instrumente

diplomatice şi dialog politic, cooperare cu partenerii internaţionali.

La ele se adaugă şi mai noile instrumente oferite de domeniul managementului crizelor

– dezvoltarea mecanismului de reacţie rapidă, flexibilizarea condiţiilor pentru ajutorul extern

şi reformarea acordării lui – cu obiective cât se poate de clare, precum: formarea forţelor

poliţieneşti, formarea de specialişti pentru respectarea supremaţiei legii, înfiinţarea

administraţiilor civile, protecţia civilă.

Începând cu anii ’90, Uniunea Europeană a început să se ocupe explicit cu prevenirea

conflictelor, concentrându-se pe trei axe: (1) Africa – bazându-se pe diplomaţia preventivă,

rezolvarea conflictelor şi menţinerea păcii; (2) acţiuni comune pentru iniţierea Pactului de

Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, implicarea în rezolvarea conflictelor din regiunea

balcanică; (3) prevenirea şi combaterea traficului ilegal de arme.

Prevenire structurală – prevenire acută. Literatura de specialitate a impus cel puţin doi

termeni care au legătură directă cu acest gen de acţiune: prevenirea structurală şi prevenirea

acută. Prevenirea structurală sau pe termen lung este direcţionată spre cauzele conflictului, în

timp ce prevenirea acută, operaţională, se adresează direct escaladării crizelor în conflicte

violente.

Tot în acest domeniu s-a introdus şi o macro-schemă, după care este considerată o posibilă

evoluţie a relaţiilor internaţionale şi, respectiv, a tipului de răspuns oferit:

1.pace – prevenirea conflictelor prin mijloace structurale –

promovarea democraţiei, a supremaţiei legii şi a drepturilor omului;

2. creşterea tensiunilor – măsuri preventive pe termen scurt

– dialog politic, sancţiuni, stabilizare socio-politică, amplasare preventivă a unor forţe;

3. conflict violent – reducerea violenţei prin măsuri coercitive şi non-coercitive;

2. reconstrucţie post-conflict – demilitarizare, controlul armamentelor,

monitorizare, dialog politic şi reforme instituţionale.

Strategia Europeana de Securitate si prevenirea conflictelor. Apreciată pozitiv, cu

predilecţie pentru realismul ei, Strategia Europeană de Securitate a fost lansată în decembrie

2003, la summit-ul Consiliului European de la Roma.

Strategia consideră UE drept un actor global, pregătit să îşi asume responsabilitatea

pentru securitatea globala în scopul construirii unei lumi mai bune.

Stablirea aşa-numitei “prime linii de apărare” în afara UE;

Recunoaşterea că “nici una dintre ameninţările contemporane nu este pur militară şi

nici nu poate fi combătută doar prin mijloace militare”;

Strategia evidenţiază provocările globale la care trebuie să facă faţă UE (sărăcie,

foamete, insecuritate, competiţia pentru resursele naturale) şi ameninţările esenţiale pe

care trebuie să le rezolve.

Obiectivele strategice implică abordarea ameninţărilor, construirea securităţii în

vecinătate şi crearea unei ordini internaţionale bazate pe multilateralism.

Conceptul de bună vecinătate

În martie 2003, urmând o cerere a statelor membre iniţiată la summit-ul de la Copenhaga,

Comisia Europeană a lansat planul denumit Politica Europeană a Vecinătăţilor (European

Neighbourhood Policy), plan cu privire la raporturile politico-economice cu statele ce vor

avea frontieră cu UE din 2004.

Statele vizate: Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus, la care se adăugau şi cele din

Mediterana de sud şi de est, proiectul fiind conceput pentru o perioada de 10 ani. Aceste state

trebuiau să formeze un inel de “state prietenoase şi bine-guvernate”, cooperarea cu acestea

devenind o recompensă, cu condiţia fermă însă ca ele să treacă la reforme susţinute, în

domeniile politic, economic şi instituţional.

Prin lansarea Politicii Europene a Vecinătăţilor (PEV) se urmărea consolidarea zonei

de stabilitate şi securitate pe flancurile Europei extinse, evitarea creării unei noi “cortine de

fier” între statele integrate şi cele rămase în afara acestui process, dar şi configurarea unei

adeziuni comune la principiile şi valorile europene tradiţionale.

Din punctul de vedere al UE, conceptul de “vecinătate” se referea la acele state aflate

dicolo de linia frontierelor actuale sau de perspectivă ale Uniunii, dar care nu au, pe termen

mediu şi lung, perspectiva integrării europene, din motive ce ţin atât de limitele dinamicii

extinderii europene, cât şi de neîndeplinirea criteriilor de aderare, precum şi de diferenţele

culturale şi geopolitice.

Iniţiativa europeană de gestionare eficientă şi echitabilă a relaţiilor cu vecinătatea s-a

referit la trei axe geostrategice distincte: Mediterana – Orientul Mijlociu, Vestul – CSI şi

sudul Caucazului – Marea Caspică.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. I. Gh. Bărbulescu, UE de la Naţional la Federal, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

1. S. Petrescu, Apărarea şi securitatea europeană, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

CONSTRUCTIA EUROPEANA – DIMENSIUNEA CULTURALA

In Europa medievala, spre moderna se traversa, într-adevăr, o întreagă perioadă de

fantasme, de proiecte, de frământări. Se definea un secol închinat creionării de noi şi noi hărţi,

dar mai ales de sfere de influenţă. Şi totul apărea pe un fundal de luptă acerbă împotriva

duşmanilor tradiţionali ai Europei creştine: musulmanii. Aceştia au reprezentat liantul unei

cooperări de succes.

Obişnuiţii competitori ai secolelor trecute – Franţa şi Marea Britanie – puteau să-şi dea

mâna şi să convieţuiască alături de noile mari puteri – Imperiul Romano-German. Vorbele

grele de altădată puteau fi uitate şi îngropate. Iar diferenţele nu trebuie să mai existe, chiar

dacă, în trecut, englezii fuseseră percepuţi ca “acea naţie de oameni cruzi şi crunţi” (Gilles Le

Bouvier, Livre de la description des pays), francezii – “dezordonaţi”, ce nu puteau “îndura

pentru multă vreme ostenelile şi neplăcerile” (ambasadorul veneţian Marc-Antoine Barbaro),

scandinavii şi polonezii - “oamenii îngrozitori şi turbaţi şi sângeroşi, ce lovesc mai abitir decât

cei crescuţi cu vin”, sicilienii – “geloşi tare pe femeile lor”, napolitanii – “înalţi şi neciopliţi şi

mare păcătoşi”, castilienii – “mâncăi de carne şi năbădăioşi, rău îmbrăcaţi şi încălţaţi şi răi

catolici” (Gilles Le Bouvier), iar germanii – înecaţi în “mulţimea chiolhanelor şi chefurilor

monstruoase” (Luther, în al său Apel către nobilimea creştină a naţiunii germane). Noul secol

trebuia să impună un singur neam european, creştin, ridicat împotriva inamicului barbar,

necredincios…

Interesant este însă traiectul pe care au evoluat, în acest “Mare Desen” european,

statele în sine. Astfel, unele popoare, altădată marginalizate vizibil, de-a dreptul considerate

periferice, au început să înainteze, să tindă spre ocuparea unor poziţii mult mai centrale. Să

penetreze, efectiv, cu drepturi depline, marea confederaţie europeană. A fost şi cazul

poporului maghiar, atât de încercat de-a lungul istoriei, după cum reieşea şi din studiul

contemporan al filosofului francez Voltaire (Eseu asupra moravurilor,): “Dintre toate

popoarele pe care le-am văzut nici unul nu este mai nenorocit decât cel al ungurilor. Ţara lor,

depopulată, este împărţită între credinţa catolică şi cea protestantă”.

Situaţia inversă prindea însă conotaţii mult mai complexe. Căci, statele ce nu au fost

acum luate înevidenţa europeană, au şi rămas în afara graniţelor tradiţional europene. Un caz

spectaculos a fost reprezentat de poporul rus, care ieşea astfel din împărţirile uzuale ale

continentului. Chiar dacă la începutul secolului XIX, raporturile stabilite la vârf, o dată cu

urcarea pe tron aproape simultană a lui Carol al X-lea (1824-1830) şi Nicolae I (1825-1855)

erau neaşteptat de strânse între Franţa şi spaţiul rusesc, opinia generală rămânea destul de

reticentă – din partea Occidentului – faţă de periferia continentală. Ideile reies foarte clar mai

ales din amintirile unor călători ce traversează îndepărtatele spaţii ruseşti – este cazul, spre

pildă, lui J.B. May şi a sa Saint-Petersbourg et la Russie en 1829 (Sankt-Petersburgul şi

Rusia în 1829), apărută cu doar zece ani înainte de aprecierile marchizului de Custine.

Alăturându-se părerii momentului, May susţine că Rusia reprezenta simbolul despotismului

care, “sub orice formă s-ar prezenta, este intolerabil prin simplu fapt că există.” Linia aceasta

de demarcaţie a ceea ce putem numi “bun comun european” aminteşte oarecum de perioadele

contemporane şi de mult discutata teorie a lui Samuel Huntington şi a sa graniţă culturală

europeană. Asistam astfel la naşterea a ceea ce un analist, de astă dată al perioadei

contemporane – A. Zischka – numea “cealaltă Europă”. Ortodoxismul părea a nu intra în sfera

europeană a timpurilor, rămânând oarecum un apanaj al spaţiilor periferice, deseori barbare.

Secolul XVIII era prea departe de renaşterea naţionalismelor şi a spiritului francofil sau

european al spaţiilor noastre. Sud-estul continentului rămânea în continuare în uitare în

prognozele vremii... Se preconiza o Europă unită, dar o Europă cu oarecare limite, strict

marcate în realitatea geografică.

Dar cel mai adesea, obiectivele comune salvau ideea unităţii europene. Exemplul

vine ca de la sine – înfrângerea definitivă a turcilor, a necredincioşilor ce încă ameninţau

din spaţiile exterioare ale continentului. Deşi, bătălia navală de la Lepanto, din 1571, a

Sfintei Ligi, condusă de fratele lui Filip al II-lea, Don Juan de Austria, însemnase mult în

darea lor înapoi, flamura musulmană trebuia învinsă odată pentru totdeauna. Căci acesta

reprezenta unul dintre visurile de veacuri al Europei atât de umilite în timpurile trecute.

Sosise poate momentul prielnic să fie izgoniţi aceşti păgâni în afara continentului şi să le

fie împărţite teritoriile ocupate. Puterea şi prada ademeneau firile de războinici ale

conducătorilor europeni.

Context extrem de favorabil pentru reformatorii timpului, în număr destul de mare,

în acea perioadă pe scena continentală. Printre ei: părintele Carlo Lucio, Jean Aimé

Chavigny şi vastul proiect al ducelui de Nevers, Charles Gonzague, din acelaşi debut de

secol XVII, - aceste plauri marşând pe ideea succesiunii “omului bolnav”. Căci, odată

înfrânţi necredincioşii, noua Europă se putea scălda în adevărata lumină a păcii şi a

prosperităţii generale. Iar planurile de restructurare continentală puteau să izbândească...

Rămâne clar însă că, în epocă, “Marele Desen” al lui Sully nu putea apărea decât ca o

simplă utopie. Fundalul nu era deloc predilect dezvoltării ideii unei schimbări europene totale.

Război pe continent, şi nu unul minor, ci cel intrat în istorie sub denumirea de războiul de 30

de ani (1618 – 1648) dintre Habsburgi şi Bourboni, dintre marile puteri ce râvneau redecupaje

statale, dar, bineînţeles, în propria favoare.

Peste timp însă, “Marele Desen” nu a intrat deloc în uitare. Alte nume mari ale istoriei

i-au preluat ideile, ca atare sau cu unele modificări, mai mult sau mai puţin substanţiale, în

funcţie de condiţii şi de realităţi; alţii l-au citat, la importante ocazii, cum a fost şi momentul

deschiderii congresului de la Panama (1826), unde a eşuat proiectul de unire politică, de astă

dată, a Americii Latine, plan propus de Simon Bolivar. “Este de altfel o idee măreaţă - scria el

încă din 1815 - să încerci să formezi din Lumea Nouă o singură naţiune cu o singură legătură

care să unească părţile între ele şi întregul. Pentru că îşi are o obârşie, o limbă, aceleaşi

obiceiuri şi o religie va trebui să aibă aşadar o singură cârmuire care să unească într-o singură

confederaţie diferitele state care se vor forma. (...) Bine ar fi ca într-o bună zi să avem norocul

de a instala acolo un congres slăvit, al reprezentanţilor republicilor, regatelor sau imperiilor ca

să trateze şi să discute înaltele interese ale păcii şi ale războiului cu naţiunile din celelalte trei

părţi ale lumii”.

IMAGINEA CELUILALT. NOUA EUROPA UNITA

Preocuparile moderne legate de studiul imagologic sunt de data relativ recenta.

Imagologia se considera ca a devenit un subiect de studiu efectiv odata cu lucrarile Celui de-al

XVI/lea Congres International de Stiinte Istorice, organizat in septembrie 1985, la Stuttgart.

"Dialogul - afirma Tzvetan Todorov - presupune o deosebire intre Eu si Tu, dar si un

cadru comun, vointa de a-l intelege pe celalalt si de a comunica cu el". De fapt, continua

Tzvetan Todorov, "retorica diferentei, sub aparenta ca face elogiul pluralitatii, nu e decât un

camuflaj oportunist pentru o aspiratie la identitate ... Sub masca unei lupte pentru diferenta si

pluralitate, se aspira la constituirea de grupuri mai mici dar mai omogene ... Diferenta nu e o

valoare absoluta, insa a invata sa traiesti impreuna cu ceilalti este, oricum, preferabil

inchiderii tematoare inauntrul identitatii. A fi obligat sa vorbesti cu fiinte deosebite de tine il

face pe fiecare sa nu se mai creada centrul universului, injecteaza in el o anumita doza de

toleranta, imbogatindu-i in acelasi timp spiritul. Diferenta este buna pentru ca ne deschide

spre universalitate: trebuie sa observam diferentele, spunea Rousseau, ca sa descoperim

proprietatile"7.

Ambiguitatea conceptului de diferenta a adus cu sine in centrul atentiei conceptul de

frontiera (culturala, geografica, istorica, interdisciplinara etc.), la fel de interesant si

provocator.

"Daca marginalitatea are ca termen de referinta un singur centru, interferenta uzeaza

nu numai de (cel putin) doua centre, ci si de o dinamica proprie. intr-adevar, interferenta nu

poate fi redusa la o dubla marginalitate, ea presupune un conflict adesea violent intre mai

multe seturi de norme provenite din respectivele centre, o identitate de sine tragica, bazata pe

dileme profunde, strategii proprii de succes, de atac si contraatac, o tematica locala si un

rezervor de valori si idei alternative, ca si o creativitate energica, gata de a se avânta pe marile

scene ale indepartatelor centre. Daca marginalitatea presupune pasivitate, fatalism, productie

intelectuala joasa si consum ridicat dintr-o singura cultura, cea a centrului extern, interferenta

presupune dinamism, ambitie, asertivitate, creatie inalta, adaptare la mai multe culturi. Care

imagine ni se potriveste ? Traditional, noi am fost vazuti si ne-am vazut ca marginali. Propun

aici interferenta ca o alternativa dinamica, mândra, dar si activa, la marginalitate"8

In ceea ce priveste studiile de imagologie, ele au fost mult mai bine definite odata cu

aparitiei Seriei Studia Imagologica, la Amsterdam sub coordonarea profesorilor Hugo

Dyserinck, Raymond Corbey, Joep Leerssen, Arthur Mitzman, vizeaza reprezentarile

colective asupra alteritatii si isi propune "sa examineze critic modul in care strategiile

discursive si reprezentationale au contribuit la construirea, diseminarea si perpetuarea

acestora. Care atribute si caracteristici au fost conferite stereotipic natiunilor? Ce procese de

marginalizare,, denigrare sau apreciere pot fi inregistrate intr-un asemenea discurs? Ce lumina

poate sa arunce studiul reprezentarilor asupra istoriei relatiilor internationale si vice-versa ?

intrebari de acest gen au fost puse in ultimele decenii in diferite domenii, incepând cu

literatura comparata si pâna la istoria culturala, antropologie si sociologie".

Pentru Hugo Dyserinck, teoretician recunoscut al imagologiei, afirma in acest sens ca

"imagologia nu si-a fixat indatorirea sa aduca la lumina moduri de a fi proprii câte unui ,

reflectate in literatura nationala. Mai curând, ea pleaca, printr-o consecventa aplicare a

precautiei, de la faptul ca asemenea factori nu au o existenta probabila si considera teoriile

care au fost puse in circulatie pentru a le consolida intr-un cadru de cercetare a anumitor sau

de elaborare a unor lucrari in acest sens, drept extrem de dubioase"9.

7 Tzvetan Todorov, Omul dezradacinat, Iasi, Institutul European, 1999, pp. 202-203. 8 Sorin Alexandrescu, Identitate in ruptura, Bucuresti, Editura Univers, 2000, p. 12. 9 Hugo Dyserinck, Imagologia comparata, in Alexandru Dutu, Dimensiunea umana a istoriei, Bucuresti, Editura

Meridiane, 1986, pp. 197-209

Profesorul francez Daniel-Henri Pageaux a fost cel care a devenit deschizatori de

drumuri prin studierea imaginii Celuilalt la prestigioasa universitatea de la Sorbona: "orice

imagine decurge din constientizarea (), oricât de minima ar fi ea, a unui Eu in raport cu

Celalalt, a unui Aici in raport cu Altundeva. Imaginea este deci expresia, literara sau nu, a

unei indepartari semnificative intre doua ordini de realitate culturala. Astfel conceputa,

imaginea este un ansamblu de si de sentimente asupra strainului, surprinse intr-un proces de

literarizare dar si de socializare. Astfel, imagologia il conduce pe cercetator la o rascruce

problematica unde literatura intâlneste istoria, sociologia, antropologia, printre alte stiinte

umane, si unde imaginea tinde sa fie un revelator deosebit pentru maniera de functionare a

unei ideologii (rasism, exotism, de exemplu) si, mai mult, pentru imaginarul social"10 .

Pentru perspectiva romaneasca, un loc special l-au ocupat analizele profesorului Al.

Dutu. Pentru acesta: “Imagologia este direct legata de istoria mentalitatilor care lucreaza, de

asemenea, cu reprezentarile mentale; imaginea strainului este studiata in reprezentarile

colective ale popoarelor asa cum apar ele in sursele literare, documentele politice,

documentele scolare si celelalte mijloace de expresie si difuzare: teatre, cântece, almanahuri,

corespondenta particulara, proverbe, legende. Evident, registrul de surse este mai amplu

pentru istoria mentalitatilor, dar exista o categorie de scrieri privilegiate atât de aceasta

disciplina cât si de literatura comparata: relatarile artistice ale calatorilor, tratate cu aceleasi

entuziasm si mijloace de ambele discipline"11

UNIUNEA EUROPEANĂ – UN VIITOR SIGUR SAU MAI MULTE

SCENARII?!

I. Paşi practici în reformarea Uniunii Europene. Perspective asupra viitorului

La 14 februarie 2000 se deschidea Conferinţa Interguvernamentală pentru pregătirea

lucrărilor Consiliului European, din cadrul preşedinţiei franceze (7-10 decembrie 2000). În

fond, Consiliul European de la Nisa a reprezentat primul pas în demersul istoric de

sistematizare a politicilor europene, a delimitării competenţelor, atât ale instituţiilor, cât şi ale

membrilor săi, a cadrului decizional.

Documentul final nu a fost considerat, la acea dată, satisfăcător în a răspunde tuturor

provocărilor unei Europe extinse. De aceea, concluziilor Consiliului European i-a fost ataşată

aşa-numita Declaraţie de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene.

10 Daniel-Henri Pageaux, De l'image a l'imaginaire, in Colloquium Helveticum. Cahiers suisses de littérature

générale et comparée, nr. 8, (având tema generala: Imagologie. Problemes de la représentation littéraire"), Berne-

Frankfurt am Main - New York - Paris, Peter Lang, 1988, pp. 9-42. 11 Alexandru Dutu, Literatura comparata si istoria mentalitatilor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982, p. 45.

La 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia), a fost

adoptată Declaraţia privind viitorul Europei, hotărându-se, de asemenea, convocarea unei

Convenţii Europene, ce viza dezbaterea, într-un cadru democratic, ce includea şi reprezentanţi

ai statelor în acel moment doar candidate, a problemelor legate de direcţia dorită de dezvoltare

a Uniunii.

La 28 februarie 2002, se deschidea sesiunea inaugurală a acestei Convenţii, ce urma să

se finalizeze la 20 iulie 2003, prin prezentarea proiectului de Tratat de stabilire a unei

Constituţii pentru Europa. Lucrările Convenţiei au fost structurate în trei faze succesive: de

ascultare (prezentarea punctelor de vedere a membrilor Convenţiei), de studiu (analizarea

tuturor aspectelor instituţionale şi legislative în cadrul a 11 Grupuri de lucru) şi de propunere

a proiectului de Tratat.

Cele două mari curente de idei care s-au evidenţiat în cadrul lucrărilor acestei

Convenţii au fost caracterizate de către analişti, în mod schematic, ca “suveranist”, respectiv

“comunitarist”. În timp ce primul curent a solicitat ca puterea Uniunii să decurgă din acordul

interstatal (păstrarea puterii Consiliului European, compus din şefi de state şi guverne şi a

celui de-al doilea Consiliu reunind miniştrii statelor membre), al doilea s-a exprimat în

favoarea unei mai mari integrări europene, prin creşterea puterilor Comisiei şi a Parlamentului

European.

Efectiv, din prima categorie au făcut parte:

1.propunerea franco-germană, susţinută de statele mari, Marea Britanie, Italia, Spania,

care favoriza guvernele şi statele membre şi care a distins, în mod clar, doi poli ai viitoarei

Uniuni Europene: construcţia europeană, în care Piaţa Unică şi politicile comune sunt

încredinţate Comisiei şi Preşedintelui acesteia; iar politica externă, politica de apărare,

cooperarea operaţională penală şi de poliţie vor cădea în sarcina Consiliului European şi a

Preşedintelui său.

2. proiectul britanic, conform căruia integrarea europeană trebuie să respecte

identităţile naţionale ale Statelor Membre şi să afecteze, cât mai puţin, competenţele

naţionale.

Propunerea franco-germană a consacrat pre-eminenţa Consiliului European, care va

indica marile orientari politice şi strategice ale Uniunii, în special în domeniul politicii externe

şi de securitate, împreună cu Comisia.

Pentru a da o continuitate si o stabilitate Uniunii, Consiliul va alege un preşedinte cu

majoritate calificată pentru o durată de doi ani si jumătate, cu posibilitatea unei singure

realegeri.

Funcţiile principale ale preşedintelui vor fi legate, în principal, de pregătirea,

conducerea şi animarea lucrărilor Consiliului European şi de monitorizarea execuţiei

deciziilor. De asemenea, el va reprezenta Uniunea pe scena internaţională cu ocazia

întâlnirilor şefilor de stat sau de guvern, fără a prejudicia activitatea Comisiei şi a

Preşedintelui său.

În raport cu propunerea franco-germană, proiectele Comisiei şi Beneluxului, susţinute

în principal de către ţările mici, precum Finlanda, Austria, Portugalia, Grecia, precum şi de

cele 10 ţări care au aderat recent la Uniune, au propus o Europă mai federală, în cadrul căreia

o Comisie puternică ar proteja mai bine interesele Statelor Membre.

Consiliul European de la Salonic a adoptat textul Tratatului, la 18 iunie 2004, iar

semnarea oficială a avut loc la 29 octombrie 2004, la Roma, în cadrul preşedinţiei

olandeze. Practic, procesul constituţional a fost rezultatul colaborării dintre Preşedinţia

italiană, care a lansat Conferinţa interguvernamentală; Preşedinţia irlandeză, care a finalizat

lucrările de la Bruxelles, din iunie 2004; şi Preşedinţia olandeză, care a asigurat promovarea

Constituţiei.

Conform noii arhitecturi instituţionale propusă de Convenţie, s-au atins câţiva paşi

importanţi în domenii, precum:

- extinderea metodei comunitare;

- eficacitatea luării deciziilor având drept scop exercitarea unei bune funcţionări la

nivelul tuturor instituţiilor implicate. În mod cert, Proiectul de Tratat asigură un echilibru între

rolul Uniunii şi cel al Statelor membre, permiţând şi dezvoltări ulterioare;

- aprofundarea democraţiei instituţiilor decidente;

- realizarea unui echilibru între “statele mari” si «statele mici» ale Uniunii;

- realizarea unei transparenţe reale a procesului de elaborare a legislaţiei.

«Pentru prima dată, naţiunile au reuşit să conceapă democratic şi paşnic între ele o

Constituţie», a menţionat comisarul Michel Barnier. După cum e stipulat şi în Preambulul

Constituţiei, “Convinşi că popoarele Europei, mândre de identitatea şi istoria lor naţională,

sunt totodată hotărâte să depăşească vechile divizări, şi, din ce în ce mai puternic unite, să-şi

clădească un destin comun ”

Problemele întâmpinate în 2005, în timpul procesului de ratificare a Tratatului

Constituţional12 au făcut ca Uniunea să se angajeze într-un proces de reflecţie cu privire la

reforma viitoare. Acest lucru a avut drept rezultat invitaţia lansată în iunie 2006 de către

Consiliul European viitoarei preşedinţii germane, de a pregăti un raport cu privire la calea de

urmat.

Respectivul raport, împreună cu activităţile întreprinse de către Preşedinţia germană, a

permis Consiliului European să convină, în cadrul reuniunii sale din 21-22 iunie 2007, cu

privire la convocarea unei CIG în vederea pregătirii unui „Tratat de reformă”, menit a

modifica tratatele existente, în scopul îmbunătăţirii eficienţei şi legitimităţii democratice a

Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunilor sale externe.

CIG este chemată, astfel, să îşi finalizeze sarcina cât de curând posibil, în orice caz

înainte de sfârşitul anului 2007, astfel încât să fie suficient timp disponibil pentru ratificarea

tratatului respectiv, înainte de alegerile parlamentare din iunie 2009. După cum a convenit

Consiliul European, Preşedinţia portugheză va pregăti o versiune preliminară a textului

tratatului, în conformitate cu termenii mandatului, text care va fi prezentat CIG imediat ce

aceasta se deschide.

Mai exact, în conformitate cu Rezoluţia Parlamentului European din 11 iulie 2007,

privind convocarea Conferinţei interguvernamentale (CIG), se sublinia că, după “doi ani de

reflecţie privind viitorul Europei”, s-a “confirmat nevoia de a garanta şi îmbunătăţi conţinutul

inovator al Tratatului Constituţional în materie de democraţie, eficienţă şi transparenţă, pentru

a asigura funcţionarea adecvată a Uniunii Europene, precum şi consolidarea drepturilor

cetăţenilor ei şi a rolului acesteia în lume”.

Însă, recunoscând greutăţile întâmpinate de la propunerea unei Constituţii pentru Europa,

“mandatul renunţă, totuşi, la ambiţia de a crea un singur tratat constituţional menit să le

înlocuiască pe cele existente, abandonează o terminologie care ar fi în măsură să le dea

12 Pentru textul Constituţiei europene, recomandăm volumul publicat sub egida Ministerului Afacerilor Externe,

în 2004, Tratatul instituind o Constituþie pentru Europa - text comentat şi adnotat - Ion Gâlea – coordonator;

Aniela Băluţ, Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu.

cetăţenilor o percepţie clară asupra naturii acţiunilor Uniunii, nu păstrează un set de simboluri

care le-ar permite cetăţenilor să se identifice mai uşor cu Uniunea Europeană şi cuprinde

câteva clauze de excludere voluntară în anumite domenii cu privire la care unele state membre

au ridicat obiecţii.

F. Mandatul nu ia în considerare în mod suficient noile provocări cu care se confruntă

Uniunea de la semnarea Tratatului Constituţional.

G. Parlamentul European, unica instituţie a Uniunii aleasă în mod direct de cetăţeni, are

datoria de a exprima interesul comun al Uniunii Europene, pentru a consolida construcţia

europeană şi metoda comunitară, care au generat pace, stabilitate şi prosperitate de peste 50

de ani.”

Încercând să rezolve cât mai rapid cu putinţă obiectivele propuse, pentru a nu se mai

trena activitatea de reformare atât de necesară a construcţiei europene, Parlamentul european

“invită CIG să îşi încheie activitatea înainte de sfârşitul anului 2007, astfel încât să permită

noului tratat intrarea în vigoare la timp, înaintea alegerilor europene din 2009.”

II. Scenarii

O nouă hartă se redesenează sub ochii noştri. Idei şi organisme ce par rupte din

necesităţile cotidiene îşi redescoperă strămoşi, într-un fel de mult uitaţi. O altă Europă renaşte.

Sau – „îmbătrâneşte frumos”, după sloganul adoptat la o recentă manifestare populară13 ce a

marcat împlinirea a 50 de ani de existenţă a comunităţii europene. Un subiect foarte dezbătut

în Europa unită contemporană.

Dar apar, după cum era şi firesc, noi scenarii privind viitorul, mai apropiat sau mai

îndepărtat, al acestei noi Europe, ca etnitate unită. Căci Europa are nevoie de o nouă filosofie,

după cum atenţiona şi cancelarul german Angela Merkel, într-un discurs din 11 mai 2006.

Geografia, dar şi ideile, unesc personalităţile noii Europe. La rândul său, preşedintele

Vaclav Havel a observat şi subliniat noua realitate de sub ochii noştri: “Ambele circumstanţe

amintite – sfîrşitul împărţirii bipolare a lumii şi mişcarea civilizaţiei denumită azi globalizare

– impun o meditaţie radical nouă asupra viitoarei ordini mondiale.

13 Care a avut loc la Lausanne, Elveţia, la 23 martie 2007.

Că unul dintre elementele caracteristice ale acestei noi ordini va fi dezvoltarea marilor

grupări regionale, unde actualele state naţionale vor transmite din ce în ce mai multe din

competenţele lor actuale, la fel precum vor fi obligate să transmită din ce în ce mai explicit o

altă parte către diferite regiuni mai mici intrastatale şi către conducerea lor autonomă, către

oraşe şi comune, precum şi către numeroase alte structuri ale societăţii civile.

Descentralizarea şi integrarea ar trebui să fie de facto două feţe ale aceleiaşi monede,

respectiv două talere ale unei balanţe aflate în echilibru. Ambiguitatea presiunilor globale

economice şi mişcarea totală a civilizaţiei nu poate fi contracarată de nici un fel de politică a

struţului, izolaţionism, şovinism sau egocentrism, ci, dimpotrivă, prin faptul că dezvoltarea

mondială va fi reflectată permanent, şi oamenii şi popoarele îşi vor uni forţele pentru a se

împotrivi tuturor lucrurilor rele şi periculoase.”14

În acest amplu proces de redesenare a noilor contururi, mai puţin geografice şi mai

mult geopolitice, fiecare stat, fiecare tip de conducere, fiecare personalitate15, în fond, îşi

conturează propriile direcţii. “În esenţă, Franţa urmăreşte edificarea unei Europe franceze, în

timp ce Germania lucrează pentru o Europă nu germană, ci după model german. Aceasta în

timp ce Marea Britanie vizează o piaţă europeană liberă şi o politică de securitate comună (nu

unică) a statelor europene (nu europeană) integrată în sistemul transatlantic. Dominate de

guverne conservatoare, Italia, Spania şi Portugalia se vor găsi mai aproape de poziţia britanică

(exprimată, totuşi, în prezent, de laburişti - !!) ori, în cel mai bun caz, la mijlocul drumului

între Londra şi Paris. Ţările nordice, obişnuite cu neutralitatea, situate într-o poziţie

geostrategică lipsită de pericole, bucurându-se de o prosperitate relativ durabilă, cu populaţii

14 Vaclav Havel, “Multitudinea de culori a lumii contemporane”, Discurs rostit la conferinţa "Europe's New

Democracies: Leadership and Responsability", Bratislava, Republica Slovacă, 11 mai 2001.

15 A fost, de altfel, şi recomandarea expresă a oficialilor UE: “Europe is not about only Brussels. Europe is about

all Member States, with national parliaments, pushing the process forward. Your voice on Europe must also be

heard. Therefore, in the coming months, I hope that, together, we can all help to make the positive case for

why an updating of the way the European Union works is in all our interests and, more importantly, in the

interests of our citizens.” José Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene, discurs “Joint Parliamentary

meeting organised by the Finnish Parliament and the European Parliament”, Bruxelles, 12 mai 2006,

disponibil la http://www.deljpn.ec.europa.eu/home/speech_en_SPEECH/06/780.php#

relativ reduse şi cu temeri identitare explicabile prin accesul relativ recent la statutul de state

suverane, se vor plasa şi ele la mijlocul drumului dintre Marea Britanie şi Franţa.”16

Diferenţele pot fi, uneori, uriaşe şi, de aceea, greu de trecut. Profesorul Gilles

Andréani a încercat să surprindă această realitate europeană atât de vulnerabilă şi

contradictorie. “Europa este o idee contradictorie, deoarece autonomiile statelor care o

compun se bazează pe elemente diverse, puternice şi străvechi; şi este nevoie ca toate acestea

să fie puse laolaltă, iar pentru a îndeplini o asemenea dificilă misiune se impune disciplină şi

putere atent centralizată. Europa este, în plus, o idee vulnerabilă, deoarece într-un timp în care

oamenii sunt în căutare de certitudini, limite, graniţe sau definiţii clare, Uniunea Europeană

reprezintă încă un proces neterminat. Forma sa politică ultimă a rămas deschisă, fapt care

produce în cadrul opiniei publice numeroase stări de neîncredere.”17

Mergând mai departe în direcţia analizei atente a curentelor contemporane, Adrian

Severin18 propunea o trecere în revistă a principalelor tendinţe, oferind cel puţin şapte variante

sau scenarii viabile:

1. tipul de „Uniune Europeană” – folosit în discursurile euro-moderaţilor şi ale euro-

realiştilor, proiect ce marşează foarte mult pe ideea unei continuităţii cu formele anterior

testate în istoria de 50 de ani a comunităţii;

2. tipul de „Comunitate europeană” – ca o reîntoarcere la vechiul nume, atrăgătoare

mai ales pentru ţările nordice, pentru care termenul de „uniune” are prea multe conotaţii cu

privire la timpurile trecute, când lipsa independenţei reprezenta principala problemă internă;

3. tipul de „State unite ale Europei” – ca o referinţă, mai mult sau mai puţin voluntară,

la modelul american, dar la a cărui aplicare naţiunile europene nu par a fi pregătite încă;

4. tipul de „Confederaţie europeană” sau „Confederaţie paneuropeană” – ca proiect

lansat de liderul francez Fr. Mitterand, în ideea de a prezerva suveranitatea naţională a statelor

membre;

5. „Uniunea Statelor Europene” sau „Europa Statelor Unite” – concepte ce denotă o

destul de vizbilă ambiguitate cu privire la viitorul efectiv al acestei noi structuri unite,

16 Adrian Severin, „Evoluţii politice în Europa şi impactul lor asupra evoluţiei viitorare”, Institutul Social-

Democrat „Ovidiu Şincai”, Bucureşti, 2002, p. 16. 17 Gilles Andréani, « Decadent Europe Revisited », The Brookings Institution, U.S.-Europe Analyse Series, febr.

2006, p. 4.

18 Adrian Severin, „Criteria for Cohesion for a United Europe”, Millenium III, 2004, p. 241

structuri create pentru a descrie cadrul în care unele entităţi statele distincte să-şi unească

resursele interne pentru a atinge unele ţeluri comune – soluţie propusă, la un moment dat, de

omul politic francez J. Chirac;

6. „Federaţia europeană” – un concept ce oferă o perspectivă asemănătoare celei de

„Statele Unite ale Europei”, amintind de un supra-stat unitar, foarte adesea prezent în

discursurile liderilor germani;

7. „Federaţia Europeană a Statelor Naţiune” sau „Federaţia statelor-naţiune” – formulă

lansată în 2004, într-un fel, din dorinţa de a împăca tabăra euro-scepticilor cu cea a euro-

entuziaştilor.

De cele mai multe ori, însă, proiectele ce încearcă să devină, din ce în ce mai vizibil

realitate, tind să contopească mai multe variante posibile.

În posibila decriptare a viitorului Europei, analistul Antoni Kuklinski19 considera, la

rândul său, că se pot departaja cel puţin patru dileme majore ale momentului, dileme cu

privire la principiile ce vor guverna viitoarea structură europeană, şi anume:

c) egalitate versus eficienţă;

d) libertate individuală versus ordine colectivă;

e) valori materiale versus valori spirituale;

f) gândire pe termen scurt versus gândire pe termen lung.

Unul dintre recentele posibile „motoare” ale proiectului european s-a legat şi de

influenţa NATO. Cu ocazia unei întâlniri de lucru, patronată de Adunarea Naţională Franceză

(12 martie 2006), Jean Silvestre Montgrenier a ridicat o întrebare cu ... bătaie lungă: „NATO

reprezintă viitorul Europei?”. “Acest tip de întrebare nu vizează provocarea, în sensul

etimologic consacrat al termenului, ci ea este destinată deschiderii unei reflecţii asupra

perspectivelor Uniunii Europene, asupra destinului Europei şi, într-un sens mai larg, asupra

viitorului Occidentului.”20

Un studiu patronat de Biroul olandez de analiză a politicii economice, avându-i ca

autori pe analiştii Ruud de Mooij şi Paul Tang, purtând chiar titlul de “Patru scenarii pentru

viitorul Europei”21, lansa, din nou, ideea conform cărei “Viitorul Europei este nesigur.” Iar,

pentru a-l decela, cel puţin patru scenarii apar ca posibile – Europa Puternică - Strong Europe;

19 id, Millenium III, 2004, „The Future of Europe. Four Dilemmas and Five Scenarios...”, p. 278 20 “L’OTAN est le avenir de l’Europe?”, în Institut Thomas More Working Papers, aprilie 2006, p. 1. 21 Textul integral disponibil la http://www.cpb.nl/eng/pub/cpbreeksen/bijzonder/49/

Economia Globală - Global Economy; Piaţa transatlantică - Transatlantic Market şi, respectiv,

Comunităţile Regionale - Regional Communities.

În ceea ce priveşte modelele efective de punere în practică a proiectelor de unire,

analiştii occidentali au căzut de acord că trebuie luate în calcul cel puţin alte cinci scenarii:

1. Scenariul Statului Abundenţei şi Prosperităţii, plecat, în mare măsură, de la

modelul propus, în imediata vecinătate a celui de-al doilea război mondial,

de societatea americană, care dorea să depăşească criza post-belică, dar şi

amintirile perioadei interbelice;

2. Scenariul Darwinist – este clar că, astăzi, Europa trebuie să facă faţă unei

competiţii globale mult mai acerbe în secolul XXI, în comparaţie cu sec.

XX. – legea dominantă: supravieţuieşte cel mai puernic;

3. Scenariul propus de analistul Lester C. Thurow22, care, plecând de la

multiplele hibe descoperite în esenţa capitalismului, considera că, pentru a

supravieţui viitorului, se impun investiţii masive în domenii precum cel al

educaţiei, dar şi în ştiinţă şi infrastructură;

4. Scenariul Singapore – pus în alicare doar în dramaticul caz în care sistemul

european nu va fi în stare să-şi adapateze politica şi economia la realitatea

momentului; scenariul constă în reducerea drastică a libertăţii schimburilor,

în ideea de a oferi o sporită eficienţă – model foarte discutat şi discutabil,

mai ales pentru europeanul neobişnut cu asemenea restricţionări;

5. Scenariul Creştin – dacă celelalte patru variante se refereau mai mult la

valorile materiale, acesta din urmă are trimitere directă la valorile spirituale

şi se bazează pe importanţa foarte mare pe care o deţine factorul creştin în

istoria şi tradiţia continentului european. Trebuie luată în calcul şi

posibilitatea apariţiei unui scenariu bazat pe toate cele trei religii importante

ale lumii, respectiv Creştinism, Islamism, Iudaism.

Pentru că viitorul Europei constă în “abilităţile” instituţionale ale viitorului: “Unii

analişti politici întrevăd posibilitatea ca Europa, prin actorul său cel mai important şi puternic,

Uniunea Europeană, să se trnasforme în viitor într-o federaţie de state naţionale cu o

Constituţie şi o redistribuire a atributelor suveranităţii între nivelul federal şi cel naţional.

Aceasta îi va permite să îşi asume un rol politic şi militar mai însemnat, într-o lume tot mai

22 autorul lucrării care a făcut mare senzaţie The Future of Capitalism. How Todays Economic Forces Shape

Tomorrows World, William Morrow and Company, N.Y., 1996.

integrată, în care globalizarea suferă mutaţii uimitoare. Viitorul Europei va depinde de

abilităţile instituţiilor sale de a pregăti performanţele economice şi politice, de a întări

influenţa politică şi puterea militară, de a impune modelul social şi cultural al “bătrânului”

continent, de a oferi soluţii pentru contracararea crizelor de tot felul, eliminarea decalajelor,

conservarea identităţilor naţionale şi combaterea ameninţărilor la adresa securităţii individuale

şi statale.”23

La rândul său, prestigiosul politolog Zb. Brzezinski analiza, într-un studiu pentru

revista The National Interest, raporturile viitoare dintre S.U.A. şi Europa, în acelaşi context

generat de procesul de extindere al U.E., formulând un adevărat „decalog al dezvoltării şi

perspectivelor Europei":

1. – ideea de Europa exprimă mai mult o utilitate, decât o convingere;

2. – U.E. nu va deveni o altă Americă, ci doar o Elveţie scrisă cu majuscule;

3. – europenii nu văd în anti-americanism un motor al unificării lor;

4. – unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevărată uniune;

5. – lărgirea U.E. va intra fără îndoială în conflict cu orice adâncire a unificării;

6. – la baza lărgirii U.E. stau raţiunile demografice şi economice;

7. – o federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care decide pentru toti

ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă din punct de vedere politic;

8. – o lărgire graduală şi o unificare birocratică vor conduce la o uniune economică doar,

nu şi la o uniune politică;

9. – este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de către U.E.;

10. – U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de identitate politică, dar cu

influenţă de natură economică şi financiară.

Proiectul Uniunii Europene rămâne deschis, un şantier al prezentului pentru o construcţie

a viitorului. Căci, predicţiile sunt foarte greu de realizat. “Dacă, după jumătate de secol,

integrarea europeană este abia la începuturile ei – scria Silviu Brucan –, singura previziune pe

care îndrăsnesc să o fac este că integrarea politică deplină a Europei nu va fi încheiată în

secolul XXI.”24

Proces, în care, protagonişti, atât în faţa camerelor, cât şi în spatele lor, sunt cetăţenii noii

Europe. Un sondaj realizat sub înaltul patronaj al Adunării Naţionale a Franţei, ce s-a

23 Grigore Alexandrescu, Vasile Popa, Posibile arhitecturi instituţionale europene, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 26. 24 Silviu Brucan, Secolul XXI. Viitorul Uniunii Europene. Războaiele în secolul XXI, Editura Polirom,

Bucureşti, 2005.

desfăşurat în noiembrie 2001, a cuprins, printre altele, şi o întrebare directă cu privire la

imaginea viitoarei Europe a anului 2010. Printre opiniile cel mai des întâlnite s-au numărat şi

câteva cu directă trimitere la scenariile mai sus pomenite: “O Europă descentralizată », «o

Uniune Europeană a culturii şi umanismului», “o Europă a naţiunilor, bazată pe cooperări

sectoriale mai puternice”, “State Unite ale Europei”, “o Europă confederată, cu structuri

suple, lejere şi dinamice”25.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

A. Severin, Locurile unde se construieşte Europa, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

25 Pentru mai multe amănunte legate de acest sondaj, a se consulta http://www.assemblee-

nationale.fr/europe/themes/assises-synthese.asp#retour